Poveştile cutremurătoare ale colectivizării, la Sibiu, de la „întovărăşiri” la CAP-uri. Istoria casei demolate pentru a face loc unor grajduri pentru cai
0Case şi terenuri confiscate, familii aruncate în locuinţe mizere, interogatorii şi zile de carceră grea pentru cei care refuzau să se înscrie în celebrele Cooperative Agricole de Producţie. Au trecut ani mulţi şi oamenii au învăţat să ierte însă amintirile, suferinţa şi umilinţa trăite sub un regim pe care unii îl regretă, paradoxal, şi astăzi, nu vor dispărea niciodată.
Într-o casă veche, îngrijită frumos, din localitatea Cristian, Ana Zek (84 de ani) îşi lasă amintirile să curgă în linişte, cu înţelepciunea omului pe care timpul l-a învăţat nu să uite, ci să accepte că încercările grele, dacă nu te doboară, îţi dau cu siguranţă infinit mai multă forţă de a merge mai departe.
Locuiau în casa în care stă şi acum, pe strada principală din localitate, când, în 1947, regimul le-a luat tot: casa, dar mai ales animalele, câteva vaci care erau baza pentru trai. A venit un ţigan şi le-a luat din gospodărie tot, îşi aminteşte de parcă ar fi fost ieri, „ne-au luat pământurile, tot, n-am mai avut nimic”. Un an mai târziu, în 1948, i-au scos şi din casă, au dat casele saşilor unor familii tinere. Pe ei, noii proprietari i-au lăsat să stea într-o cameră, până într-o zi când mama a mers în grădină, grădina ei, şi a cules o mână de prune. A văzut-o proaspătul proprietar şi, fără să stea pe gânduri, a aruncat cu o secure după ea. Ana Zek vede momentul de parcă ar fi fost ieri, îţi arată cum a trecut razant securea pe lângă creştetul mamei, unde a căzut. „Ce, iei prune din grădina mea?” i-a spus cel devenit proprietar peste noapte, şi timpul s-a oprit. Şi-au strâns lucrurile şi au plecat.
Ana Zek
După câteva zile petrecute la o mătuşă, au ajuns într-o casă veche, rămasă goală după moartea unor bătrâni. Trei familii au stat acolo, fiecare în câte o cameră, din 1948 până în 1952. În 1952, cei care luaseră casele saşilor au primit terenuri să-şi ridice locuinţe şi s-au întors în casa părintească. Anii de după au curs greu, au lucrat în vii, la moară, la ferme, 10 an au mers pe jos până la Orlat, la fermă, la muncă. Lupta pentru supravieţuire a fost cumplită. Astăzi, când povesteşte, cu imaginea securii îndreptându-se spre creştetul mamei, are lacrimi în ochi. Atât de greu a fost încât, după acel moment, mama s-a îmbolnăvit de inimă şi a murit. „Mă doare şi acum, când stau şi mâ gândesc cât de săraci au fost părinţii mei”.
Târziu, după Revoluţie, au reuşit să mai recupereze ceva din ce au pierdut. Din 3 hectare şi jumătate de pământ confiscate au primit un hectar, undeva la ieşirea din sat. L-au vândut unui italian, care şi-a făcut aici o fermă.
Povestea casei dărâmate pentru a se face grajduri pentru cai
Rose Marie Muller are astăzi 58 de ani şi este învăţătoare în Alţâna, localitate aflată la aproximativ 40 de kilometri de Sibiu. Pentru familia ei, drama colectivizării a fost cumplită.
În ianuarie 1945, într-o zi de 13, tatăl şi bunicul din partea tatălui au fost deportaţi în Rusia. Michael Mueller, tatăl ei, avea 17 ani. Au stat în Rusia 5 ani. „A suferit enorm, în fiecare zi se întreba oare de ce am ajuns eu aici, la vârsta aceasta, cu ce am greşit să stau 5 ani sub două rânduri de sârmă ghimpată. A răbdat frig, foame, dorindu-şi doar să se întoarcă acasă”, povesteşte femeia.
Casa în care, însă, nu a mai ajuns. Cât timp ei au fost deportaţi, bunica paternă a fost scoasă din locuinţă, unde s-a instalat o altă familie, şi a fost nevoită să se mute undeva la marginea satului. Odată cu casa le-au luat şi pământul. Când a plecat, nu a luat cu ea nimic. „Li s-a luat tot, animalele din grajd, carul, uneltele, toate lucrurile, toate bucatele pe care le aveau, grâu, porumb, făină, s-a măturat până şi lada în care aveau făină, nu i-a întrebat nimeni ce vor mai mânca”, rememorează Rose Marie Muller.
În toamna anului 1945, când tatăl s-a întors acasă din Rusia, a trăit un sentiment cumplit. El, care înfruntase anii grei de deportare cu imaginea vie a întoarcerii acasă, locuinţa fiind chiar în apropierea gării, s-a dat jos din tren şi, cu durerea apăsătoare a fiecărui pas, a trecut pe lângă imobilul pe care îl ştia drept „acasă” şi s-a dus în marginea satului, unde îi fusese mutată familia.
Nu aveau unde să lucreze, nici cu ce, aşa că au trebuit să se înscrie în CAP. Nu s-au dus cu nimic, totul rămăsese în casa părintească şi s-au înscris cu ele în colectiv cei care au rămas acolo. Tot ei le-au şi primit înapoi. Imediat după ce s-au înscris, au primit „dezlegare” să se mute înapoi în casa părintească, întâi într-o cameră la parter, la început împărţind locuinţa cu străini.
Rose Marie Muller
Povestea mamei ei este mult mai dramatică. Tatăl şi fratele au fost la război, două surori au fost deportate în Rusia, deşi una dintre ele rămăsese văduvă, după ce soţul îi murise în război, şi avea un băieţel de 4 ani. Mama a rămas acasă, cu mama ei şi sora mai mică, pentru că nu aveau vârsta pentru a fi deportate, între 17 şi maxim 35 de ani femeile, 17-40 de ani bărbaţii. „Şi bunica a fost dată afară din casă, norocul ei a fost că i-a deschis poarta preotul satului, avea camere mai mari, a primit 3-4 familii şi au împărţit o cameră, a stat în casa parohială până au venit oamenii acasă din Rusia”, povesteşte femeia.
În casa părintească a mamei se leagă astăzi povestea grea. Atunci însă, în actuala curte şi în alte 3 din jur comuniştii au intrat şi au demolat inclusiv casa bunicilor, şi au făcut grajduri pentru cei 100 de cai ai CAP-ului. Le-au luat şura şi au mutat-o undeva la ieşire din sat. În 1969, au primit înapoi o curte goală. Încet-încet, şi-au ridicat din nou casa.
Şi-au primit târziu, după Revoluţie, pământurile confiscate înapoi. Au primit 5.000 de lei despăgubire pentru şură. Pentru casă, nimic.
Astăzi, Rose Marie Muller are puterea să vadă, paradoxal, şi partea bună a colectivizării. Faptul că oamenii au lucrat împreună, români, saşi, ţigani deopotrivă, a dus la legarea unor prietenii pe toată viaţa, fără să se ţină cont de etnii. Au fost, înainte de toate, oameni.
Mărturiile unui fost şef de CAP: Cum îi pedepsea regimul pe cei care refuzau să se înscrie
Ioan Şerban, fost şef de CAP înainte de Revoluţie în comuna sibiană Roşia, a povestit pentru Adevărul cum a luat regimul casele săseşti. „În special pe ţigani i-au împroprietărit, chiar dacă nu luau casa luau parte din ea, din 3-4 camere îi lăsau să stea într-una. Le-au dat ţiganilor animale, pluguri, căruţe, luate tot de la saşi, chiar şi de la unii români”, povesteşte Ioan Şerban.
Îşi aminteşte cum a început totul, cu „întovărăşirile”, grupuri mai mari de oameni care au comasat terenuri, şi-au cumpărat utilaje. „Atunci a început comunismul mai în putere, şefii de la întovărăşiri au fost cooptaţi în partid, s-au format Gospodăriile Agricole de Stat, fostele IAS-uri, şi Cooperativele Agricole de Producţie (CAP-urile). Oamenii erau înscrişi cu utilaje, animale, terenuri, o parte de bună voie. Însă pe o mare parte dintre ei, cei cu stare materială mai bună, PCR-ul a început să-i declare chiaburi, i-au scos din întovărăşiri, le-au dat terenuri neproductive în locuri mărginaşe. Au încveput să-i coopteze şi să-i aducă la CAP cu forţa, cei care s-au opus erau duşi la miliţie, copiii daţi afară din şcoli, mulţi au fost arestaţi, copiii care lucrau au fost daţi afară din fabrici. Azi erau duşi la poliţie, mâini închişi, poimâine veneau iarăşi cu cererea de înscriere în CAP. Cei mai mulţi au renunţat şi s-au înscris, prea puţini au rezistat”, povesteşte Ioan Şerban.
Cererea includea un paragraf în care se spunea „mă înscriu cu următoarele: căruţă, cal vacă”, tot ce aveau, şi un altul care menţiona „de bună voie şi nesilit de nimeni redactez această cerere”.
A urmat înfiinţarea, după CAP-uri, a SMT-urilor (Staţiuni de Maşini Agricole) şi a SMA-urilor (Staţiuni pentru Mecanizarea Agriculturii). Se lucra la foc contiinuu, de dimineaţa până seara, inclusiv sâmbăta şi duminica. Oamenii primeau cotă parte mică din recolta individuală şi, la sfârşitul anului, o sumă de bani mică, sumă calculată în funcţie de zilele de muncă.
În CAP se intra de nevoie iar plecarea era, de cele mai multe ori, imposibilă. „Când te duceai să te angajezi într-o intreprindere îţi trebuia adeverinţă de la CAP că nu au nevoie de tine, şi asta nu se făcea. Cel care era în CAP nu mai putea să plece, adeverinţa nu se elibera decât în cazuri excepţionale”, povesteşte Ioan Şerban.
Vă mai recomandăm:
Mărturia unui cenzor din perioada comunistă dezvăluie pas cu pas cum se manifesta cenzura pe tipărituri, de la modul de recrutare, instructaj, până la cum se acţiona, ce lucruri erau considerate ameninţări şi ce materiale erau blocate.
Reputat scriitor şi cadru didactic universitar, Mircea Tomuş a condus FSN-ul şi apoi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională de la Sibiu în zilele fierbinţi ale Revoluţiei şi apoi în primele luni din 1990. S-a retras repede din politică şi s-a dedicat carierei universitare, iar astăzi este pensionat şi cetăţean de onoare al oraşului Avrig. Mircea Tomuş a rememorat, pentru Adevărul, momentele de cumpănă din 1989, respectiv începutul anilor 1990.
Povestea fabuloasă a lui Dinică, poienarul milionar prieten cu Nicu Ceauşescu
O adevărată legendă printre localnicii din Poiana Sibiului, comuna celor mai bogaţi oieri din România, Dinică a avut, pe lângă situaţia materială de invidiat, şi prieteni celebri.
Chiar dacă a fost un judeţ care avea la baza dezvoltării industria, Sibiul a avut şi agricultură prosperă în perioada de dinaninte de revoluţie.
Odinioară comunitate mare, Sădinca, sat aflat la aproximativ 40 de kilometri de Sibiu, mai numără acum doar 7 gospodării.
Penitenciarul de la Dumbrăveni, judeţul Sibiu, a rămas în istorie ca locul unde a fost închisă timp de câteva luni, în perioada interbelică, Ana Pauker, fost ministru de externe şi viceprim-ministru. Supranumită „Stalin cu fustă“ al României, Pauker a avut parte de un regim privilegiat.
Staţiunea cunoscută drept „litoralul Ardealului” era extrem de apreciată şi în anii comunismului. Broşurile turistice ale vremii încearcă să-i atragă pe turişti atât cu tratamentele renumite de la Ocna cât şi cu ofertele de cazare şi de petrecere a timpului liber.
Se încarcă comentariile...
