Oradea: SPECIAL/Toiag de lumină (partea a IV-a)
0
Astăzi vă prezentăm ultima parte a fotoreportajului "Toiag de lumină" scris de Harris Wallmen, redactorul - șef al revistei Photo Magazine.
CITEȘTE ȘI
SPECIAL/Toiag de lumină (partea a III-a)
Armă, sprijin, simbol
Toiagul e pentru ciobani un instrument indispensabil. E protecţie împotriva demonilor şi a spiritelor rele, e rugăciune. E sprijin la mers, la urcat munţii şi la coborât în văi. E unealtă pentru mânatul oilor. E o armă redutabilă împotriva urşilor şi a lupilor, o armă împotriva oricui ar încerca să atenteze la turma, proprietatea sau familia lui. Spre surprinderea mea, la întoarcerea profesorului Sanislav, când discutăm despre valenţele de armă ale ciobanului, acesta îl ridică de jos şi execută în aer câteva mişcări incredibile, blocaje şi atacuri pe care le recunosc din artele marţiale, din bo jutsu. „Numai proştii iau parul de un capăt şi încearcă să lovească cu celălalt capăt”, ne explică baciul. Încă o dată sunt uimit.
Deşi nu poate explica academic semnificaţia desenelor de pe bâtă, baciul Niculaie e un purtător viu al unei moşteniri şi simbolistici pe care strămoşii lui au purtat-o şi au transmis-o prin portul popular şi uneltele pe care le foloseşte în fiecare zi. Simbolurile au nu doar valoare decorativă, ci în primul rând valoarea de a proteja pe cel care le poartă, pe cel care se înconjoară de ele. Ţăranul, ciobanul continuă să îşi împodobească ceramica, casa şi toiagul nu pentru divertisment, ci pentru a ţine la distanţă spiritele rele şi pentru a invoca divinitatea. Toiagul devine astfel un obiect sacru, capătă viaţă şi funcţie cosmică, pe lângă funcţiile practice incontestabile.
Asistând la naşterea acestui obiect din mâinile curate ale baciului Niculaie, am avut sentimentul că asist la naşterea lumii. Baciul a luat un corp deja binecuvântat, l-a îndreptat şi l-a sfinţit cu semne sacre. Am primit şi de la baci un astfel de toiag. E la mine în casă la loc de cinste. Îl privesc în fiecare zi şi văd în el istoria unei civilizaţii, istoria unui neam, istoria mea.
SIMBOLURI DE PE TOIAG ŞI SEMNIFICAŢII
(după „Dicţionarul de simboluri” al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant)
ROMBUL este un simbol feminin. Uneori, pe imaginile amerindienilor, nişte romburi împodobesc şerpi. Li se atribuie un sens erotic: rombul reprezintă vulva, şarpele – falusul, iar împreună ar exprima o filozofie dualistă. Într-o formă foarte alungită, ca două triunghiuri isoscele unite prin baza lor, rombul ar însemna contactele şi schimburile dintre cer şi pământ, între lumea inferioară şi cea superioară, uneori şi unirea celor două sexe.
CERCUL este, împreună cu centrul, crucea şi pătratul, al doilea simbol fundamental. Este mai întâi un punct extins şi ţine de perfecţiunea acestuia. De aceea punctul şi cercul au proprietăţi simbolice comune: perfecţiune, omogenitate, absenţa distincţiei sau a împărţirii. Cercurile concentrice reprezintă grade ale fiinţei, ierarhiile create. Împreună ele formează manifestarea universală a Fiinţei unice şi nemanifestate. Cercul mai simbolizează şi cerul, cu mişcarea lui circulară şi neschimbătoare. În iconografia creştină, Dumnezeirea e reprezentată adesea ca o cruce în cerc. Cercul cu un alt cerc în el – androginul. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ. Se remarcă, de asemenea, legătura aproape universală a cercului (şi altor figuri rotunde) cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii, cercului i se atribuie o putere magică de apărare. De aici derivă locuinţele şi aşezările cirvculare, forma circulară a stânelor, a taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde magiceîn jurul caselor şi satelor, în caz de pericol. Cercul mai simbolizează şi cerul, cu mişcarea lui circulară şi neschimbătoare.
ŞARPELE, ca şi omul, dar contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm, în mod necesar, această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la începutul efortului amintit. În acest sens, omul şi şarpele sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Tot în acest sens, omul are în el ceva de şarpe, şi anume în acea parte a sa pe care înţelegerea o controlează în cea mai mică măsură. Un psihanalist spune despre şarpe că este „un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceea ce este rar, tainic şi de neînţeles.” În mitologie, această reptilă era admirată pentru că îşi leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi. Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului. În multe culturi, şarpele este feminin, este un simbol al feminităţii. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un şarpe sau doi şerpi, care au puteri asupra vieţii. Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În Epopeea lui Ghilgameş, iarba nemuririi, dobândită cu atâta trudă de erou, este înghiţită de un şarpe, spulberând astfel speranţa depăşirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o fiinţă mitică, foarte mare şi lungă, care are o gândire şi o fire rea. Diavolul însuşi ia forma unui şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, şarpele uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok şi va contribui, alături de giganţi, la sfârşitul lumii
CRUCEA este unul dintre simbolurile atestate încă din Antichitatea cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit o cruce de marmură datând din veacul al XV-lea î. HR. Crucea este al treilea dintre cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei: intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul , pe care ea îl deschide astfel spre exterior. Pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru. Din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Cea mai complexă simbolistică derivă din aceste simple observaţii. Ele au dat naştere unui limbaj universal de o neîntrecută bogăţie. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Crucea este cel mai totalizant dintre simboluri.
COLOANA simbolizează arborele vieţii. Acest stâlp simbolizează prezenţa lui Dumnezeu, o prezenţă activă care, în sens istoric, îndrumă poporul ales ferindu-l de primejdiile drumului, ir în sens mistic, călăuzeşte sufletul pe căile perfecţiunii. Ea este axa sacrului sau axa sacră a societăţii, aşa cum arată în mod admirabil un text al lui Platoncu privire la moravurile atlanţilor. Este simbolul din care Constantin Brâncuşi s-a inspirat pentru a realiza una dintre cele mai mari capodopere ale sculpturii şi artei universale, Coloana infinitului.
MOŞTENITORII
„Costumul popular românesc este un templu la purtător” , afirmă Ioan Sorin Apan. Este datoria istoricilor, arheologilor, antropologilor să aprofundeze cercetările asupra „civilizaţiei vechii Europe”, să stabilească precis caracterul matriarhalităţii acestei civilizaţii (97 % din statuetele zeităţilor erau feminine), nivelul raporturilor cu lumea mesopotaniană şi egipteană în plan material şi spiritual. Prin comparaţie cu simbolistica societăţilor primitive actuale şi profitând de asemănarea, uneori până la identitate, a simbolurilor scrierii sacre europene cu silabarul clasic cipriot, să încerce descifrarea acestei scrieri. Mai sunt multe de descoperit şi de clarificat. Pentru noi, uluitoare este perenitatea acestor simboluri (20.000 de ani), precum cel descoperit pe falanga de cal, şi prezenţa lor încă vie în tradiţia populară (costume, ştergare, stâlpi de înmormântare, stâlpi de cerdac, obiecte de olărit). Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni folclorice etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiţia!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie. În aventura lui spirituală concretizată în acest documentar, Harris Wallmen asta face, spune profesorul Sanislav.
Se încarcă comentariile...
