Termopile de România, o luptă ca în filme: cum s-au războit cu eroism 700 de militari români cu peste 9.000 de soldaţi otomani pe Dealul Spirii
0
Pe 13 septembrie 1848, aproximativ 700 de oşteni români (după unele surse doar 500) au înfruntat vitejeşte, pe Dealul Spirii, nu mai puţin de 9.000 de soldaţi otomani care invadau Bucureştiul. În acestă bătălie ce poate fi asemănată cu cea de la Termopile s-au distins prin eroism numeroşi soldaţi şi ofiţeri români.
În anul 1848, trei corpuri de armată româneşti participau la o cruntă bătălie care a durat doar trei ceasuri, dar care poate fi măcar asemănată cu bătălia de la Temopile din 480 îHR, când o mână de spartani viteji au ţinut piept trei zile uriaşei armate persane.
Deşi cu greu considerată o bătălie în toată regula, lupta de pe Dealul Spirii dintre aproximativ 700 de ostaşi români şi 9.000 de soldaţi turci este una dintre cele mai eroice înfruntări la care au participat în secolul al XIX lea militarii români.
Deşi nici măcar nu exista o armată naţională, istoricii spun că soldaţii români şi-au arătat valoarea şi capacitatea combativă în această luptă, valoare ce urma să fie confirmată în 1877-1878, la Războiul de Independenţă. Unul dintre participanţii la această înfruntare, ofiţerul Dimitrie Papazoglu, a descris cu lux de amănunte înfruntarea de pe Dealul Spirii.
Bătălia de pe Dealul Spirii a avut loc într-un context cu totul special pentru Ţările Române, Revoluţia de la 1848, evenimentul care a marcat cu adevărat începutul modernizării principatelor medievale de pe teritoriul actual al României.
„Primăvara popoarelor”
Anul 1848 a fost, în toată Europa, un an al revoluţiei. Franţa a intrat prima în „primăvara popoarelor”, aducând un val de schimbare a mentalităţilor, dar şi a regimurilor politice. Europa se descotorosea de ultimele rămăşiţe ale medievalului. Fii de boieri şi intelectualii români care studiau la Viena sau Paris au adus scânteia revoluţiei şi în Principatele Române. Dacă în Moldova anul 1848, a fost unul al emancipării, dar nu şi al faptelor, în Ţara Românească revoluţionarii au acţionat.
Kerim Paşa FOTO wikipedia
A fost organizat un guvern provizoriu, a fost concepută o constituţie, iar armata a trecut de partea revoluţionarilor. Ţara Românească se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, care la presiunea Imperiului Ţarist, care exercita un protectorat asupra ţărilor române, a decis să intervină pentru înăbuşirea revoluţiei muntenilor. Pe 13 septembrie 1848, trei coloane militare otomane au trecut Dunărea. Fostul comandant otoman, Soliman Paşa, era înlocuit cu Fuad Paşa. Şi asta după ce Soliman recunoscuse locotenenţa domnească a revoluţionarilor şi programul lor de reforme. Ruşii au protestat, spunând că Soliman Paşa a fost mituit. Fuad Paşa preia comanda armatei.
Era renumit ca fiind omul intervenţiilor în forţă. Sub comanda sa peste 20.000 de soldaţi otomani au trecut Dunărea. Batalionul 2 infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie şi Compania a 7 a din regimentul 1 linie infanterie, două corpuri de armată care era de partea revoluţionarilor, au fost comasate în cazarma de pe Dealul Spirii.
De altfel, Regimentul 2 Infanterie a fost primul care a purtat tricolorul revoluţionar. În total cele două unităţi numărau în jur de 700 de militari comandaţi de colonelul Radu Golescu. Către ei se îndrepta Kerim Paşa, cu a treia coloană militară otomană compusă din peste 9.000 de soldaţi turci, inclusiv cu artilerie, determinaţi să ocupe Bucureştiul.
Bătălie începută de la o întâmplare demnă de cascadorii râsului
Acestea sunt premisele bătăliei de pe Dealul Spirii. Cât despre desfăşurarea evenimentelor, cele mai interesante amănunte sunt oferite de Dimitrie Papazoglu colonel în armata română şi participant la bătălia de pe Dealul Spirii. Acesta a descris cu lux de amănunte toate etapele înfruntării în lucrarea sa „Istoria fondărei oraşului Bucureşti” în capitolul „Ceva despre revoluţia de la 1848”. Acesta spune că trupele lui Kerim Paşa au fost întâmpinate pe Dealul Spirii de colonelul Golescu şi detaşamentele româneşti.
„Pe dată ce sosi avangarda şi, după dânsa, generalul Kerim paşa, cu colonelul şi maiorul Arabu, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim paşa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorinţă fără ordinul generalului său şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma”, preciza Papzoglu. Mai mult decât atât, colonelul Golescu i-ar fi transmis comandantului otoman că „Datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.
Răspunsul îi plăcuse lui Kerim Paşa, care a respectat decizia ofiţerului român şi a dat ordin trupelor să ocolească cazarma de pe Dealul Spirii. De altfel, ocupaţia era ca şi rezolvată. Prezenţa trupelor româneşti era doar o formalitate, locotenenţa domnească dorind să evite intervenţia în forţă a trupelor otomane, sfătuiau trupele să nu opună rezistenţă otomanilor. Cu toate acestea, cum spun şi istoricii, ostaşii români nu-i înghiţeau pe otomani, iar atmosfera era încordată. Mai trebuia doar o scânteie să aprindă butoiul cu pulbere. Ei bine, cei care au aprins-o au fost nişte pompieri militari care şi-au făcut apariţia pe Dealul Spirii sub conducerea căpitanului Pavel Zăgănescu. Erau doar 166 de oameni care au dat, după cum spune şi Papazoglu, „nas în nas” cu trupele lui Kerim Paşa.
Practic, bătălia de pe Dealul Spirii a început după o întâmplare demnă de cascadorii râsului: un pompier a înghiontit un artilerist turc. Conform martorilor oculari, inclusiv Papazoglu, lucrurile au decurs în felul următor. Trupa de pompieri a lui Zăgănescu a primit ordin să întărească cazarma de pe Dealul Spirii. S-a întâlnit pe drum cu cei 9.000 de turci ai lui Kerim Paşa, care coborau dealul. Deşi Kerim Paşa a făcut semn pompierilor să elibereze drumul, oamenii nu au asculta şi au început să-şi facă loc cu coatele. Un sublocotenent din Caracal, Dincă Bălşan, ceva mai energic, a lovit la trecerea pe un podeţ, cu cotul, un artilerist turc.
Căpitanul Pavel Zăgănescu FOTO Adevărul
Soldatul otoman a căzut direct în mocirlă, spre amuzamentul pompierilor. Un maior turc supărat a lovit cu latul spadei pe sublocotentul oltean. Dincă Bălşan nu a stat pe gânduri şi a reuşit să-şi descarce pistoalele de la brâu în capul maiorului şi în calul lui Kerim Paşa. A început o încăierare ca pe uliţă, cu pumni şi picioare, terminată cu focuri de armă, morţi şi răniţi. „Sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc şi maiorul arab, aşa încât maiorul căzu mort, cum şi calul generalului; flancurile se băteau în focuri şi în baionete, şi Kerim paşa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-şi ia poziţia şi pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiţi pe brânci, şi omorând vreo câţiva artilerişti, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă şi încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu”, preciza Papazoglu. Pompierii deşi au luptat vitejeşte, după cum o arată martorii oculari, au fost respinşi rapid, fugind prin grădini.
„După aceasta, luptându-se pompierii cu bărbăţie şi văzându-se năpădiţi de mulţimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborându-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alţii apucară de sosiră în cazarmă, printre mulţimea rândurilor otomane”, completa ofiţerul român în lucrarea sa. Pierderile în rândul otomanilor erau puţine, iar tot greul bătăliei urma să fie dus de cele două corpuri de armată din cazarmă, adică 700 de oameni în faţa celor aproape 9.000 de otomani.
Termopile de la nordul Dunării
Asupra celor 700 de ostaşi ai colonelui Golescu s-a declanşat iadul. Turcii au pus artileria în poziţie de luptă şi au tras asupra soldaţilor români din cazarmă. Aproape toţi soldaţii otomani erau în poziţie de luptă şi trăgeau asupra garnizoanei româneşti. Ceea ce trebuia să fie o defilare de trupe otomane, urmată de o ocupaţie paşnică, s-a transformat într-o adevărată luptă pentru ocuparea Bucureştiului.
„Nu trecu al 8-lea minut şi tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărşuind în despărţiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având şi tunuri între distanţele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă şi deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum şi sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu ţăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm şi noi, cu menţionatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldaţii câte 20 patroane din patrontaşe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului şi spărgându-l, încărcară patrontaşele lor şi trăgeau focuri spre inamicii risipiţi prin curtea cazărmii, întinşi pe brânci, rezămând puşca chiar pe trupurile căzute. Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulţimii trupei otomane, ricoşetele şi vâjâitul gloanţelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curţii cea mare a cazărmii”, mărturisea Papazoglu descriind bătălia din Dealul Spirii.
Ostaşii români renumiţi ca buni ţintaşi şi pentru faptul că încărcau cu cea mai mare repeziciune armele au produs pagube mari în rândul turcilor. O arată şi statisticile oficiale ale bătăliei. Românii au pierdut doar 48 de ostaşi, având şi 57 de răniţi, inclusiv în rândul pompierilor, în timp ce trupele lui Kerim Paşa au înregistrat 400 de răniţi şi 158 de morţi. În cele din urmă, după ce au rezistat eroic aproape trei ore, sub tir susţinut, inclusiv de artilerie, ostaşii români, la ordinele ofiţerilor, s-au retras ordonat şi continuând să provoace pagube otomanilor.
„Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 români, în total, cu numeroasa trupă, de 9.000 oameni, ce marşa în Capitală, ţinu de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras prin uliţa din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă şi o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuţi prin baionete, ei şi caii lor, trecând peste cadavrele lor”,mărturisea Papazoglu.
După bătălie, Bucureştiul a fost ocupat, iar în cele din urmă soldaţii români umiliţi şi dezarmaţi. Totodată Papzoglu spune că s-au comis şi atrocităţi. Soldaţii erau somaţi să lase armele, ofiţerii turci promiţându-le libertatea. După ce lăsau puşca, erau împuşcaţi pe loc. Aceeaşi soartă au avut-o şi ofiţerii recunocuţi de turci că au participat la bătălia de pe Dealul Spirii. Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească a fost înăbuşită. Cu toate acestea, procesul de modernizare al Ţărilor Româneşti nu a putut fi oprit. Europa se schimba, iar intelectualii şi revoluţionarii de la 1848, deşi iniţial înfrânţi, au reuşit să contribuie decisiv la Unirea Principatelor Române în 1859.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
