Povestea lui nea Aurică, bătrânul de 101 ani care a văzut iadul şi în Siberia, şi în România: „N-aveam arme ca ruşii, trenul nostru mergea încet, ca tras de boi”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aurică Antonie, unul dintre supravieţuitorii celui de-Al Doilea Război Mondial, poate spune că a văzut Iadul nu o dată, ci de mai multe ori. Din bătaia gloanţelor de pe frontul de Est, vâlceanul a fost luat ostatic de ruşi şi trimis în lagărul din Siberia. Eliberat în 1950, Aurică Antonie s-a trezit din nou prizonier, de data asta în propria ţară.

În primăvara lui 1941, Aurică Antonie primea înştiinţare că trebuie să se înroleze.  Proaspăt căsătorit, vâlceanul şi-a lăsat acasă soţia însărcinată şi a pornit la război fără să stea prea mult pe gânduri. A fost trimis peste Prut, să elibereze Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub ocupaţie rusă, iar în toamna lui 1941 a participat la asediul oraşului Odessa.

Bucuria acestei prime victorii s-a şters din memoria colectivă un an mai târziu, în momentul când Armata Română şi aliaţii germani au suferit o înfrângere dureroasă pe pământ rusesc. Curajul inconştient al ostaşilor români a fost zdrobit de inamicii extrem de bine înarmaţi şi pregătiţi. 

„Noi n-aveam arme ca ruşii, ne-au trimis cu nişte puşti vechi, din 1916; era nevoie de doi inşi ca să ţină în spinare o puşcă. Cădeam ca musca în lapte, dar ne-am dus să ne apărăm ţara, n-am dat înapoi. Imi aduc aminte că în Chişinău am traversat nişte păduri seculare şi inamicul, ca să ne repereze, trimitea câte un avion deasupra noastră. Vedeam când dau drumul la paraşute deasupra noastră, că se lumina tot cerul, ca ziua. Doar aşa reuşeau să vadă ce e la sol, să ne vadă pe noi. Trenul nostru mergea încet, cam cum ai merge cu boii. Când se lumina cerul ne dam jos şi mergeam pe lângă el, de frică să nu ne lovească cu bombe. Tăiau pământul cu gloanţe şi bombe”, povesteşte Aurică Antonie. 
veteran de razboi

Soarta întregului război şi a sute de milioane de oameni s-a schimbat în doar câteva zile din noiembrie 1942, când batalionele româneşti trimise în sprijinul aliaţilor nemţi au fost secerate de contraofensiva sovietică. 

„În noaptea când ne-au bombardat inamicii, am auzit numai zgomotul produse de bombe, tot un vuiet. Ne rugam să crape pământul să nu ne mai vedem, să intrăm în el. Cei care am scăpat teferi auzeam din toate părţile doar rugămintea „Ia-mă şi pe mine, ia-mă şi pe mine!”. Toţi camarazii răniţi strigau după ajutor, dar pe cine să iei mai întâi, că toţi erau fără mâini sau picioare?! Au rămas pe pământ străin două divizii. Ca să ne putem salva din calea ruşilor, comandantul ne-a spus să lepădăm tot de pe noi, să rămânem doar cu sacul de merinde şi gamela, să fim uşori şi să putem urca mai repede pe deal.  Am lăsat raniţa, am lăsat mantaua şi flanelul trimis de nevastă. De obicei căram în spinare un bagaj de 60 de kilograme, plus 50 de cartuse la brâu”, îşi aminteşte veteranul de război. 

Prutul, un râu de leşuri

Soldaţii care au scăpat cu viaţă din atacul furibund al sovieticilor au trăit alte clipe de coşmar atunci când au ajuns la Prut, care s-a transformat într-o capcană mortală pentru mulţi români. Aurică Antonie îşi aduce aminte cât de greu i-a fost să treacă pe celălalt mal al Prutului:

