Povestea pianistei evreice Lory Wallfisch, protejată de George Enescu în faţa persecuţiilor antisemite. Fugită din ţară, şi-a dedicat viaţa muzicii maestrului

Povestea pianistei evreice Lory Wallfisch, protejată de George Enescu în faţa persecuţiilor antisemite. Fugită din ţară, şi-a dedicat viaţa muzicii maestrului

Lory Wallfisch, o pianistă strălucită, alături de soţul său, Ernst. FOTO Courtesy Photo

Talentată pianistă, ploieşteanca Lory Wallfisch a fost primită de George Enescu în casa sa, în timpul Guvernului Antonescu, pentru a o feri de persecuţiile antisemite. Fugită din ţară, face o carieră excepţională la New York, în paralel cu o muncă intensă de popularizare a muzicii binefăcătorului său

Lory Wallfisch s-a născut în 1922, la Ploieşti, într-o familie de evrei din oraş. Cu talent muzical înnăscut, începe studiile în oraş, la liceul de fete „Despina Doamna”, dar continuă la Bucureşti, unde, în 1937, a intrat la clasa de pian a Conservatorului Regal, unde i-a avut ca profesori pe Florica Musicescu şi pe compozitorul şi dirijorul Mihail Jora, „educatorul“ a numeroşi compozitori din România.

În şcoală, talentata ploieşteancă îl cunoaşte şi pe viitorul soţ, neamţul Ernst Wallfisch, care emigrase cu familia în România, în 1926. Ernst studia vioara şi viola cu o altă celebritate a timpului, Cecilia Niţulescu-Lupu şi cu Ludovic Feldman.

Între cei doi tineri se înfiripă o poveste de dragoste, iar în 1943 cântă pentru prima data împreună la un recital oficial. Un an mai târziu se căsătoresc.

Adăpostiţi de George Enescu

Momentul de glorie al celor doi tineri soţi se suprapune însă peste un moment istoric tensionat, Al Doilea Război Mondial şi guvernarea Antonescu. Lory Wallfisch era expusă persecuţiile antisemite din cauza originilor sale evreice, astfel că sunt primiţi în casa lui George Enescu, unde cei doi intră în compania selectă a anturajului soţilor Enescu-Măruca Cantacuzino şi visează împreună la o carieră pe scenele internaţionale ale lumii.

Văzuţi la o gală din Bucureşti de Yehudi Menuhin, prietenul şi discipolul lui Enescu, acesta este extrem de impresionat de talentul lor şi, în 1946, îi va ajuta să iasă din ţară oferindu-le banii necesari. Peste doar o lună, în septembrie 1946, şi Enescu părăseşte ţara, nemulţumit de ceea ce presimţea în legătură cu noul regim din România.

În 1947, soţii Wallfisch ajung la New York, devenind cetăţeni americani în 1953, şi încep, împreună, o carieră excepţională în muzica de cameră, un duo apreciat şi aclamat pe scene din Statele Unite ale Americii, Canada, Europa, Africa de Nord şi Israel.

În 1954 se întorc în Europa, unde au concerte cu succese fulminante la festivalurile de la Edinburgh, Veneţia, Besancon, Festivalul „Yehudi Menuhin“ de la Gstaad sau Festivalul „Pablo Casals“ de la Prades. Lory Wallfisch a ţinut conferinţe, a făcut parte din juriile unor concursuri internaţionale şi a susţinut numeroase cursuri de măiestrie în Statele Unite ale Americii, Europa, Australia şi America de Sud. A realizat înregistrări pentru posturi de radio şi de televiziune, iar discurile i-au fost editate de case de prestigiu ca Vox, Musical Heritage, Da Camera, Bazer Redords, EBS.

O viaţă pentru Enescu

Departe de România, Lory Wallfisch a visat întotdeauna să-şi omagieze binefăcătorul, pe maestrul Enescu, mai puţin cunoscut în Statele Unite.

La sfârşitul anilor ’70, după ce şi-a pierdut soţul, emerita pianistă nu a mai concertat, dar şi-a concentrat activitatea pe cercetările de muzicologie, pe pedagogie şi a început o munca plină de entuziasm pentru încurajarea studiilor şi popularizarea lucrărilor lui George Enescu.

A devenit preşedinta Fundaţiei Enescu din Statele Unite ale Americii şi profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts.

A spus mereu că are „inimă de ploieşteancă“, iar după o jumătate de veac de pribegie şi exil, după 1990, a revenit în România. Universităţile de Muzică din Braşov şi Bucureşti care i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa, a devenit şi cetăţean de onoare al Ploieştiului, iar în oraşul natal, pe care nu l-a uitat niciodată, a fost iniţiat şi un concurs internaţional de pian care îi poartă numele.

În ultimii ani de viaţă şi-a concentrat energiile pentru realizarea unui compact disc intitulat „Festival de Muzică Românească“, apărut în Germania, şi a traducerii în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene“ de Pascal Bentoiu.

A murit, în septembrie 2011, la vârsta de 89 de ani, în Statele Unite ale Americii.

Vă mai recomandăm

Abuzurile îndurate de ploieşteni în timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial: foamete, umilinţe, muncă forţată, ordine absurde

Ţărăncuţele cu picioare dezgolite care au făcut senzaţie acum un secol. Cine este Alexandru Bellu, pionierul fotografiei româneşti care le-a imortalizat

 

citeste totul despre: