Scrisorile emoţionante din satul de marmură, păstrate de şapte decenii: ce drame trăiau românii în anii foametei
0
Satul Alun din numără mai puţin de cinci locuitori, deşi are peste 50 de case, părăsite în ultimele decenii, o carieră şi un drum de marmură, dar o istorie bogată în evenimente. Câteva scrisori vechi, păstrate de peste şapte decenii, reconstituie frânturi din povestea comunităţii care a dat viaţă locului de la poalele Munţilor Poiana Ruscăi.
Un document din 1946 dezvăluie, într-un mod inedit, povestea unui tânăr încasator comunal, nevoit să îşi dea demisia din cauza sărăciei de după cel De-al Doilea Război Mondial.
„Subsemnatul Herban Bănuţ, domiciliat în comuna Bunila, satul Alun, angajat în postul de încasator comunal la Primăria comunei Bunila, cu Decizia nr. 1/1942, cu cel mai profund respect aduc la cunoştinţă următoarele: Susnumitul aduc la cunoştinţă că nu mai pot îndeplini serviciul ce-mi este încredinţat şi din care îmi dau demisia, din următoarele motive”, îşi începea tânărul scrisoarea.
A rămas desculţ
Bănuţ Herban relata cât de greu se descurcau oamenii din Alun în acele vremuri. „Sunt singurul copil la părinţi, tatăl meu este mai mult bolnav şi este bătrân. Nu mai poate să muncească puţina avere ce am. Eu cu salariu ce primesc de la această primărie, în sumă de 96.500 de lei, din care se reţine 9.650 lei, zece la sută fondul de pensie, şi 5.750 lei, impozitul pe salar, rămânând ca să mai primesc suma de 81.100 de lei, cu această sumă nu pot să trăiesc sau să îmi cumpăr nicio măsură de porumb faţă de scumpetea zilei în prezent”, arăta în demisia sa.
Încasatorul comunal transmitea în scrisoarea prin care îşi înainta demisia că nu îşi mai putea exercita meseria, pentru că din cauza drumurilor de munte tălpile bocancilor i s-au distrus şi nu îşi mai permitea achiziţionarea altor încălţări.
„Cum de la primărie nu mai primesc niciun alt venit în afară de salariul specificat mai sus, deşi sunt numit în postul de încasator comunal de cinci ani, nu am primit nicio remiză din încasările efectuate, rupându-mi bocancii degeaba şi rămânând în prezent desculţ, pentru a-mi cumpăra alţi bocanci trebuie să fac serviciu 5 – 6 luni. În baza celor de mai sus aduc la cunoştinţă cu cel mai profund respect că nu mai pot îndeplini serviciul, motiv pentru care îmi dau demisia. În speranţa că demisia mea va fi luată în considerare, primiţi vă rog domnule primar asigurarea deosebitului respect ce cu onoare vă păstrez”, scria funcţionarul Bănuţ Herban, în 30 august 1946.
Scrisoarea tatălui bolnav
O altă scrisoare, păstrată din 1945, dezvăluia drama pe care o trăia în acei ani tatăl tânărului încasator, Aron Herban. Grav bolnav, bărbatul adresase cu un an în urmă o rugăminte către un ministru, în care cerea ca fiul său să nu fie luat în armată. „Domnule ministru, subsemnatul Aron Herban, domiciliat în comuna Bunila, satul Alun, plasa Hunedoara, cu cel mai profund respect, aduc la cunoştinţă următoarele. Sunt om sărac de profesiune plugar, într-un sat situat la o altitudine de munte neproductivă, de unde suntem siliţi a merge să ne aprovizionăm mai mult de pe piaţa oraşului. Eu sunt bolnav şi de 10 ani am devenit incapabil de muncă, până în prezent sunt întreţinut de fiul meu, cu numele Herban Bănuţ, care face parte din clasa anului 1947, care a fost recrutat pentru a-şi satisface serviciul militar. Soţia mea a murit, iar în prezent nu mai am pe nimeni care să-mi dea o mână de ajutor, singura mea speranţă era fiul meu care muncea şi puteam să trăiesc şi eu. Dar acum urmează a pleca în armată, iar eu rămân în grija nimănui, nemaiavând pe nimeni care să îmi câştige o bucată de pâine sau să-mi dea un pahar de apă, acum, pe patul suferinţelor”, relata Aron Herban.
„În baza celor de mai sus, recurg la mila şi bunătatea domniei voastre şi vă rog, domnule ministru, a-mi aproba ca fiului meu, cu numele de mai sus, să i se poată întocmi dosarul pentru reducerea serviciului militar ca susţinător de familie. Vă rog faceţi ce veţi crede de cuviinţă că se va putea face pentru a nu rămâne muritor de foame, în grija nimănui. În speranţa că cererea mea de mai sus se va satisface, primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitelor mele respecte, ce cu onoare vă păstrez, Bunila, 20 iulie 1945, Să trăiţi”, încheia Aron Herban în epistola către ministru.
În vremurile din care datează cele două scrisori, în satul Alun locuiau peste 50 de familii. Anii comunismului, colectivizarea şi migraţia spre oraşul Hunedoara care se dezvolta într-un ritm ameţitor au schimbat definitiv soarta locului pitoresc din Pădurenime. Satul din vecinătatea carierei de marmură, cu casele pustii ridicate la capătul drumului pavat în anii 1960 cu marmură, a rămas un loc straniu. El ascunde încă numeroase poveşti fascinante ale oamenilor din trecutul său.
Vă recomandăm şi:
Povestea satului Alun, clădit la marginea carierei de marmură şi abandonat aproape în totalitate, a dat naştere unei iniţiative neobişnuite: mai mulţi tineri vor să cumpere casele părăsite, unele vechi de mai multe decenii, pentru a readuce la viaţă aşezarea din Ţinutul Pădurenilor.
În ultimele două decenii, numărul şcolilor din satele Hunedoarei s-a redus de la 462 la doar 52, potrivit Institutului Naţional de Statistică. Multe dintre clădirile fostelor unităţi şcolare au rămas în conservare, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Altele au ajuns grajduri şi ruine.
O serie de fotografii realizate la începutul anilor anilor 1930 în satele din Ţinutul Pădurenilor arată cum întâmpinau localnicii iernile grele. Imaginile au fost păstrate în arhivele Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
Ţinutul Pădurenilor a rămas unul dintre locurile vitregite ale Transilvaniei, iar aşezările sale pitoreşti riscă să piară din cauza depopulării şi a îmbătrânirii comunităţilor.
Se încarcă comentariile...
