Cum a ajuns Ţara Românească furnizorul numărul 1 de sare al Europei. Metode de exploatare a sării din timpul domniei lui Basarab Întemeitorul

Sarea, zăcământ de mare importanţă economică, a fost un produs tradiţional de export al ţărilor române, atât în epoca veche, cât şi în cea medievală şi, apoi, modernă.

Ţara Românească importa sare din Transilvania, dar din secolul al XIV-lea a început să devină principalul furnizor de sare al Europei. „Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 îngăduia să aducă «în chip îndestulător sarea din orice ocnă din Transilvania spre folosinţa acestei ţări (Ţara Românească) şi a părţilor dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania». Deci se importa sarea în Ţara Românească din Transilvania. (...) Din secolul al XIV-lea, mai ales după constituirea statului feudal centralizat şi independent Ţara Românească, aceasta devine principala furnizoare de sare a Europei. Este începutul exploatării sistematice a salinelor,  proprietate a domniei şi sursă sigură de venituri. Mai mult chiar, sarea din Ţara Românească ajunge să concureze pe cea din regatul maghiar“, a menţionat arheologul Adina Berciu-Drăghicescu în lucrarea „Aspecte ale explotării sării şi a comerţului cu sare în Ţara Românească în secolele XIV-XVI“.

Când a început exploatarea sării 

Exploatărea sării a început în vremea domniei lui Basarab Întemeitorul.

„În secolul XIV se extrăgea sarea de la Ocnele Mari, din judeţul Vâlcea. În perioada următoare s-au deschis: Ocna Mică, de lângă Târgovişte, ocnele de la Telega (16 aprilie 1562) şi Ghiţioara. După cum se poate observa, salinele Ţării Româneşti se aflau în apropierea a patru mari râuri, fapt care va favoriza transportul sării: Oltul, Ialomiţa superioară, cursul superior al Prahovei, bazinul Teleajenului“,

se mai arată în lucrarea „Aspecte ale explotării sării şi a comerţului cu sare în Ţara Românească în secolele XIV-XVI“.

Salină, în posesia mănăstirii

Salina de la Ocnele Mari a fost oferită ca danie Mănăstirii Cozia. „În actul din 1402-1418, Anghel de la Ocne face danii mănăstirii Cozia. Este vorba de salina de la Ocnele Mari, judeţul Vâlcea, fiind cunocute legăturile acesteia cu mănăstirea. În aceste sens se mai poate menţiona şi documentul din 19 iunie 1422, emis de Radu Prasnaglava care reînnoia mănăstirilor Cozia şi Cotmeana daniile făcute de Mircea cel Bătrân, printre altele şi ocnă la Ocna de Sus“, menţionează Adina Berciu-Drăghicescu. 

Sarea, principalul produs pentru export

Importanţa precum şi volumul comerţului cu sare a crescut de-a lungul secolului XIV şi în cele următoare. „O mărturie în acest sens o constituie faptul că în tariful din 1480 al vămii de la Calafat, sarea ocupa primul loc. Pentru transportul sării, statul feudal folosea munca birnicilor, ceea ce constituia aşa numitul «lucru domnesc»“, se specifică în lucrarea „Aspecte ale explotării sării şi a comerţului cu sare în Ţara Românească în secolele XIV-XVI“.

Sarea era transportată pe apă şi pe uscat. Sarea era preluată de la ocnă cu care în care erau încărcate chiar 400 de bolovani. „ Transporturile de sare efectuate în folosul domnului intrau în aceeaşi categorie, iar în documente erau specificate, sub numele de «podvoade» - transporturi sau cărături cu boi sau «povârde», cărături pe cai. Cei care transportau sarea erau obligaţi să se prezinte la ocne cu care bine construite şi încăpătoare cu care să poată încărca până la 1000 de ocale. Într-un car se putea încărca până la 400 de bolovani de sare. (...) Pentru transportul sării s-au folosit atât drumurile de uscat, cât şi cele fluviale. Pe drumurile de uscat, care uneau pasurile Carpaţilor cu porturile dunărene s-au trimis importante cantităţi de sare, ceea ce în timp a determinat şi unele toponime, cum ar fi «drumul sării»“, mai arată Adina Berciu-Drăghicescu. 

Sarea, obiect de danie către mănăstiri

Sarea şi, în general, veniturile ocnelor, care erau proprietatea domnului, au constituit nu numai un produs de export şi o sursă sigură de venit, ci şi un obiect de danie, mai ales către mănăstiri. „Se acordau fie cantităţi însemnate de bolovani de sare, care se comercializau apoi, fie se concesiona total au parţial încasarea taxelor de la ocnele respective. (...) în anul 1497, Radu cel Mare dăruia Mănăstirii Tismana un obroc anual alcătuit din câte 300 de vedre de vin din veniturile domniei lui şi câte două care de sare de la Ocnele de la Râmnic, un care de sare măruntă şi al doilea car de 400 de bolovani.  (...) În câteva documente apare concedarea vămii domneşti de la ocnele de sare. Astfel, în 1517, Neagoe Basarab întărea mănăstirii Argeş vama domnească «de la Ocna Mică de la Târgovişte, oricât este domnească, pentru că am întărit domnia mea sfintei mănăstiri ca să-i fie de hrană şi de întărire»“, a mai consemnat Adina Berciu-Drăghicescu. 

Un câştig constant

Exploatarea sării în Ţara Românească a constituit o îndeletnicire tradiţională, care nu a cunoscut întreruperi din antichitate şi până în zilele noastre. „Acest zăcământ a fost unul dintre produsele naturale, exportate în cantitate mare atât în zonele limitrofe ale Ţării Româneşti, cât şi în cele mai îndepărtate. Exploatărea sării, dar mai ales comerţul cu sare a constituit atât pentru domnie, cât şi pentru cei cărora le erau concesionate salinele , o sursă sigură de câştig“, se mai arată în lucrarea „Aspecte ale explotării sării şi a comerţului cu sare în Ţara Românească în secolele XIV-XVI“.