O pensionară coboară la subsolul blocului, deschide „boxa“ şi ia de pe raft o cutie. Înăuntru, o păpuşă - reproducere corectă a unui bebeluş. Femeia strânge în braţe păpuşa, îi spune pe nume, îi vorbeşte ca unui copil, o mângâie, o întreabă dacă nu cumva îi e frig.

Un paznic banal care lucrează la operă se duce acasă, se dezbracă şi începe să şteargă pe jos. Se târăşte în genunchi. Face tot ce i se spune. Femeia cu care trăieşte explică genul de relaţie pe care o au ei: ea e stăpâna, el e sclavul. Un sclav sexual, dar şi unul casnic. Ăsta e conceptul. Într-o singură cameră din casă cei doi pot deveni drăgăstoşi unul cu celălalt, în rest bărbatul trebuie să facă ce i se cere, inclusiv să cureţe aragazul având agăţate de testicule mai multe greutăţi de fier. Ăsta este un moment bun pentru ca unii oameni să părăsească sala de cinema când rulează filmul documentar „În pivniţă“.

O premiză posibilă: vă mai amintiţi de cazul Fritzl? S-a descoperit prin 2008 că un austriac şi-a ţinut fiica închisă 24 de ani în pivniţă, a violat-o, iar de-a lungul anilor femeia a dat naştere la şapte copii. Ei, bine, în 2014, un regizor austriac a făcut un film documentar extrem de provocator despre ce lucruri ciudate şi chiar ilegale fac oamenii în subsolurile casei lor, de la a-l venera pe Hitler la a trage la ţintă cu pistolul sau a participa la diverse perversiuni sexuale. Filmul este interzis minorilor (organizatorii spun că e „nerecomandat“, eu aş merge pe „interzis“ totuşi. Aş mai adăuga lângă „minori“ şi cuvintele „interzis cardiacilor, pudicilor, puritanilor, ipocriţilor“).

Am mers să văd documentarul „Im Keller“ („În pivniţă“ , Austria, 2014, regia Ulrich Seidl) dintr-o curiozitate jurnalistică evident combinată cu un soi de voyerism pe care toţi îl posedăm. După cum spuneam, o parte din oameni au ieşit din sală în diverse momente în care au considerat că e destul, apoi că e prea mult, apoi că n-are cum. Cei care au rămas au descoperit, dincolo de momentele stânjenitoare, un documentar plin de umor despre oamenii ciudaţi, trişti, îndoctrinaţi, nostalgici, abuzivi şi coloraţi care suntem. În rest, dacă poliţia i-a vizitat sau nu pe unii dintre protagoniştii documentarului după lansarea filmului asta e o altă poveste. Filmul trebuie văzut, oricum, la orice festival îl veţi mai prinde, iar în cadrul TIFF mai rulează pe 2 şi pe 7 iunie.

Un alt film care merită văzut este „Melbourne“, de data asta fiind vorba chiar de o peliculă din competiţie, un film iranian din 2014 în regia lui Nima Javidi. Ca o paranteză, în rolul principal masculin s-ar putea să-l recunoaşteţi pe actorul Peymaan Moaadi, din „A separation“. Revenind la „Melbourne“, filmul de 91 de minute te duce din primele momente într-o zonă extrem de înaltă a emoţiei, a nervozităţii, şi te ţine prizonier acolo până la final. Totul se petrece într-un apartament banal, plus un colţ de stradă văzut de pe geam. Atât.

Filmul spune povestea a doi tineri, soţ şi soţie, care se pregătesc să emigreze în Australia şi îşi încheie ultimile socoteli cu Iranul: îşi fac bagajul, îşi plătesc ultimile facturi, primesc câte o vizită de la rude, iar în opt ore urmează să înceapă o viaţă nouă. Totul se schimbă însă atunci când o bonă din vecini îi roagă să aibă grijă pentru scurt timp de un copil nou-născut. De aici, povestea ia o turnură incredibilă, iar orice alt detaliu povestit din acest film nu va face decât să strice plăcerea de a-l urmări. Va trebui doar să credeţi pe cuvânt pe cineva mereu în căutare de adrenalină: mergeţi la acest film, pur şi simplu mergeţi. Veţi decide mai apoi dacă pentru voi a funcţionat ca o metaformă enormă a lumii în care trăim sau dacă pur şi simplu a fost o poveste pe care aţi fi vrut voi să o spuneţi. „Melbourne“ mai rulează la TIFF pe 3 şi pe 7 iunie.

În încheiere, o carte poştală virtuală cu o imagine rară: ieşind de la proiecţia documentarului „În pivniţă“ şi având pe retină imaginea unor sadomasochişti închişi în cuşti şi a unor nazişti cântând la trombon în faţa unui Hitler pictat pe perete, am descoperit că afară, în Cluj-Napoca, toată fierbinţeala zilei fusese spulberată de o ploaie puternică. Prin faţa cinematografului Victoria, chiar în acele momente, treceau mai mulţi preoţi şi credincioşi într-un pelerinaj de Rusalii. Încă mai ploua, deşi se norii se spărseseră. Am avut impresia că s-au întâlnit două lumi zguduitoare, aşa că ce era să fac? Am procedat şi eu aşa cum spun toate graffitiurile. Am râs şi am privit cerul.  

Citiţi şi:

Jurnal de TIFF - Bună dimineaţa, Cluj!