 „Eu mi-am continuat drumul alături de un băiat din Mehedinţi, s-a ţinut scai de mine şi tot timpul când mă întreba „Ce facem, domnule sergent?”.  Îi răspundeam: „Bă, acolo unde merg eu, mergi şi tu, iar acolo unde sar eu, sari şi tu”. Ruşii au dat cu proiectile toată noaptea, dar ştiam că acolo unde a căzut un proiectil nu mai vine şi al doilea şi acolo stam şi noi. Am avut zile şi am reuşit să ajungem  la Prut, dar n-am avut cum să mai trecem pe podul Iloaiei că a fost aruncat în aer, iar râul era plin de hoituri de animale şi oameni, căci toţi care s-au îngrămădit s-au înecat. Stând acolo, au apărut nişte ostaşi şi un călugăr. Printre ei a fost şi unul cu o geantă cu bani. Imi amintesc că au dat ruşii un proiectil şi au sărit toţi în aer, n-a mai rămas nimic, doar hârtiile mai zburau în aer. Am fugit cât am putut din locul acela şi m-am ascuns sub un mal. Am stat ascuns ore întregi, până a venit un neamţ-vorbea româneşte foarte bine-şi m-a ajutat să trec Prutul”. 
veteran de razboi

Prizonier de război până în 1950

La câteva luni după acest episod, armata sovietică a pus stăpânire pe Moldova, iar nea Aurică a ajuns prizonier de război şi a fost trimis în lagărul din Siberia. Drumul spre lagăr a fost unul din cele mai chinuitoare şi degradante momente de care a avut parte veteranul de război în cei 101 ani ai săi:  

„O lună şi jumătate am mers cu trenul, fără apă şi fără mâncare. Eram câte o sută de oameni într-un vagon, iar atunci când ni se usca gura de sete ne beam urina. Când am ajuns într-o gară mare, la Nalcik, eram plini de păduchi. Băgam mâna la subsuoară şi o scoteam plină dem păduchi. Aoleu ce era!” 

În cei peste şase ani cât a fost prizonier de război, Aurică Antonie a fost obligat să ia parte la reconstruirea mai multor oraşe sovietice distruse în timpul bombardamentelor, printre care Stalingrad şi Odessa. 

„Am ajuns în Turkistan, în Asia Mică, unde am lucrat la o cale ferată şi o şosea spre o mină de aur şi aramă. Timp de doi ani de zile am lucrat acolo cu ciocanul de găurit şi tot timpul mă zguduia. Am fost apoi un an şi jumătate la Odessa,  şi pentru că aveau nevoie de forţă de lucru m-au trimis şi la Stalingrad. Vechiul oraş a fost întors pe dos, până şi calea ferată a fost distrusă în timpul bombardamentelor. După Stalingrad am ajuns să lucrez la construcţia canalului de pe râul Volga.  Ne-au făcut ruşii şi ştate plate: câştigam 25 de ruble pe zi, dar eram obligaţi să plătim dormitorul şi mâncarea. Ne dădeau o bucată de pâine dimineaţa şi seara, dar era doar 25 % grâu, restul era mălai sau soia. Am sfârşit prin a ne obişnui cu regimul ăsta, nu aveam ce face sau cui ne plânge”, mai spune veteranul de război. 
veteran de razboi

Eliberat de rusi, trimis la închisoare de ai lui

 Aurică Antonie a fost eliberat din lagărul sovietic înainte de Crăciunul anului 1950. Nu a ajuns însă acasă, la soţie şi copil, ci în penitenciarul Târgşor, unde a petrecut în detenţie alte câteva luni. De teamă că printre prizonierii de război s-ar fi putut strecura şi legionari, comuniştii i-au băgat la închisoare şi pe cei care au luptat în Al Doilea Război Mondial.  

“Am stat vreo trei luni în închisoare, trebuia să fim acasă de Anul Nou dar am ajuns abia de Paşti,  în 1951.  Când mi-au  dat drumul de la Târgşor mi-au spus să nu povestesc despre locul de unde ne-am întors şi să nu vorbim cu alţi deţinuţi, că altfel riscăm să ajungem din nou în închisoare. Când am plecat la război soţia era însărcinată, eram căsătoriţi de patru luni, iar când m-am întors acasă copilul meu trecea în clasa a doua. Mi-a trebuit un an de zile să-l aud pe fiul meu spunându-mi tată”, conchide veteranul de război. 

La 101 ani, Aurică Antonie e unul dintre cetăţenii de onoare ai oraşului Horezu. Veteranul locuieşte într-o căsuţă modestă din Romanii de Sus, împreună cu cea de-a doua soţie. Bătrâneţea e grea, se plânge bătrânul care nu mai vede cu ochiul stang, de fiecare dată când cineva străin îi trece pragul. Faţa bătrânului se luminează însă repede, iar supărările sunt uitate, când interlocutorul se arată interesat să-i cunoască povestea de viaţă. 

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite