Nicolae Ceauşescu, un model pentru mulţi dintre tinerii din prezent. FOTO Arhivă Adevărul

Mulţi dintre tinerii care au încercat să reconstituie tinereţea lui Nicolae Ceauşescu spun despre dictatorul comunist că este „un personaj ambiţios, care a reuşit să iasă din zona săracă, să vină la Bucureşti şi să reuşească prin propriile mijloace.

„Pentru mine tu eşti Ceauşescu“ aduce un aer proaspăt şi o abordare originală în cinematografia românească. Experimentul inedit realizat de Sebastian Mihăilescu (39 de ani), care le-a cerut mai multor tineri să încerce să se pună în pielea tânărului Ceauşescu, este explicat chiar de el, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

Proiectul de debut al regizorului se bazează pe o serie de documente despre tinereţea lui Nicolae Ceauşescu, dar în realitate este chiar mai mai mult decât un documentar, apelând în egală măsură la creativitatea şi la spontaneitatea lui Mihăilescu şi a tinerilor care au acceptat provocarea de a se pune în locul fostului dictator. În România, documentarul va putea fi văzut în premieră la TIFF (17-26 iunie), urmând a fi prezent atât în secţiunea „Zilele Filmului Românesc“, cât şi la „What’s Up, Doc?“.

„Weekend Adevărul“: Ai reuşit un debut spectaculos, apreciat la festivalurile de film internaţionale, dar mulţi s-au întrebat de ce ai ales un documentar şi nu un film artistic? Şi de ce un documentar istoric?

Sebastian Mihăilescu: De ce documentar? Pentru că aşteptam să primesc finanţare pentru debutul în ficţiune cu alt subiect. În acelaşi timp, m-am apucat şi de acest documentar pentru că mi se părea că aş putea face lucrurile mai rapid. M-am ficţionalizat, o spun şi în documentar. Dacă aveam bani, făceam un film istoric, aşa am găsit un concept hybrid în jurul unui casting pentru rolul tânărului Ceauşescu. Un film istoric costă de la câteva milioane în sus. Numai costumele sau să alegi nişte zone în care să nu fie stâlpi de telegraf implică costuri pe care nu ni le puteam permite. Eu am fost asistent de regie la „Aferim!“ şi am văzut acolo ce înseamnă să faci un film istoric.

- Ai folosit inclusiv documente de-ale vremii, unele vechi de aproape 100 de ani. Ce surse ai folosit? 

Am avut ocazia să dau peste dosarul tânărului Nicolae Ceauşescu, dosarul Siguranţei de până în 1945, dosarul de cadre al PCR. L-am găsit cu ajutorul lui Mihai Burcea, istoric, care mi-a trimis dosarul complet. A fost interesant, pentru că am găsit tot felul de contradicţii, apoi am început să citesc cărţile despre Ceauşescu scoase după ’90, dar şi biografia înfrumuseţată a lui Ceauşescu din 1971, scrisă de Michel-Pierre Hamelet. Era înfăţişat ca un copil fantastic, năzdrăvan, care încă de pe atunci era conducător.

Imagini din timpul filmărilor. FOTO Arhivă personală / S. Mihăilescu

- Şi la ce concluzie ai ajuns?

Aş spune doar că, după atâţia ani, nu putem şti care e adevărul despre el.

Mulţumiri pentru ilegaliştii care aduceau conserve

- Ai găsit şi imagini inedite cu Ceauşescu în tinereţe?

Da, mă gândesc aici la o imagine cu el tânăr, surprins la înmormântarea lui Stalin. Apare şi el în delegaţia României comuniste. În documentele studiate cred că sunt vreo şase fotografii.

- Cât de dificil a fost să aduni informaţiile şi să compensezi lipsa anumitor date, dar şi a unor informaţii independente? 

Cum spuneam, informaţiile sunt trunchiate, modificate, mistificate. De aceea am ales să le interpretez cumva prin intermediul acestor tineri, la peste 100 de ani distanţă de când s-a născut Ceauşescu. Mi se pare că această perioadă din viaţa lui n-a fost exploatată, şi pentru că se ştiu puţine lucruri despre el, înainte de a urca pe scara ierarhică.

Sebastian Mihăilescu. FOTO Arhivă personală

- Documentele consultate de tine surprind şi scene hilare sau cel puţin greu de înţeles din perspectiva noastră, după atâta timp şi într-o altă epocă. Ce astfel de momente ai surprins în film?

Comuniştii din închisoare primeau colete pentru a le împărţi după aceea. Aveau un om de legătură, primea unul un colet mai mare care apoi se împărţea. A fost uimitor că am găsit o listă pe care o făcuse chiar Ceauşescu cu mulţumiri unui ilegalist care îi adusese foarte multe conserve de sardine, toate din ţări vestice.

- Crezi că există vreo legătură între povestea asta cu conservele de peşte pe care le consuma Ceauşescu în cantităţi industriale, în închisoare, şi faptul că ulterior, zeci de ani mai târziu, printre puţinele mâncăruri pe care le mai găseau românii în magazine erau chiar conservele de peşte?

E o întrebare bună, dar e imposibil să avem un răspuns precis. Poate că da, dar poate că ţine şi de faptul că pe vremea aceea încă aveam flotă. Sau poate că şi-a dat seama că Omega3 e esenţială în creştere. Oricum, interesant este că ilegaliştii comunişti aveau un apetit pentru produsele vestice, ţin minte că foloseau şi creme Nivea.

- Elena Ceauşescu apare în documentar?

Avem şi vizita Elenei la puşcărie, la vorbitor, când era la Târgu-Jiu. Lucrau toţi în lagărul de muncă de acolo şi este o fotografie mai puţin cunoscută cu viitorii lideri, printre tot felul de schele şi cu unelte în mâini, de-a dreptul romantic (râde). Practic, am dramatizat toate cele şase fotografii ale lui din aceste dosare. Ultimul moment dramatizat, prezenţa lui în balcon alături de Elena, în 23 august 1944, m-a trimis cu gândul la secvenţa balconului din 1989. Erau în balcon la Bariera Obor, pe unde a intrat Armata Roşie în Bucureşti. În scena respectivă îi avem pe ei doi, e ultima fotografie pe care am ales-o eu, el priveşte în cameră, ca pentru eternitate, şi Elena e în profil, în dreptul lui.

„Influencerul” Nicolae Ceauşescu

- În ce priveşte distribuţia, cum ţi-a venit ideea să apelezi la acei tineri amatori care s-au pus apoi în locul lui Ceauşescu?

M-am întrebat cine l-ar putea juca pe tânărul Ceauşescu, cum tot acest demers poate fi interpretat prin mijloace cinematografice şi cum aceşti tineri din varii categorii sociale ar putea să îşi găsească puncte în comun cu el.

- Cum ai pus cap la cap informaţiile adunate şi cum le-ai îmbinat cu ceea ce ai obţinut de la acei tineri?

Am încercat să fac un film cât mai viu pentru că nu mă interesează un film al arhivelor, ci un film cu oameni adevăraţi. A fost o etapă de precasting, în care am văzut zeci, dacă nu sute de oameni, copii din diverse zone. Cei care mi s-au părut interesanti au fost păstraţi şi am încercat să obţin nişte reacţii cât mai autentice, să-i surprind aşa cum sunt ei, ce ştiu şi ce înţeleg din acest personaj.

- Există studii care arată că foarte mulţi români îl regretă încă pe Nicolae Ceauşescu, la mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului. Cum apare dictatorul în ochii acestor tineri?

Pentru mulţi dintre aceşti tineri, Ceauşescu e un exemplu de om care a reuşit în viaţă. Îl văd ca pe un influencer. Iar unii gândesc că dacă ar fi fost un tânăr de acum, ar fi ajuns preşedinte sau un exemplu motivaţional. Îl văd ca pe un personaj ambiţios, care a reuşit să iasă din zona săracă, să vină la Bucureşti şi să reuşească prin propriile mijloace. Alţii îl critică. Discuţia este deschisă. Alţii mai ştiu nişte lucruri de la părinţi, clişeele cu ce a construit, dar n-am vrut să întru în zona asta. Ceauşescu este ca o fantomă în acest documentar. Este despre aceşti tineri care îl întrupează.

O istorie caricaturizată

- Să însemne asta că românul, indiferent de generaţia din care face parte, simte lipsa unui „tătuc“, iar aceşti copii nu sunt conştienţi de pericol?

Cred că blestemul „tătucului“ este mereu prezent în subteran. Şi în toată Europa. În Franţa aproape a fost aleasă Le Pen, adică pericolul este şi acolo, deci şi la cei cu democraţii puternice. Şi mai cred că pericolul se găseşte şi pe reţelele sociale, sunt medii propice radicalizării, manipularea este în floare.

- De acord, dar o democraţie reală nu ar trebui să excludă cenzura, despre care se spune că e specifică regimurilor totalitare?

Nu cred în cenzură şi prefer ca din toată vâltoarea de informaţii şi de imagini să îmi aleg eu ştirile şi să le verific din mai multe surse.

Mai mulţi tineri au luat parte la filmări, iar lor li s-a cerut să încerce să se pună în locul lui Ceauşescu. FOTO Arhivă personală / S. Mihăilescu

- Pe de altă parte, avem mulţi tineri care nu doar că nu ştiu o istorie de bază, dar nici nu sunt interesaţi să afle, nu le pasă de trecut. De ce fug de istorie? 

Informaţiile sunt amestecate, alandala, în capul lor, şi cred că nici manualele şi nici orele de istorie nu îi ajută. Noi n-am învăţat foarte multe despre istoria recentă. Despre Revoluţie era un rând, despre Ceauşescu era cel mult o pagină. Şi când am făcut eu şcoala erau aceleaşi manuale din care se scosese doar fotografia lui Ceauşescu. M-a surprins, totuşi, faptul că unii dintre ei nu ştiau aproape nimic despre Ceauşescu sau despre comunism. Astfel, obţii nişte lucruri caricaturale şi amuzante, dar până şi ei realizează asta, văd că nu e tocmai în regulă să fie aşa, îşi conştientizează limitele. Până la urmă, nu poţi accesa trecutul fără să ai la bază nişte cunoştinţe. Copiii ăştia reprezintă viitorul şi cred că ar fi bine să fie mai informaţi.

  Am găsit o listă pe care o făcuse chiar Ceauşescu cu mulţumiri unui ilegalist care îi adusese foarte multe conserve de sardine, toate din ţări vestice - Sebastian Mihăilescu, regizor

„Sunt copilul tranziţiei, cu toată sărăcia care ne-a traumatizat“

- Te-ai născut în Epoca de Aur, dar erai totuşi mic în 1989. Ce amintiri ţi-au rămas de atunci?

Sincer, nu mi-l amintesc pe Ceauşescu. Eu aveam la Revoluţie 5-6 ani. Ştiu Revoluţia, îmi aduc aminte de acest moment, de panica ce se crease. Îmi mai aduc aminte cartela de pâine, x-urile de pe cartelă, sticla de lapte, îngheţata, televizorul şi programul groaznic de atunci. Crăciunul, ciocolata şi portocala pe care mi le aduceau ai mei. Pe Ceauşescu îl vedeai la televizor în cele două ore sau câte erau şi vedeai doar întâlnirile cu lideri politici. Îmi mai aduc aminte emisiunea Tezaur Folcloric, cu calul din generic. Sunt copilul tranziţiei, fac parte din generaţia care a copilărit după ’90, cu toată sărăcia care ne-a traumatizat şi ne-a programat într-un anumit fel.

- Ai debutat ca regizor la 38 de ani, după ce iniţial ai terminat Politehnica, specializare calculatoare, la Bucureşti. Ce a fost între cele două momente? 

Cinci ani am lucrat în IT, apoi am avut un an sabatic, în care am lucrat până şi în Grecia, la recepţia unui hotel. M-am plimbat, am fost cu autostopul prin diverse ţări din Europa. Apoi, în 2010, m-am hotărât să dau la film.

Imagini din timpul filmărilor. FOTO Arhivă personală / S. Mihăilescu

- Privind în urmă, vezi vreo legătură între film şi Politehnică?

Cât regretam eu înainte că am făcut Politehnica şi am pierdut cinci ani în facultate, asta mi-a structurat într-un anumit mod gândirea şi abordarea mea. Dar, de fapt, ele nu se exclud, se completează şi îmi influenţează ideile. De exemplu, ce înseamnă inteligenţa artificială în artă, cum poţi folosi algoritmii pentru a genera imagini şi texte.

- E greu să fii regizor în vremurile astea şi, mai ales, într-o ţară ca România?

Este greu, mai ales că în România sunt bani puţini şi filmele de artă sunt subvenţionate de stat şi nici măcar nu mai avem cinematografe.

La mâna tehnologiei

- E un tablou sumbru. Ce crezi că ne va rezerva viitorul, eşti la fel de pesimist? 

Cred că tehnologizarea, inteligenţa artificială vor căpăta tot mai multă importanţă şi vor ajunge să fie parte din viaţa noastră. Asta e bine, pentru că ne va îmbunătăţi pe de o parte viaţa, ne-o va face mai comodă, dar trebuie să fim realişti, munca omului va fi înlocuită, şi tot mai mulţi oameni vor fi şomeri, totul va fi automatizat.

Imagini din timpul filmărilor. FOTO Arhivă personală / S. Mihăilescu

- Şi cinematografia?

Cred că regia nu poate fi automatizată. Dar noile tehnologii constituie un avantaj, sunt mijloace la îndemâna oricui, pentru cineva care vrea să intre în acest domeniu. Se produce un fel de democratizare, dar, din păcate, cinema-ul tot costă şi, într-un final, eşti la mâna algoritmilor şi a motoarelor de căutare.

- Chiar şi aşa, într-o perioadă grea şi cu resurse minime, documentarul tău de debut a fost foarte apreciat şi a fost premiat în străinătate. La ce festivaluri ai luat parte?

Da, filmul a fost primit foarte bine, dovadă că a fost premiat la două festivaluri de documentar, a luat trei premii. A luat premiul pentru Cel mai bun documentar la Ji:hlava, Cel mai bun debut de la DocLisboa şi Cea mai bună imagine tot la Ji:hlava. A fost primul meu documentar, iar debutul meu în ficţiune e cel pe care îl scot acum, un film pe 16 mm, în care am încercat să-mi urmez intuiţia, un film suprarealist. Am avut un noroc fantastic să fac două filme în doi ani.

- Despre ce e vorba?

Scriu acum o ficţiune, prin care încerc să explorez alte zone stilistice care mă preocupă. Încerc să fiu cât mai liber, deschis.

- Ce temă ţi s-ar părea cu adevărat provocatoare pentru un viitor film?

Acum că am intrat într-o nouă eră, „Pandemicene“ – ar fi interesant un film cu toată apocalipsa asta virusologică, pandemică, încălzirea globală. Dar nu chiar acum, peste câţiva ani, când vom şti mai multe despre tot ce s-a întâmplat, când vom avea o imagine de ansamblu mai coerentă.

- Ai fi tentat poate să faci şi un film artistic, de ce nu chiar pe aceeaşi temă?

Mi-ar plăcea să fac un film istoric, dar costă foarte mult. Poate într-un mod alternativ de a face, cu o nouă tehnică. La ce am putut avea acces acum, pentru documentar a fost să avem un casting şi să lucrăm cu aceşti tineri. Am încercat cu mijloace minimale să schiţăm nişte trăsături ale unui personaj, tânărul Ceauşescu, pe care oricum nu-l mai cunoaşte nimeni şi la care nu avem acces. Şi, oricum, cred că un film convenţional despre un personaj istoric atât de recent riscă să mistifice, să fie părtinitor şi să ajungă chiar instrument de propagandă.

Cred că un film convenţional despre un personaj istoric atât de recent riscă să mistifice, să fie părtinitor şi să ajungă chiar instrument de propagandă - Sebastian Mihăilescu, regizor

Afişul filmului „Pentru mine tu eşti Ceauşescu” 

Vă mai recomandăm şi:

Ce consecinţe ar putea avea „umilirea Rusiei”. Verdictele a patru analişti români

Politologul Cristian Pîrvulescu, despre război şi „moderaţii şi ulii” din jurul lui Putin: „Un melanj periculos”