Cum era privită masturbarea acum 100 de ani. Cauterizarea vulvei cu un creion, cea mai sinistră pedeapsă aplicată fetelor

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Masturbarea a fost privită dintotdeuna în era creştină ca un păcat de moarte. Începând cu secolul al XVIII-lea, au fost elaborate o serie de lucrări „ştiinţifice“ care descriau onania ca pe o tulburare psihică ce trebuia tratată.

Masturbarea este considerată de către biserica creştină un păcat de moarte încă din Evul Mediu. El mai este cunoscut şi ca malahie sau onanie. Practic, există doar o singură referinţă în Biblie referitoare la acest păcat. Mai precis este vorba de Onan, care refuză să practice leviratul, adică să se căsătorească şi să facă copii soţiei fratelui său mort, aşa cum arăta tradiţia. 

În Biblie, se precizează că acesta, pentru a nu face copii, îşi arunca ”sămânţa” în ţărână, ceea ce a atras mânia lui Dumnezeu şi l-a pedepsit. Nu se precizează însă nicăieri că pedeapsa a fost dată pentru masturbare. Din contră, Onan ar fi fost pedepsit pentru că a sfidat legea leviratului. Unii oameni ai bisericii din trecut au interpretat însă masturbarea denumită şi onanie, după numele Onan, ca parte a păcatului. 

De altfel, ea contravine şi perceptelor bisericeşti care încurajează naşterea de copii şi acte sexuale normale, considerate ca fiind singurele naturale. Încă din Evul Mediu, onania a fost un păcat grav, dar care putea fi răscumpărat prin spovedanie şi canon. În ”secolul luminilor”, adică începând cu secolul al XVIII-lea, onania a fost trată şi „ştiinţific” de diverşi „specialişti“ ai epocii. Practic, istoricii mentalităţilor spun că atunci a început nebunia elaborarării unor metode brutale pentru prevenirea masturbării.

Masturbarea, o boală gravă

Concepţia despre masturbarea a rămas aceeaşi până la începutul secolului al XX-lea. Oamenii de ştiinţă şi medicii din perioada secolelor XVIII-XIX considerau masturbarea nu neapărat un păcat, dar o boală psihică foarte gravă, care trebuia tratată cu maximă seriozitate. Astfel, în 1760, apare lucrarea medicului din Laussane numit Tissot, o lucrare care a rămas recunoscută ”ştiinţific“, până tocmai în 1905. 

Se numea „Onanismul, disertaţie asupra maladiilor produse de masturbaţie”. „Paginile ei înspăimântătoare inaugurează era condamnării «ştiinţifice» a practicilor solitare. Până atunci, onanismul nu era decât un păcat. Iată că el acum ajunge la rangul de boală extrem de gravă, iar aceasta se întâmpla într-o epocă în care discursul ştiinţific pretindea să-l învingă pe cel, complet depăşit, al teologilor“, precizează în capitolul „Onanişti, păzea” din lucrarea ”Amor şi sexualitate în Occident” specialistul Roger Henri Guerrand.

Acest Tissot spunea în cartea sa că, prin masturbarea, omul îşi pierde energia vitală. 

Mai precis, Tissot argumenta că sperma este uleiul esenţial sau ”spiritul îndrumător” care, risipit, duce la slăbirea organismului. Culmea, numeroşi medici din epocă perpetuează părerile lui Tissot şi conchid inclusiv în manualele de morală că masturbarea poate îmbolnăvi grav organismul şi că este un obicei strict contraindicat. 

”Apar îmbolnăviri ale creierului”

Doctorul Rozier, de exemplu, arată cum se îmbolnăveşte omul din cauza masturbării. ”Persoanele care au rele deprinderi secrete prezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, simptomele ofticii. La început, nu au deloc febră. Totuşi, deşi îşi păstrează pofta de mâncare, trupul le slăbeşte şi-şi pierde vlaga. Au furnicături în ceafă şi pe şira spinării. Mersul pe jos, chiar o simplă plimbare, dar mai ales la drum greu, le face să gâfâie, să asude, le pricinuieşte dureri de cap şi înfundarea urechilor. Apar îmbolnăviri ale creierului şi nervilor, blegeală şi imbecilitate. Stomacul li se strică”, scria medicul Rozie. Iar lista simptomelor şi ororilor continua. 

Călugărul Debreyne care era de altfel şi doctor în medicină continuă cu aceeaşi doctrină asupra masturbării şi în secolul al XIX-lea. Onania continua să fie privită ca o boală gravă şi, la rândul său, enumeră o serie de simptome. ”Palpitaţii, slăbirea vederii, dureri de cap, ameţeli, cârcei, mişcări convulsive ca la epilepsie şi de multe ori chiar epilepsie”, scria respectivul călugăr. Nebunia masturbării şi bolile grave care o generau contaminase şi facultăţile de medicină. În 1784, apar trei volume în care este prezentată masturbarea ca o boală gravă, simptomele şi riscurile sale. Autorul era nimeni altul decât doctorul Lellmand, unul dintre cei mai apreciaţi profesori de medicină de la Facultatea de Medicină de la Montpellier.

Metode stricte anti-masturbare

Pe lângă avertizări şi simptome, medicii vremii, alături de alţi „specialişti“, sfătuiau părinţii cum să-şi corecteze copii adolescenţi căzuţi în patima masturbării. De exemplu, la internatele de băieţi s-au luat măsuri. Erau anumite cămăşi anti-masturbare care se legau sub călcăie, iar tinerii nu erau lăsaţi să doarmă pe burtă. Doctorul Pavet de Courteille, de pe lângă Colegiul Regal ”Saint Louis” de la Paris, scrie, de pildă: 

”Cred că n-ar fi rău ca, pe timpul nopţii, copiii bănuiţi de practici dăunătoare să poarte cămăşi lungi, până sub tălpi. Aceste cămăşi ar trebuie să aibă, pe dinăuntru, un şiret care să fie strâns după ce copilul şi-a făcut nevoile”, scria Roger Henri Guerrand. Adolescenţii erau supravegheaţi şi la toalete să nu se masturbeze. Totodată, în regulamentele şcolare din Franţa secolelor XVIII-XIX, adolescentul prins că se masturbează era exmatriculat. 

Clitoridectomia şi centuri anti-masturbare

Măsurile iraţionale nu au lipsit în Europa acelei perioade. În special în vestul ei. De exemplu, acelaşi părinte Debreyne a prezentat o serie de metode de prevenire a masturbării: adolescentul să fie obligat să doarmă pe o parte, să mânânce rece inclusiv gheaţă, iar în zona organelor genitale să-i fie aplicată regulat o băşică cu gheaţă şi sare. Totodată, au fost inventate bandaje anti-masturbare şi centuri anti-masturbare pe vârstă, înălţime şi greutate. Condamnarea onanismului merge până către mijlocul secolului XX, când apar mănuşile contra-masturbare, iar onaniştii erau recunoscuţi, spuneau „specialiştii” respectivi, după mirosul pregnant de spermă pe care-l degajă. Se ajunge la măsuri iraţionale şi dure. 

Mulţi adolescenţi au fost efectiv mutilaţi pentru a nu se mai masturba. De exemplu, profesorul Lallemand în secolul al XIX-lea promova ”tratarea” onanismului ”cronic” prin cauterizarea porţiunii prostatice a canalului uretral cu nitrat de argint. Procedeul putea duce la distrugerea penisului şi chiar la moartea ”pacientului”. La fete, se prectica clitoridectomia, adică arderea clitorisului, organ bănuit de „învăţaţii” secolului al XIX-lea drept prea ispititor pentru adolescente. 

În 1884, procedeul consta în cauterizarea suprafeţei vulvei cu un creion cu nitrat de argint. În 1882, procedeul a fost aplicat unor fete care se masturbau frecvent, spunea medicul Zambaco din Istanbul.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Portretul medical al onanistului în urmă cu un secol: „Mai toţi au cearcăne vinete în jurul ochilor, pupila e mai dilatată“

Educaţia sexuală la 1932. Sfaturile unui medic din secolul trecut pentru părinţii adolescenţilor: „Masturbaţia e un obicei  păcătos, nefiresc, ce duce la tâmpenie“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite