Cei mai negri ani din viaţa lui Eminescu. Poetul bătea cârciumile cel mai rău famate, ataca femeile pe stradă şi umbla îmbrăcat ca un vagabond

Cei mai negri ani din viaţa lui Eminescu. Poetul bătea cârciumile cel mai rău famate, ataca femeile pe stradă şi umbla îmbrăcat ca un vagabond

Mihai Eminescu a avut cei mai grei ani în perioada 1883-1889 FOTO Adevărul

Cei mai grei ani din viaţa poetului Mihai Eminescu s-au scurs în Iaşiul sfârşitului de secol XIX, dar şi în Botoşaniul natal. Poetul dădea semne de nebunie, mărturiseau contemporanii, trăia în beţii perpetue şi umbla murdar.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mihai Eminescu este în mod incontestabil unul dintre cele mai importante genii ale culturii româneşti şi chiar europene. Poetul, jurnalistul şi omul de ştiinţă născut pe meleagurile Botoşaniului a împărtăşit însă în timpul vieţii soarta nefastă, nerecunoştinţa şi drama specifică marilor genii. Odată ce a fost declarat inamic public, în urma fondării ”Societăţii Carpaţii” şi a militantismului naţionalist din presă şi literatură, a urma şi prăbuşirea marelui poet. 

Aşa cum arăta şi neuropatologul Vuia, cel care a studiat cazul Eminescu din punct de vedere medical, din cauza stresului, a muncii susţinute de la ziar, a neîmplinirilor din plan personal dar şi a tracasărilor cotidiene la care a fost supus de rivali şi contestari, Eminescu s-a îmbolnăvit grav. 

Medicii moderni spun că a suferit de sindrom bipolar, alternând depresii crunte cu manii deranjante. Din anul 1883, atunci când a fost prima dată internat într-un sanatoriu, Eminescu a alunecat pe o pantă descendentă cu mici perioade de aparentă revenire, până la moartea din 1889, atunci când a sucombat în urma unui tratament prost administrat, cu mercur, pentru un sifilis inexistent. Din 1883 până în 1889 poetul a trăit cei mai negrii ani ai vieţii sale, marcaţi de sărăcie, umilinţă şi decrepitudine. 

Geniul plimba prin sanatorii

La 28 iunie 1883, Mihai Eminescu era prins de poliţişti şi băgat într-un sanatoriu după ce a făcut un scandal monstru la celebrul restaurant Capşa din Bucureşti şi şi-a manifestat intenţia de a-l împuşca pe regele Carol I. Din acel moment, Eminescu rămânea fără slujba la ziarul ”Timpul”, acolo unde servise ca redactor-şef timp de 6 ani. Viaţa sa din 1883 şi până la moarte o va petrece aproape fără niciun venit, prin sanatorii, cârciumi şi locuinţe insalbure. La început au fost sanatoriile. Prima dată a ajuns în sanatoriul pentru tulburări mintale al doctorului Şuţu din Capitală. ”La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal şi nu în veşmintele sale, rămase în apa băii, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor”, scria George Călinescu în ”Viaţa lui Mihai Eminescu”. 

A urmat apoi o plecare în străinătate, pe 20 octombrie a aceluiaşi an. Bineînţeles tot la un sanatoriu. Este vorba despre Oberdöbling din Viena, acolo unde pleacă însoţit de prietenul său, Chibici Revneanu. La Viena este diagnosticat de altfel corect, cu sindrom bipolar şi primeşte tratament adecvat. La începutul anului 1884 vine la înmormântarea tatălui său Gheorghe Eminovici la Ipoteşti, după care în luna februarie pleacă în Italia la un alt sanatoriu pentru boli nervoase. Se întoarce însă în luna martie, fiindcă fratele său Nicu Eminovici se sinucide. În tot acest timp Eminescu, îşi revine partial în urma tratamentelor. Nu are însă niciun venit şi trăieşte încă din vânzarea poeziilor scrise în anii anteriori. Mai precis, Titu Maiorescu reuşea să strângă fonduri lunare pentru poet. Când s-a întors de la Viena a primit 1.500 de lei, din vânzarea unor poezii, dar şi din fondurile strânse de Junimea. 

Propriu-zis prietenii îl întreţineau prin sanatorii. ”Neavând de lucru, închis c-un alt individ, hrănit rău, precum se obişnuieşte la spitale, şi lăsat în pragul celor mai omorâtoare griji în privinţa viitorului, mi-e frică chiar a-mi plânge soarta, căci şi aceasta ar fi interpretat ca semn de nebunie. (...) Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece, nenorocitul tău amic, M. Eminescu”, îi scria Eminescu, unui bun prieten, Chibici Revneanu. Mila prietenilor şi a celor care-l simpatizau, îl amăra. Vlahuţă îl vede pe Eminescu la întoarcerea din sanatorii în 1884. Vede un om schimbat.

”Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de ruşine şi deznădejde (...) Să nu fii în stare să scrii sau să munceşti, să vegetezi într-o linişte fără sens, învăluită în compătimire şi dispreţ, acestea erau gândurile ce munceau pe poet atunci când Vlahuţă veni să-l vadă, prin iunie 1884. Şederea zadarnică şi trândăvia minţii îl îngrăşaseră într-un chip penibil înceţoşându-i ochii”, scria George Călinescu. Ce avea să fie mai rău, urma însă să vină.

Beţii cumplite, mizerie şi delăsare

Cei mai negrii ani din viaţa lui Eminescu au fost petrecuţi de poet la Iaşi după 1884. Aici Eminescu a ajuns în căutarea unei slujbe. Trăia doar din pomană şi vânzarea cărţilor, atunci când avea noroc. Spera ca în capitala Moldovei să găsească un post de revizor şcolar. Nu a avut însă noroc. Trăia în spaţii insalubre. Mai precis într-o şură a hanului Bacala din Iaşi. ”De vreme ce rezidez într-o hulubărie puţin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înteţeles că nu am unde pune lucrurile mele (...) O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă”, îi scria Eminescu unui prieten. Lipsa de venituri şi de perspective îi agravau dispoziţia dar şi afecţiunile psihice. Doar Ion Creangă prietenul său credincios dar şi profesorii de provincie încercau să-l binedispună. 

”Unii prieteni luară pe Eminescu şi-l duseră pe la vestitele crâşme periferice cu vin bun, printre care Bolta Rece. Prinzându-se ba cu profesorii de liceu Dogaru, Vârgolici, Ştefan Cerchez, ba cu Petre Grigoriu, poate şi cu Creangă, poetul scăpa de sub supravegherea junimiştilor dietetici şi dispărea ca-n vremurile bune prin crâşmele mărginaşe, iar toamna prin vii pe la Socola, unde îl răpiseră amicii”, preciza Călinescu. Abia în 1885 norocul a părut să-i surâdă poetului. Mai precis, a fost primit ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală. Era aceeaşi bibliotecă unde servise ca bibliotecar la începuturile carierei sale. Acum era însă subalternul lui I. Caragini. 

Totodată, Eminescu a suplinit timp de un an, ţinând ore de geografie şi statistică la câteva şcoli ieşene. Aceeaşi sărăcie lucie, dar şi o muncă monotonă şi nepotrivită pentru calităţile sale l-au aruncat din nou în beznă. Poetul a reluat seria de beţii. Petrecea fără discernământ şi ducea o viaţă mizerabilă prin cele rău famate şi insalubre localuri. ”Bea fără cumpăt şi, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopţile şi istovind ultimele energii sufleteşti. Lăsa biblioteca cu uşile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărţile eliberate în registru şi-şi însuşea garanţiile băneşti pentru cărţi”, scria George Călinescu. 

Poetul ajunsese la limita de jos a moralităţii. Umbla ca un vagabond pe străzile Iaşiului şi cerea bani de la necunoscuţi, îmbrăcat murdar şi neglijent. ”Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci şi necunoscuţilor. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia - veche obişnuinţă de vagabond-scotea alune spre a le ronţăi - şi cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”, adăuga George Călinescu.

”Uite aşa păţesc cei care fac poezii,înnebunesc ca dânsul”

Starea lui Eminescu, în anii petrecuţi la Iaşi, se degrada de la o zi la alta. Marele poet şi jurnalistul formator de opinie de la ”Timpul” nu mai era decât un vagabond trist şi recalcitrant de pe străzile Iaşiului. Cel puţin asta arată în poveştile lor contemporanii lui Eminescu. Poetul era murdar şi asalta femeile pe stradă, scandalizând opinia publică. ”Eminescu alerga să pedepsească pe Dalila, apucând pe doamne de turnura învoaltelor lor rochii”, preciza Călinescu. Mai apoi Eminescu bătea străzile cerând vin, cântând tot soiul de cântece deocheate, bătea cu bastonul în zaplazuri şi spărgea ulcelele de pe marginile gardurilor. Le teatru se dădea în spectacol făcând obsevaţii zgomotoase şi stând întins pe bancă. Multe dintre pornirile anti-sociale ale poetului se lăsau cu arestări. 

În timp ce era târât de gardieni, George Călinescu scria că un burghez îl prezenta fiului său ca pe un exemplu negativ: ”Uite aşa păţesc cei care fac poezii, înnebunesc ca dânsul”, îi spunea acesta copilului. Eminescu era un personaj pitoresc deja în Iaşi. Era apreciat, chiar şi în această stare, de elevele de la Şcoala centrală de fete, unde avea numeroase adoratoare. Comportamentul excentric, anti-social al poetului au determinat poliţia să-l predea prietenilor pentru o nouă internare, la Bolniţa de la Mănăstirea Neamţului. În acel moment, Eminescu a rămas din nou fără loc de muncă şi a trăit inclusiv în oraşul său natal, Botoşani, din chetă publică şi mila celor care-l apreciau. Totodată, începe tratamentul cu mercur pentru un sifilis inexistent. Ceea ce, conform părerilor unor medici, îi va fi fatal. În vara lui 1889, după 6 ani petrecuţi prin sanatorii, ”hulubării” şi în straie de vagabond, marele poet Mihai Eminescu murea tot într-un spital de boli psihice.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:


citeste totul despre: