Problema celor 20 de milioane de musulmani europeni. Cine sunt, de unde au venit şi de ce se radicalizează

Problema celor 20 de milioane de musulmani europeni. Cine sunt, de unde au venit şi de ce se radicalizează

Marius Lazăr FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Atentatele din Paris şi Bruxelles au fost comise de cetăţeni europeni din comunităţi musulmane stabilite pe vechiul continent începând din anii ’60-’70, când Occidentul a recrutat forţă de muncă ieftină din fostele colonii. Islamologul Marius Lazăr explică modul în care au evoluat aceste comunităţi şi cum a fost posibilă radicalizarea unor membri ai acestora.

Ştiri pe aceeaşi temă

În vechiul continent trăiesc aproape 20 de milioane de musulmani, cetăţeni europeni cu acte, fără a lua în considerare fenomenul refugiaţilor cauzat de conflictul din Siria. „Cei mai mulţi dintre ei încearcă – şi mulţi au reuşit, să se integreze cât mai eficient şi să-şi acomodeze propriile valori cu cele ale societăţilor în care se găsesc“, susţine islamologul Marius Lazăr, cadru didactic la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, unde predă, printre altele, Istoria şi geopolitica Orientului Mijlociu contemporan. Islamologul analizează, pentru „Adevărul“, modul în care a ajuns ideologia islamistă radicală în sânul acestor comunităţi.

„Adevărul“: Atentatele de la Paris şi de la Bruxelles au fost comise de cetăţeni europeni din comunităţile musulmane din Franţa şi Belgia. Când şi de unde au venit în Europa membrii acestor comunităţi? 
 
Lector Marius Lazăr: Prezenţa populaţiilor musulmane în Europa de Vest a devenit tot mai vizibilă începând cu anii ’60-’70, când statele dezvoltate de aici au început să recruteze masiv mână de lucru ieftină, din fostele colonii, în contextul boom-ului economic de după al Doilea Război Mondial. Este deci vorba despre o imigraţie în majoritate de tip economic, iniţiată şi susţinută chiar de către statele europene, care căutau astfel să-şi compenseze un deficit major în personal mai puţin calificat. Evident, alături de aceste generaţii de muncitori mai existau segmente de populaţii de religie musulmană provenite din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Asia de Sud, stabilite deja în Occident, mai ales cei care şi-au făcut studiile superioare aici şi au rămas în statele de adopţie, sau foşti combatanţi din colonii în armatele europene, de după cele două războaie mondiale, care au primit dreptul să se stabilească în metropole – este cazul tunisienilor, marocanilor şi mai ales al algerienilor din Franţa, sau al celor din coloniile britanice indiene. Aceeaşi situaţie a caracterizat Belgia, unde marea parte a populaţiei de religie musulmană provine în special din două state: Maroc şi Turcia; în Germania, imigraţia musulmană a fost selectată aproape prin excelenţă din Turcia şi, după 1990, din spaţiul balcanic. 
 
O mutaţie majoră a survenit în 1973-1975 când, în contextul încetinirii creşterii economice în Occident, după crizele petroliere din acea perioadă, statele europene au limitat proiectele de import de mână de lucru dar, în schimb, au permis naturalizarea celor aflaţi deja pe teritoriul lor şi, mai ales, regruparea familială. A început asfel un proces de integrare şi de occidentalizare treptată a acestor populaţii, cu nenumărate variabile, datorate specificităţilor culturale, sociologice, religioase ale diferitelor comunităţi sau indivizi stabiliţi în Europa, pe de o parte, şi normelor juridice, culturale, sociale, politice din diferitele state europene, pe de altă parte. 
 
Cum s-au transformat aceste comunităţi?
 
Dacă aceste prime generaţii de imigranţi au fost larg ataşate de valorile lor culturale, religioase, identitare tradiţionale, dobândite în ţările de origine, în schimb situaţia a început să devină mai complexă odată cu cei din a doua şi a treia generaţie, cea a copiilor şi a nepoţilor lor. Născuţi în Occident, unii dintre ei au avut probleme de asumare identitară şi de integrare profesională şi socială, ceea ce a crescut problemele de infracţionalitate din rândul acestora, mai ales în noile suburbii din marile oraşe europene, care adăpostesc în mare parte aceste comunităţi hibride, nici crescuţi într-o societate tradiţional musulmană – ca părinţii sau bunicii lor, dar nici total occidentali. Această sociologie a generaţiilor de „beurs” – cum sunt numiţi în Franţa, ce populează vestitele „cité”-uri (sau „les banlieues de l’Islam” – cum le numea specialistul francez Gilles Kepel) unde chiar şi poliţia are reticenţe să intre, a fost foarte intens cercetată, în ultimele decenii, şi există o literatură imensă despre realităţile acestor segmente de populaţie ce reprezintă mediul privilegiat de islamizare şi de radicalizare.
 
Trebuie spus însă că, dintre cei aproape 20 de milioane de musulmani ce se găsesc astăzi în spaţiul european, doar o infimă parte traversează aceste procese de ruptură violentă faţă de mediul lor social şi cultural de adopţie; cei mai mulţi încearcă – şi mulţi au reuşit, să se integreze cât mai eficient şi să-şi acomodeze propriile valori cu cele ale societăţilor în care se găsesc. Contrar a ceea ce se tot vehiculează în discursul oficial, nu există fracturi culturale generice între ”Islam” şi „Occident” şi nici imaginate „conflicte între civilizaţii”; e vorba de clasicele situaţii de întâlnire şi de încercare de acomodare între indivizi şi comunităţi care ajung să existe laolaltă, de mult discutatele teme ale integrării şi ale multiculturalismului. Eşecurile, atunci când survin şi sunt vizibile, sunt uneori imputabile şi unei reticenţe sau chiar aversiuni din interiorul unor segmente de populaţie din Occident, care acceptă mai greu emergenţa unei societăţi europene tot mai eterogene. 
 
Când a apărut problema radicalizării islamiste în Europa?
 
Problema radicalizării islamiste în Europa a apărut deci la întâlnirea dintre crizele survenite în interiorul societăţilor musulmane europene şi influenţele exercitate de ideologiile, curentele politice şi religioase conservatoare din restul spaţiului musulman. Acestea au încercat să se instaleze în Europa, să practice aici un activ proces de prozelitism, recrutare de fideli şi de fonduri, şi să transfere în interiorul comunităţilor musumane europene – şi, mai larg, a societăţilor europene ca atare, diferitele crize şi conflicte din Orientul Mijlociu sau Asia de Sud. Acest proces de revenire la Islam, ce devine tot mai structurat începând cu deceniul al optulea, are nenumărate forme, de la cele mistice-sufite, trecând prin asumarea unor coduri conservatoare (precum mişcarea Tabligh sau nenumăratele curente salafiste, susţinute sau nu de monarhiile şi mediile teologice din Golful Persic), a unor forme de Islam politic (Frăţia Musulmană, Milli Görus) până la cele radicale, larg influenţate de ideologiile jihadiste şi de experienţele militanţilor care au participat la noile conflicte cu miză islamică (Afganistan, Cecenia, Bosnia, Irak, Algeria, Siria etc.), unii dintre ei provenind chiar din Europa sau alţii reuşind, ulterior, să se instaleze aici, profitând de o relativă lipsă de preocupare a autorităţilor din unele state europene.
 
În anii 90, până la atentatele din 11 septembrie 2001 şi, mai apoi, la cele din Spania şi Marea Britanie, din 2004-2005, statele din Europa Occidentală au fost extrem de permisive faţă de multe dintre grupările sau diferiţii lideri islamişti ce manifestau un discurs şi atitudini făţiş pro-radicale şi anti-occidentale. Mai ales în Londra sau alte oraşe britanice, o bună parte dintre liderii şi militanţii diferitelor mişcări de opoziţie islamiste din Orientul Mijlociu sau Asia şi-au găsit aici adăpost şi o largă libertate de a-şi face publice opiniile şi de a recruta fonduri şi mai ales militanţi, trimişi în diferitele zone de conflict, pentru a lupta pentru ceea ce se considera a fi cauza „Islamului”.
 
Evident, situaţia s-a schimbat odată cu anii 2000, când noile politici antiteroriste, din majoritatea statelor europene, au dus la o mult mai concretă limitare a activităţilor publice sau clandestine ale mediilor islamiste radicale: lideri foarte vizibili, precum Abu Qatada sau Omar Bakri Muhammad, au fost arestaţi sau expulzaţi iar reţele teroriste ale al-Qaeda sau ale nenumăratelor alte structuri radicale, mai puţin cunoscute, au fost destructurate. 
 

Membru al Statului Islamic. FOTO: Daily Telegraph

Ce s-a întâmplat cu aceste comunităţi în contextul conflictelor recente din Orientul Mijlociu?

Situaţia s-a complicat iarăşi dramatic în contextul actualelor crize din Orientul Mijlociu, mai ales odată cu extraordinara dinamică generată de emergenţa Statului Islamic care exercită o fascinaţie asupra unor foarte largi categorii de musulmani debusolaţi şi în crize identitare, ce devin facil o pradă pentru mecanismul de propagandă şi recrutare al mişcării. De altfel, s-a insistat de nenumărate ori asupra rolului imens căpătat, în ultimii ani, de internet în diseminarea mesajelor islamiste şi în procesul de recrutare şi de construire a unor comunităţi „virtuale” de simpatizanţi şi posibili membri ai diferitelor structuri militante şi radicale. Există un întreg imaginar colectiv construit de media jihadistă, ce-şi proiectează referinţele la scară globală, contestând realităţile politico-sociale şi culturale occidentale pe care se bazează sistemul internaţional contemporan (imperativele democraţiei, ale drepturilor omului, secularizare, liberalism, egalitatea de gen etc.) cărora le contrapun propiile modele comportamentale, juridice, sociopolitice construite printr-o exegeză extrem de personală şi ideologizată a unor teme din tradiţia teologică şi istorică a Islamului.
 
În fapt, islamiştii înşişi sunt lipsiţi de o cunoaştere autentică a tradiţiei culturale, filosofice, mistice a Islamului şi nu fac decât să schematizeze, la limita grotescului, câteva înţelegeri strict rigoriste şi juridice ale unor şcoli de interptetare mai conservatoare din Islam, pe linia hanbalismului-wahhabismului-salafismului.

Problema e că societatea europeană ignoră această contra-cultură de tip jihadist care se dezvoltă în chiar interiorul – şi, mai ales, împotriva ei –, deşi ea e foarte usor de accesat de oricine pe sutele de site-uri islamiste, în limbile de circulaţie internaţională sau, mai recent, în adevărate magazine de popularizare a temelor jihadiste, precum „Inspire” – pentru al-Qaeda, sau „Dabiq” – pentru Statul Islamic. Trebuie aici să ne ferim de confuzia terminologică atât de largă dintre conceptul de „islamist” – care desemnează pe cei ce oferă o interpretare politică sau militantă unor teme doctrinare desprinse din tradiţia Islamică, şi cel de „musulman” – care se referă la o persoană a cărei religie este Islamul.

Islamiştii – în nenumăratele lor forme ideologice, politice, radicale, reprezintă o infimă minoritate în interiorul unei populaţii musulmane de aproape un miliard şi jumătate de adepţi – doar că există o focalizare mediatică excesivă asupra lor ce dă impresia că acesta este Islamul în sine.
 

Atentate la Bruxelles. FOTO: AP

De ce credeţi că au putut fi convinşi să comită astfel de acte cetăţeni ai Europei? 

Faptul de a trăi într-o societate europeană nu face automat pe cineva impermeabil la influenţe ideologice sau la alte modele valorice decât cele care caracterizează, în general, cultura occidentală. Cel mai adesea, cei care practică violenţele teroriste – ca şi alte violenţe: politice, sociale, de tip infracţional, se află într-o ruptură cu mediul în care ei se găsesc şi pe care-l contestă. Eu zic că trebuie să ne ferim de idealizările acestea exagerate, cum că societăţile occidentale sunt perfecte şi lipsite de crize endogene. Există nenumărate probleme sociale, economice, identitare, infracţionale, în majoritatea statelor europene, mai ales în mediile urbane, unde dezechilibrele sunt mult mai mari şi vizibile. A analiza problematica violenţelor teroriste de astăzi – ca şi din trecut, doar prin categorii foarte vagi, ce ţin de o exagerare a rolului referinţelor religioase sau ideologice, nu înseamnă decât a percepe o mică parte dintr-un complex explicativ mult mai larg şi care trebuie particularizat pentru fiecare situaţie. În orice analiză a terorismului ar trebui să se ia în considerare atât condiţionările factorilor ideologici, sociali, economici, geopolitici, cât şi cele ce ţin de influenţa exercitată de psihologia şi traiectoriile personale ale actorilor implicaţi în acest fenomen. 

Ei trăiau de ani buni în societatea europeană după care refugiaţii de astăzi tânjesc şi totuşi au fost convinşi să devină terorişti. Ce s-a întâmplat?   
 
Europa a fost un teren privilegiat pentru ideologiile islamiste radicale întrucât comunităţile musulmane de aici se aflau într-o criză identitară, având, de multe ori, dificultăţi economice şi de integrare socialeă. Majoritatea celor care au comis atentate au avut dificultăţi sociale şi economice şi/sau sunt persoane care au avut crize identitare, ei sunt născuţi în Occident, dar nu se regăsesc în societatea occidentală. Terorismul perpetuat în spaţiul european de actori ce-şi asumă o identitate şi un proiect islamist are deja o istorie foarte veche ce a fost larg analizată în mediile academice şi de serviciile de informaţii. De cele mai multe ori e vorba de o instrumentalizare, de către diferiţi actori – grupări teroriste sau radicale, chiar unele servicii secrete din state cu anumite interese -, a acelor indivizi care manifestă o disponibilitate de a-şi asuma concret, inclusiv printr-o violenţă autosacrificială, aversiunea pe care o au faţă de anumite realităţi politice, sociale sau culturale din mediile în care trăiesc şi cărora le contestă valoarea. Tocmai dimensiunea atât de asumat materialistă a culturii occidentale actuale, caracterizată de un relativism sau o disoluţie a reperelor religioase sau etice, este privită cu repulsie de mulţi militanţi sau simpatizanţi ai diferitelor curente radicale, şi nu doar din statele cu populaţii musulmane. Aşa cum noi generalizăm şi schematizăm până la grotesc diferenţele care separă societăţile occidentale de cele din Orientul Mijlociu, din Asia sau Africa, la fel, există un contradiscurs în interiorul societăţilor musulmane, ce-şi extrage resursele nu doar din diferite interpretări radicale ale unor teme doctrinare islamice dar şi din frustrările generate de lunga istorie a influenţelor – considerate drept destabilizatoare şi negative -, politice şi culturale occidentale în aceste regiuni. 
 

Ce vor teroriştii?

E greu de oferit foarte precis şi univoc o imagine despre mintea şi motivaţiile unui terorist, nu doar din Europa ci de peste tot în lume, pentru că de fiecare dată e vorba de situaţii unde se întâlnesc, pe de o parte, frustările, traumele şi imaginarul (fie el religios, naţionalist, ideologic, etc.) unor persoane foarte motivate în a pune în practică o violenţă împotriva unor populaţii civile, şi, pe de altă parte, interesele structurilor care le identifică şi le valorifică, în diferite scopuri, acest potenţial (auto)distructiv.

Violenţa teroristă este întotdeauna încadrată într-o strategie mai largă, ea are rolul de a induce nu doar emoţii şi spaime colective dar şi de a fragiliza o ordine politică şi socială, de a destructura încrederea în autorităţi, de a servi drept instrument de şantaj politic sau pentru scopuri financiare, de a provoca fracturi între categorii sociale, etnice, religioase, sau de a deveni o tehnică combativă asimetrică în înfruntarea cu structurile militare sau de securitate clasice.

Fixaţia mediatică asupra terorismului facilitează implicit asumarea sa ca un element strategic ideal de către diferitele structuri care-l utilizează în scopurile lor şi asistăm astăzi la ceea ce am putea numi o „globalizare” a terorismului, ce se regăseşte tot mai mult, în diferite contexte, în aproape toate situaţiile care valorizează violenţa ca ideologie sau ca model de acţiune. În Occident, mai ales, succesul unei operaţiuni teroriste este cu mult facilitat şi amplificat de faptul că societăţile noastre nu mai au o proximitate cu violenţa şi deci manifestă o reacţie la limita patologiei de fiecare dată când sunt puse în situaţia de a percepe un pericol ce scapă unei comprehensiuni logice, aşa cum pare a fi întotdeauna un act terorist. Trebuie spus deci că presa şi mai ales social media este aici, din nefericire, un complice implicit, căci ea este mediul ce diseminează această psihoză colectivă ce e, în fond, tocmai unul din obiectivele oricărui atentat terorist.     
 

Carte de vizită 

Marius Lazăr este lector universitar la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie contemporană, la Facultatea de Istorie-Filosofie, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi unul dintre puţinii islamologi din România. El are un doctorat în Relaţii Internaţionale la Universitatea Babeş-Bolyai şi este doctorand la „Institut Français de Géopolitique” din cadrul Université Paris 8 (Franţa), studiind problematica şiismului irakian. A fost în mai multe stagii de cercetare în Franţa, Egipt, Maroc şi Iran. Ţine cursuri de Istoria şi geopolitica Orientului Mijlociu contemporan, Istoria şi geopolitica Caucazului şi a Asiei Centrale şi de Sud, Relaţii Internaţionale în secolele XX-XXI. 
 
Citeşte şi:

 

citeste totul despre: