FOTO Cum au frânt inimile Don Juan-ii Brăilei. Povestea lui Terente şi a lui Codin
0
Brăila a rămas în cărţile de istorie cu doi mari Don Juan-i: Terente şi Codin. Aceştia au devenit personaje de roman şi nu există brăilean care să nu fi auzit de ei. Cunoscuţi drept tâlhari şi mai apoi mari amorezi, Terente şi Codin au lăsat mărturii ce pot fi şi astăzi studiate la Arhive.
Adevărata legendă a banditului brăilean Terente, Regele Bălţilor şi violatorul de virgine, care a înspăimântat România, este strâns legată de Insula Mică a Brăilei. În zona Insulei Mici a Brăilei, turiştii pot vizita şi acum locurile în care se presupune că se ascundea Terente, supranumit Regele Bălţilor, un bandit lipovean care fura şi ucidea fără milă, viola şi dădea fiori şi celui mai rău dorobanţ. (SURSA: Arhivele Naţionale, Brăila, documentare realizată de Nicoleta Butnaru)
Pe numele său real Vasili Ştefan, născut în 1895, pe Canalul Cravia, în Carcaliu, din Balta Brăilei, decedat pe 4 iunie 1927, a fost unul dintre ei mai de temut bandiţi români. Cunoscut în zilele noastre mai degrabă ca românul cu cel mai mare penis, Vasili a trăit ca nelegiut după vârsta de 20 de ani, fiind înrăit de două mariaje eşuate.
Bun cunoscător al Bălţii Brăilei, Terente s-a îmbogăţit din tâlhării, atacând singur sau făcându-şi bandă de tâlhari. A fost încătuşat, dar a evadat în mai multe rânduri, iar pe capul lui au fost puse, în timp, zeci de rămăşaguri şi premii.
Brăila lui Terente
Un simpatic
În ciuda grozăviilor pe care le comitea, a câştigat simpatia poporului, fiind considerat un haiduc al vremii şi un amant sălbatic, fiind căutat de femeile din toate stările sociale. Informaţiile despre el apar în scriptele Arhivelor Naţionale de la Brăila.
1924: anul răscumpărărilor
În 1924 a comis mai multe tâlhării, a atacat bogaţii şi a violat mai multe virgine. Autorităţile au instituit, atunci, un premiu pe capul lui. Pentru a scăpa de moarte a traversat, până în 1927, Bulgaria, Serbia şi Grecia. La finele anului s-a întors în satul natal unde a batjocorit familia preotului, ceea ce a stârnit furia foştilor săi complici, aceştia contribuind la capturarea lui.
50.000 de lei recompensă
Arhivele brăilene păstrează şi acum acte ce dovedesc implicarea serviciilor secrete, a grănicerilor, a jandarmilor şi a poliţiştilor în prinderea lipoveanului din Balta Brăilei. Documentele vremii atestă faptul că banditul a atacat chiar şi postul de jandarmi, primăria şi cele trei cârciuni din Carcaliu, satul natal, iar în 1924, a ucis doi oameni şi a golit casa de bani din localitate.
Disperaţi, tulcenii au cerut ajutor brăilenilor. Din om în om s-a dus vestea că Terente s-a strecurat prin blocada de oameni ai legii, cu lotca, călătorind numai noaptea, în susul Dunării. Localnicii povesteau cum Terente ar fi jefuit bogaţii dând prada celor sărmani. A jefuit două şlepuri în apropiere de Olteniţa, îşi împrospăta merindele şi chiar primea ajutor de la localnici. Anul trecut, un bunic din Insulă ne povestea că, fiind copil, mergea cu tatăl său cu barca în baltă şi-i lăsa din loc în loc mâncare lui Terente. Numele său a făcut rapid înconjurul lumii.
Între cele două războaie mondiale era cunoscut chiar şi la Paris, fiind transformat de presă dintr-un bandit, într-un voievod al stufărişurilor, care se pricepea şi la haiducie şi la amor.
Povestea lui a apărut în “Cuvântul”, “Curentul” din Brăila, “Universul”, “Dimineaţa”, dar şi în “Daily News”, “Daily Express” şi "Corriere della Sera".
Siguranţa Statului, Prefectura Poliţiei, Comandamentul Grănicerilor şi al Jandarmeriei, Pescăriile erau implicate în capturarea lui.
Penisul lui Terente şi capul acestuia au fost tăiate şi duse la Institutul de Medicină Legală “Mina Minovici” la Bucureşti, fiind păstrate în formol mai bine de 80 de ani.
Groaza de Terente a făcut ca la 25 iulie 1924, prim-procurorul Brăilei să-I propună prefectului ca recompensa de 50.000 de lei, pusă pe capul acestuia, să fie depusă la o bancă, în contul celui care-l va preda, ca să se cunoască numele “trădătorului”.
SRI-ul, pe urmele lui Terente
Iată ce spun documentele vremii: dosarul Prefecturii Brăila, Capitolul «indivizi urmăriţi, izgoniţi sau expulzaţi din ţară – comunişti şi spioni», din anul 1924.
"La un moment dat, se cereau Grănicerilor vase pentru căutarea banditului «care terorizează lumea, omorând şi jefuind persoanele ce le prind». În aceeaşi perioadă, autorităţile din Tulcea solicitau ajutor celor din Brăila, inclusiv Brigăzii de Siguranţă”, ne-a precizat Ştefania Botez, consilier în cadrul Arhivelor brăilene.
Potrivit telegramei tulcenilor, în noaptea de 13/14 iulie 1924, banda lui Terente a atacat Postul de Jandarmi Carcaliu, l-a ucis pe şeful de post, plutonierul Bursuc, şi pe un localnic, Cazacenco. Bandiţii au devastat şi jefuit Primăria şi cele trei cârciuni din localitate, rănindu-l, totodată, grav pe un funcţionar “care refuzase să le predea casa de bani”.
Terente avea atunci 29 de ani. Originar dintr-o familie de pescari lipoveni săraci, făcuse armata la Marină, în Primul Război Mondial, lucrase în mai multe prăvălii din Brăila şi era de o isteţime ieşită din comun. Prefecţii din Brăila şi Tulcea au tocmit potere “cu concursul populaţiei şi al agenţilor Pescăriilor” şi sprijinul neprecupeţit al Siguranţei (Securitate, SRI), singura instituţie care aflase câte ceva despre complicii răufăcătorului.
L-au trădat “fraţii şi prietenii”
"După moartea sa, Terente a intrat în legendă. Era considerat un mare amorez încă din 1924, când răpise şi siluise două virgine, în ascunzătoarea lui din Balta Brăilei. De la 50.000, recompensa pusă pe capul banditului – predat viu sau mort - a ajuns la 200.000 de lei – cam atât costa, la acea vreme, Ceasul din Centru şi statuia de bronz a ministrului Constantinescu, din faţa Palatului Agriculturii. “Însuşi şeful Marelui Stat Major a trimis sute de soldaţi, care au răscolit smârcurile şi Balta Brăilei”, ne-a relatat Ştefania Botez, arhivist la Arhivele Naţionale – Brăila.
Rapsozii au pierit, dar singurul lăutar al “Baladei lui Terente” este Nea Nicu Ţiganu, de la Tichileşti, care are 90 de ani. Din când în când, apar, însă, dovezi ale legendarului Ştefan Terente, “Regele Bălţilor” - spaima fecioarelor şi a bogătaşilor din Brăila.
Haiduc justiţiar
Istoria îl consemnează ca fiind un haiduc justiţiar, intrat în legendă datorită aventurilor sale amoroase. Întreaga poveste a banditului este consemnată de dosarul sau de la Siguranţa din Brăila.
“Acesta conţine declaraţii ale parinţilor lui, întreaga acţiune desfăşurată pentru prinderea lui, declaraţii ale multor cunoscuţi anchetaţi, bănuiţi de complicitate sau tăinuire de bunuri furate, declaraţia lui, raportul medico-legal şi articole din presa vremii”, adaugă arhivistul.
Se purta regeşte cu fetele
Răpirea celor două fete de pension, Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani, era motiv de bârfă şi amuzament. Ziarele tratau subiectul cu amuzament, cunoscută fiind virilitatea lui Terente.
În vizuina lui din Baltă, unde le dusese pe fete, tâlharul s-a purtat cu ele regeşte, le-a hrănit, le-a făcut cadouri, că furase din belşug.
Fetele au fost eliberate după o săptămână, întregi şi nevătămate, vesele şi luminoase.
Un chip neobişnuit
Insula Mică a Brăilei
Se spune că, în 1915, la o servare câmpenească, toţi ochii fetelor de măritat erau pe Vasili al lui Terente. Nici văduvele şi femeile măritate nu ezitau să ridice ochii din pământ spre el. Avea o statură impunătoare, părul negru, neobişnuit pentru comunitatea din care venea, ochii de un verde maron tulburător.
N-avea nici 20 de ani când s-a însurat. Cu Ustina, fata lui Calistrat. S-a angajat pe şlep şi s-a dovedit bărbatul demn să-şi ţină nevasta şi cei patru copii veniţi unul după altul. Apoi a venit foametea, iar Ustinia s-a îmbolnăvit de ciumă şi a murit. A dus-o la Giurgiu s-o vindece, dar n-a salvat-o. Întors acasă, a primit o altă lovitură: doi dintre copiii săi au căzut de pe şlep şi au murit. La scurt timp, i-au murit şi ceilalţi doi copii mai mici, răpuşi tot de ciumă.
Legenda
Legenda spune că de atunci a plecat nebun pe baltă şi se certa în fiecare zi cu Dumnezeu fiindcă i-a luat familia. Câteva luni mai târziu a întâlnit fata unui pescar, Avdotia Arina, o frumuseţe ce l-a cucerit şi i-a luminat din nou chipul. Numai că sora acesteia, urâtă ca foamea, dar îndrăgostită de Terente, a urzit un plan diabolic. I-a dat întâlnire, printr-un bilet, surorii sale cu un grec, pretinzându-se Terente. Banditul a surprins întâlnirea dintre iubita sa şi grec şi i-a împlântat cuţitul în pântece. Fata a scăpat dar el a fost arestat şi de atunci a devenit bandit. A evadat a doua zi din postul de jandarmi.
Puştii strigau pe străzi: “A evadat Terente, senzaţii violente!”. De atunci, Terente a intrat în memoria colectivă încetul cu încetul.
Informaţii culese din cartea lui Ionel Şt. şi Milică Alexandru, "Terente, Regele Baltilor" şi de la Arhivele Naţionale- Brăila.
ALTE SURSE: JURNALUL NAŢIONAL, 13 IUNIE 2005, AUTOR: NICOLETA BUTNARU
ADEVAR SI MINCIUNA
Vlad Nica, un cititor care si-a dat doctoratul cu tema Terente, regele baltilor, afirma ca Terente a fost din Baldovinesti, si nu din Caracliu, ca nu a fost insurat niciodata, ca a fost sef de echipa pescareasca, si nu capitan de slep. Terente ar fi fost injunghiat de unul dintre oamenii lui, apoi a stat la Braila in spital, in coma. Dupa care Terente s-a angajat ca hamal in port, iar Arina, logodnica sa, ar fi murit in urma loviturii de cutit primite. Terente nu a fost prins, pentru ca s-a inrolat in armata, de unde a dezertat in 1917, impreuna cu Petroff si Lavrinte, camarazi de arme, si nu veri ai sai.
"TERENTE SI DIDINA SE PLIMBA CU MASINA..."
Autopsia cadavrului lui Terente a fost efectuata de medicul legist Maria Zaharescu, care a separat capul de corp, acesta din urma fiind ingropat in afara satului, asa cum a cerut preotul, in locul intitulat "Raspantia Lupului", in drum spre Macin. Capul a fost luat de maiorul Stanescu, pus intr-o cutie de tabla care, dupa ce l-a prezentat presei, l-a transportat la Institutul Medico-Legal "Mina Minovici". Muzeografii si profesorii de istorie din Braila sunt la curent cu legenda lui Terente. Marturii despre acesta se pastreaza la Directia Judeteana a Arhivelor Nationale. Locuitorii Brailei de astazi le povestesc copiilor lor despre Terente ca despre un mare haiduc al Brailei, care ajuta pe oamenii aflati in necaz, dar, mai ales, circula legenda conform careia Terente a fost un mare iubitor de femei frumoase. Circula si astazi cantecelul: "Terente si Didina/ Se plimba cu masina/ La orice cotitura/ Mananc-o prajitura/ Didina s-a-necat/ Terente s-a-mpuscat".
LUNGA CAM DE 20 DE CM
Talhariile lui Terente erau totusi iertate de opinia publica, fiindca era cel care avea curajul sa faca ceea ce un om obisnuit nici nu visa, sa bage spaima in carciumarii care botezau vinul si sa dea cu tifla autoritatilor. Terente era foarte iubit de femei. Atat de cele din clasa de jos, cat si de duducile din familiile bune. Se dusese buhul ca Terente era extrem de viril, ca avea "una" lunga de peste 20 cm. Barfele domestice nu aveau alt subiect decat cel despre bucatica buna a lui Terente. Scrisori parfumate erau trimise banditului, care onora din cand in cand pe cate o doamna cu vizita sa.
Brăilenii se înarmau de frica lui Terente: Povestea moşierilor şi a dascălilor cu revolver
În 1925, recordul era deţinut de marele boier de os domnesc Constantin Şutzu, care deţinea, împreună cu soţia Elisabeta, nu mai puţin de 7 arme de foc.
Peste 500 de plugari, comercianţi, industriaşi, învăţători, moşieri, funcţionari, administratori de moşie, medici, preoţi şi primari brăileni au solicitat, în anii 1925-1927, permise de arme de foc. Jumătate din ei erau plugari. Istoricii spun că armele foloseau la autoapărare, însă era vorba şi de o “modă” a acelor ani.
Peste 200 de plugari brăileni solicitau, la scurt timp după capturarea banditului Terente, carabine, puşti de vânătoare şi revolvere. Tot atunci, circa 65 de comercianţi, afară de industriaşi, băcani şi meseriaşi obţineau, la rândul lor, arme de foc.
Din 25 iulie 1925 şi până în 25 iulie 1927, nu mai puţin de 21 de învăţători din judeţul Brăila, plus patru preoţi purtau, cu mândrie, arme letale, fie ele de vânătoare sau revolvere de buzunar.
Educaţie cu pistolul la şold
Şi astăzi mai sunt dascăli care deţin permise de port-armă, semn că profesia respectivă nu e deloc lipsită de pericole.
“Colega mea, Carmen, este profesoară în Balta Brăilei. Stă cu gazdă într-un sătuc şi are autoturism 4x4 şi armă pentru autoapărare. Ca femeie, nu s-ar descurca altfel în pustietatea aceea”, ne-a declarat o profesoară de la Măraşu, al cărui nume, din motive lesne de înţeles, nu-l putem da publicităţii.
Şerban Teodorescu, învăţător în comuna brăileană Bordei Verde, avea, în anul 1925, o armă de vânătoare cal. 16, model “Bacard”, un revolver cal. 6 şi o armă germană de foc, pe care o ţinea acasă, în panoplie.
“În acea perioadă, autorităţile le-au dat arme coloniştilor români din Cadrilater, pentru autoapărare. Erau atacaţi de bandele de comitagii bulgari (“revoluţionari” care luptau pentru “eliberarea provinciei”). Tot ceea ce însemna elita satelor avea armă. La Brăila, însă, era mai mult o modă de a purta arme”, a precizat dr. Adrian Trifan, istoric la Muzeul Brăilei.
Moşierii, cele mai multe arme
Pe primele locuri în ceea ce priveşte numărul de arme deţinute, erau, acum 75 de ani, marii proprietari de pământuri şi de fabrici de la Brăila.
Boierul de os domnesc Constantin Şutzu, proprietarul întinselor moşii şi a conacului de la Şuţeşti, avea, împreună cu soţia, 7 arme, cele mai multe fiind folosite la vânătoare. Coniţa Elisabeta avea, numai ea, un revolver cu şase focuri şi o armă de vânătoare.
Mihail Filote, moşier la Batogu, deţinea 5 arme de foc, la fel Radu Goga, de la Surdila Greci, şi rentierul englez Paul Lambert, de la Chiscani. Nici preoţii nu ocoleau armele. Preotul Bobeică, de la Scorţaru Vechi, deţinea, legal, un revolver. Patru preoţi şi cam tot atâţia primari şi medici din judeţul Brăila deţineau, pe atunci, arme letale.
“Chiar şi după capturarea banditului Terente, brăilenilor le era teamă de tâlhari. Erau nevoiţi să-şi păzească avutul şi să-şi apere familiile. Aşa se explică existenţa armelor de foc în număr mare, în toate păturile sociale”, a precizat arhivistul Ştefania Botez.
CODIN: Brăila lui Panait Istrati. Vezi aici povestea unuia dintre cei mai mari tâlhari ai oraşului, Codin!
AUTOR: NICOLETA BUTNARU
Brăila scriitorului Panait Istrati, a lui Codin şi Terente, a Chirei Chiralina şi a lui Tanti Elvira, oraşul-muzeu, de peste 600 de ani, este şi acum un evantai de străzi, unele încă pietruite, care duc spre bătrânul fluviu şi, dacă ai răgaz să le asculţi poveştile, râmâi fascinat.
Ca să afli ceva despre personajele acestea de legendă e musai să ştii ceva despre oraşul Brăila şi zbaterile lui.
Aici, mergând agale printre docurile de altădată, acum nişte ruine în care nu se mai adăpostesc nici vagabonzii şi nici câinii, poţi auzi Băltăreţul sau Muscalul cum şuieră a iarnă grea şi poţi asemui ciulinii de-o şchioapă cu aceia ai Bărăganului, personificaţi atât de frumos de scriitorul brăilean Panait Istrati.
La o aruncătură de băţ de Grădina Publică, în care se află şi casa în care Istrati a crescut, mama sa fiind spălătoreasa boierului Turinger, poţi zări şi docurile, dar şi, prin evantaiul de străzi, Cârciuma Anghelinei, în care Călin, numit în carte Codin, uriaşul din Comorofca, dădea rachiu după rachiu peste cap şi, tăcut, era singurul care nu ciupea fetele dolofane de obraji să le smulgă roşeaţa.
“Miroase” aici a lume cosmopolită, a oraş în care, altădată, mişunau de-a valma căruţe încărcate cu saci de grâu, hamali cu umerii grei de atăta muncă în port şi copii care băteau mingea din cârpe pe macadam.
Brăila a fost şi a rămas un oraş de poveste în primul rănd datorită Dunării şi Portului, care s-a dezvoltat aici şi a atras negustori turci, evrei, greci, ruşi, armeni, bulgari şi saşi. Nici Muscalul, vântul care bate aici ca-n romanul istratian “Ciulinii Bărăganului”, nu este străin de Brăila, ba chiar se simte pe malul Dunării ca la el acasă. Brăila este şi acum oraşul în care vântul suflă 200 de zile dintr-un an.
Îmi povestea, cu ani în urmă, tanti Urse de pe Plevnei, că în vremea copilăriei ei, toate erau “la maximum” în Brăila: “Sclipea oraşul când ieşeau domniţele pe Regală să se plimbe, de atâtea mătăsuri colorate ce aveau pee le, gemea portul de atâta sudoare, era o forfotă generală. Eu mă ascundeam sub lada vizitiului care împărţea pâinea pe la boieri – tatăl meu era brutar – şi mă duceam cu el pe la casele de toleranţă, îl aşteptam afară, cu nasul lipit de geamuri şi vedeam coniţele cu părul cârlionţat şi buzele roşii a focul cum îşi primeau, graţioase, muşterii în prag. Aceasta e Brăila lui Codin, a lui Terente, aceasta este Brăila de altădată”.
La crâşma lui Kir Leonida
Cârciuma este acum casă de rugăciuni
Mergând pe urmele lui Panait Istrati, pe Strada Malului, alunecând spre fluviu, dăm de crâşma lui Kir Leonida, în care, copil fiind, scriitorul a fost ucenic. Şi acum, casa e tot crăşmă, aici se bea, se fumează, se cântă pănă târziu în noapte.
La subsol, noul proprietar, care se trage din Istrati şi poartă nume grecesc, a amenajat un colţ istratian, cum altfel?! Cu poze din 1920 şi de mai încoace, în care scriitorul apare alături de Moş Dumitru, devenit în scrierile sale Moş “Anghel”.
De la Istrati recunoaştem pipa, ochelarii, pălăria, geanta, pantofii. Lucruri care se mai păstrează şi acum în casa memorială. Afară: străzile pavate cu piatră albastră, casele grecilor, ale evreilor, cu uşa în stradă, conacele boiereşti pe care piatra pare să dănţuiască, dar şi locul în care începe povestea Brăilei anilor 1900.
Ghid de nădejde ne-a fost conf. univ. Zamfir Bălan: “Spaţiul Grădinii publice este un fel de punct zero pentru tot ceea ce inseamnă universul în care s-a mişcat Panait Istrati. Este imposibil să mergi pe străzile vechi ale oraşului şi să nu ai sentimentul că simţi parfumul vremurilor pe care le-a descris Panait Istrati şi să nu te gândeşti că pe undeva pe aici s-au mişcat oamenii care au devenit personajele operei sale...”.
Se mai păstrează şi acum chioşcul fanfarei. Până nu de mult era trist şi avea vopseua scorojită. Casa in care s-a născut scriitorul, Casa Grădinarului din Gră-dina Publică, a fost reabilitată într-un proiect de renovare din fonduri europene. Casa Memorială Panait Istrati este de-a dreapta Dunării, cum priveşti spre Tulcea, aproape de docuri şi foarte aproape de casa Turinger, care a şi dat nume unui roman istratian. Aflăm că proprietarul a renovat-o citind din Istrati, iar acum, reabilitarea s-a făcut tot în baza operei lui Istrati.
Tâlhari elebri. De ce?!
Brăila a devenit celebră şi datorită tâlharilor săi, Codin şi Terente. Pe Codin, Istrati, din postura de personaj, copil, l-a cunoscut in cărciuma Anghelinei, pe Strada Carantinei, la doar câteva zeci de metri de docuri. Codin era singuratic.
“O matahală de om” care căuta prietenia unui copil, deşi era spaima mahalalei. La Cărciuma Anghelinei veneau seară de seară muncitorii, hamalii din port, între care şi Codin, să se refacă după o zi grea de muncă, de tras de saci in Portul Brăilei, “să bea un rachiu tare sau un vin îndoielnic”.
Acum, în această clădire este o casă de rugăciuni. Doar lipovenii îşi mai amintesc de acele vremuri. “Ce să fie aici?! A fost un bordel, o cârciumă ca multe altele, acum e casă de rugăciuni adventistă”, ne spune în grabă un lipovean cu barba sură care împinge un cărucior în care se zăreşte sacul plin cu obleţi.
Codin. Portret
“Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani. Mustaţa o avea neagră, iar părul soios”, ăsta era Codin, uriaşul care speria mahalaua, dar se juca de-a buşilea cu copiii.
Şi-a omorât tatăl, iar pe mama Anastasia o bătea periodic şi o trimitea pe pietroiul din faţa porţii. Uriaşul şi-a omorât chiar şi fratele de cruce, pe Tănase. L-a omorat şi pe Alexe, care tânjea dupa frumuseţea iubitei lui, Irina.
De temut
Au îngrozit prin faptele lor. Au tâlharit, au furat, au falsificat, au ucis. Au fost celebri şi de temut în vremea lor. Alături de Terente, varianta vulgară a eroului pozitiv care a marcat viaţa socială a Brăilei în perioada interbelică, personajul Codin reprezintă o altă emblemă a spiritului brăilean, într-o variantă literară pe care, cu iscusinţă, Panait Istrati a reuşit să-l impună în memoria culturală naţională şi nu numai.
“Codin este inspirat din realitate. Personajul pe care l-a cunoscut Istrati se numea Călin. El a intrat în circuitul legendelor şi povestirilor de cartier, graţie operei lui Panait Istrati”, mai spune Zamfir Bălan.
Codin a trăit în Comorofca, mahalaua brăileană, înainte de primul război mondial. Era un zdrahon cam de vreo treizeci de ani, gătit în straie de sărbătoare, luxos.
“De statură atletică, omul stătea rezemat într-un cot şi îmi surâdea binevoitor. Mustaţa o avea neagră şi tare răsucită, părul soios de unsoare parfumată şi pieptănat mitocăneşte” – aşa îl descrie Panait Istrati pe Codin, în opera cu acelaşi nume, la prima întâlnire.
Istrati l-a cunoscut pe tâlhar în cartierul “cuţitarilor” din Brăila, Comorofca, la vârsta de 12 ani a scriitorului.
Codin era o legendă încă de pe atunci: “ieşise din închisoare, era spaima mahalalei, căuta cearta unora şi altora şi dădea cu cuţitul”. Tâlharul plecase de acasă, dintr-un sătuc aflat pe malului Ghecetului, la vârsta de 13 ani.
În viziunea lui Istrati, Codin era uriaşul portului – “prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de muncă, prin tăria lui la bătaie, prin anii lui de puşcărie”.
Urmaşii lui Codin
Brăilenii sunt cunoscuţi drept oameni iuţi la mânie. Acum, haiducii s-au transformat în băieţi răi grupaţi în găşti de cartier, care "îşi amintesc de duşmani" după ce beau peste măsură. Brăila a rămas acelaşi tărăm mitic în care fetele cădeau adesea fulgerate de cuţitul vreunui iubit, contrabandiştii erau împuşcaţi de poteraşi pe la spate, iar în cărciumă se spuneau multe poveşti cu haiduci, pe care scriitorul le asculta cu nesaţ încă "de pe vremea când era ţâncul pămăntului".
Doar portul a amuţit. Dar clădirile, de pe Strada Regală de exemplu, vorbesc despre acele vremuri, se ţin semeţe pe picioare, respiră Istrati, cărămidă cu cărămidă.
E o lume în care şi zidurile au darul de a şopti istorii. Brăila de astăzi încă se recunoaşte în imaginile zugrăvite de autor în "Chira Chiralina". În povestire, personajul principal, Adrian, cu care Istrati se identifică, străbate Bulevardul Maicii Domnului spre Grădina Publică, se pierde printre copacii ce străjuiesc aleile şerpuite, ascultă fanfara din chioşcul din stânga Dunării şi pătrunde timid în lumea agitată creată de fluviu.
Uriaşul Portului
Înainte de primul razboi mondial, Braila a avut o figura de legenda: Codin, supranumit şi "Uriaşul portului". Din relatarile profesorului brăilean Vasile Zbarcea, dar ajutaţi si de portretul făcut de Panait Istrati in nuvela "Codin", încercam sa reconstituim figura fiorosului bandit.
“Sub toraxul sau herculean era încins cu un brâu lat, de lâna albă, din care ieşea mânerul unui cuţit vârât în teacă. Lângă el, o pălărie noua şi un ciomag noduros, de corn afumat. Dacă n-ar fi avut nişte ochi atât de cruzi şi o talie de bătăuş, neobişnuită, aş fi zis că aveam în faţa mea unul dintre acei numerosi muncitori din port, cărora li se spunea «vagonari» - crai, beţivani şi zurbagii în toate zilele de sărbătoare" - , aşa l-a descris scriitorul brăilean Panait Istrati pe tâlharul Codin, în nuvela cu acelaşi nume.
Comorofca, mahalaua brăileana in care, inainte de primul razboi mondial - intre 1866 si, posibil, 1897-1898 - , a trait Codin, era de un pitoresc semibalcanic, avand conturul, atmosfera si izul sufocant al mizeriei, o mahala obisnuita cu violurile si crimele, care, nici astazi, nu s-a pierdut de acele vremuri, cunoscuta pentru "cutitarii" ei, nascuti, parca, toti din Codin. In acest spatiu, la crasma Anghelinei, Codin a devenit o legenda. Talharul plecase de acasa, intr-un satuc aflat pe malului Ghecetului, la varsta de 13 ani, dar s-a intors la 18: "Codin a fost batut si chinuit, cand era copil (...)
Si bietul copil suferea, fiindca si parintii, si vecinii ii spuneau ca e urat. Da, era urat, avea un cap de maimuta, umflat ca un cimpoi, dar, Doamne, Dumnezeule, ce vina avea el! (...) Baiatul s-a inrait. La treisprezece ani, parintii nu mai puteau sa-l bata si veni randul lor sa fie batuti, caci Cel-de-Sus nu lasa nici o fapta fara rasplata". "Toti il urau din pricina tariei lui!" Devenise o prada pentru puterea lui, se ascundea in balti, dar "dusmanii" il cautau: "Au gasit pe unul din ei lat, cu un lighean de mate iesite din burta. Codin il simtise, era si luna plina, si a ucis, aparandu-se". Atunci, Codin a stat zece ani in puscarie. S-a intors "Ocnasul" si a devenit "Uriasul portului". Si-a facut o banda, s-a aciuat la crasma Anghelinei si si-a facut-o iubita pe Irina, o tanara de o frumusete tulburatoare, care contrasta cu uratenia lui.
Codin isi apara mahalaua cu pumnul si cutitul si nu putea fi dovedit: "Ciomegile trosneau, cutitele cadeau din maini zdrobite: alte cutite ramaneau amenintatoare, gata sa se infiga in inima sau in burta. Adversarii dezarmati se rostogoleau intr-un corp la corp inversunat. Mamele si sotiile batausilor din mahala le sareau in ajutor si loveau la nimereala". Crescut fara frica nimanui, incoltit de toti din toate partile si traind in mahalaua in care noaptea nici politistii nu cutezau sa-si faca rondul, Codin si-a facut din forta pumnului si din spaima pe care o da omului amenintarea cutitului - principii de viata.
CRIMELE. Singur, prin forta, Codin a castigat consideratia mahalalei si chiar sufletele fetelor, si-a omorat tatal, iar mamei Anastasia ii administra, periodic, cate o bataie si o trimitea pe "pietroiul" ei. "Lovit de invidia si ura oamenilor, el a tanjit dupa prietenia al carei temei sa fie onestitatea absoluta", ne-a relatat profesorul brailean Vasile Zbarcea. Codin a ucis pentru tradare, si-a omorat chiar si fratele de cruce, pe Tanase, care, pizmas pe forta sa, isi pusese in cap sa-l asasineze. L-a omorat pe Alexe, "cel care-i canta dulce", dar care tanjea dupa frumusetea iubitei lui Codin, Irina, care "daca nu i-ar fi asa frica de el, l-ar insela chiar in noaptea asta!".
SI PANAIT ISTRATI S-A NASCUT IN ACEEASI MAHALA
"Pentru Istrati, lumea nu este complet irationala, dar se contureaza exclusiv prin prisma afectivitatii si emotiei. O inima uriasa sta in centrul universului si pulseaza valorile sangvinitatii umane"
Criticul Aurel Goci, care il numeste pe Istrati "un pelerin al inimii"
Panait Istrati s-a nascut in 1884 in cartierul brailean Comorofca, mahala devenita celebra o data cu fioroasele acte banditesti ale lui Codin, dar si dupa ce scriitorul a lasat memoriei noastre nuvela "Codin". Cu studiile neterminate, Istrati incepe din 1898 o viata pe cat de grea, pe atat de aventuroasa, muncind prin docurile Brailei, pe la diversi stapani ca muncitor necalificat, calatorind apoi prin toata Europa, publicand cu succes prin revistele si pe la editurile franceze.
S-a imprietenit cu scriitorul Romain Rolland, care ii pretuia foarte mult scrisul, semnand un text-prefata cu titlul "Un Gorki balcanic", in care il elogiaza pe roman. A mai legat prietenie si cu scriitorul Nikos Kazantzakis, pe care l-a intalnit in peregrinarile sale.
Autorul unor scrieri cu personaje picaresti si de la marginea societatii a experimentat el insusi viata de mahala, singuratatea, suferinta, inchisoarea si tentativa de sinucidere. Majoritatea operei si-a publicat-o in franceza, poate de aceea George Calinescu nu-i acorda nici un rand in a sa "Istorie a literaturii". A fost nevoie sa treaca destul timp pana a fost recunoscut in literatura noastra. (Daniela Sontica)
CODIN SI DELOC "DUIOASA" ANASTASIA
Codin isi batea mama, pe Anastasia, in fiecare seara si o arunca noaptea in strada. Explicatia era ca Anastasia avea pamant si ca refuza sa-l vanda, sa-i dea banii lui Codin. "Zgarcita pana la dezgust", Anastasia era foarte tacuta. "Tinea vesnic ochii la pamant, ca sa adune cuie ruginite, carpe, cioburi si cutii goale de chibrituri", dar nu vindea o palma de pamant. Legenda spune ca Anastasia ii spurcase sangele lui Codin, il trimisese sa fure din vecini si din port, inca de mic, iar cand talharul a cazut la puscarie, Anastasia n-a dat un ban sa-l scape.
UN BANDIT CU INIMA DE AUR
"Duminica si zilele de sarbatoare erau cinstite cu sange mai imbelsugat, acela care tasnea dintr-o inima atinsa de varful cutitului, sau care curgea cu mate cu tot, dintr-o burta spintecata. Codin nu lipsea niciodata din mijlocul acestor "partide". Lua parte, dar in felul lui. Mai intai, el era "uriasul portului", era Codin; prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de munca, prin taria lui la bataie, prin anii lui de puscarie, dar totodata si prin "intelepciunea lui morala"". Asa apare imaginea fiorosului Codin in descrierea lui Panait Istrati. Cu toate ca a fost un criminal, un om care se deda la destule violente, in cartea scriitorului Codin nu este o bruta, ci "un busbuzuc cu inima de aur", un om normal si afectuos care, ori de cate ori isi iesea din fire, avea dreptatea intreaga de partea lui. Pana lui Istrati ni-l arata chiar in momente de duiosie, daca se poate spune asa, mai ales atunci cand se imprieteneste cu copilul Adrian.
A MURIT DE MANA "CIUMEI"
Codin n-a murit nici rapus de vreun dusman, nici de holera care a bantuit, in acele vremuri, si meleagurile existentei sale. "Ciuma" ii spunea el mamei sale si era "fiul a doua rame" - parintii sai. De aceasta "Ciuma" a murit Codin. Intr-o noapte de noiembrie, Anastasia a turnat doi litri de ulei incins pe gatul fiului si l-a omorat, in timp ce dormea, convinsa ca a scapat lumea de un monstru. Apoi a incremenit la capataiul feciorului, "cu o lumanare de cinci parale in mana. Il privea cum privesti o rama. Flacara lumanarii palpaia in adierea vantului rece". Asa descrie Panait Istrati moartea lui Codin, supranumit "Uriasul portului". (Documentare realizată de Nicoleta Butnaru. Mulţumim profesorilor Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăilei, Zamfir Bălan, directorul Casei Memoriale Panait Istrati, Vasile Zbarcea, profesor de limba şi literatrura română şi scriitor, dar şi lui Giani Oltianu, directorul Arhivelor Naţionale, Secţia Brăila)
Se încarcă comentariile...
