Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul „monstruos“ şi transformarea „voievodului unirii“ în despot

Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul „monstruos“ şi transformarea „voievodului unirii“ în despot

Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică, dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

Ştiri pe aceeaşi temă

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. „Domnul Unirii“, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea. 
 
După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti. 
 
Cuza, înlăturat într-o singură noapte cu puşti şi tunuri
 
„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“. Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu-şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot. Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza. I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza. 
 
Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într-un final, seara reuşeşte să-l vadă pe Cuza şi-l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu-l ia în seamă şi-i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. Ideea unei revolte anti-cuziste este confirmată şi de Nae Orăşanu, omul său de încredere. Deşi Cuza nu era convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. Cuza este înlăturat brutal. 
 
Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i-au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l-a semnat imediat. A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr-o minune să-şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s-au unit pentru prima dată în Istoria Modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti.
 
Bucurie mare la abdicarea lui Cuza
 
În Moldova, abdicarea lui Cuza a fost primită cu mare bucurie, arată mărturiile contemporanilor. Iată cum descrie Radu Rosetti primirea veştii abdicării lui Cuza de propria sa familie. Mama acestuia primise telegrama prin care Cuza abdica. „«Principele Cuza a abdicat», strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu-se pe baston. «Cuza a abdicat», strigă el. Iar mama ne citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceea ce alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani“, scria Radu Rosetti în lucrarea sa „Amintiri din prima tinereţe”. De altfel, sentimentul era general, fiindcă moldovenii simţeau, prin mutarea capitalei, că îşi pierduseră importanţa şi căzuseră pe plan secund. Un lucru pe care nu-l iertaseră lui Cuza. Sentimentul acesta de bucurie este descris în aproape toate zonele Principatelor. Acesta era însufleţit în special de ideea alegerii unui principe străin. 
 
Specialiştii precizează că bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător. „Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”. Totodată, cunoscută este reticenţa oamenilor din Dăbuleni, care credeau că noul principe străin le va lua pământurile, în timp ce locuitorii comunei Căiuţul chiar au semnat, cu degetul, că nu îl vor domn pe Carol I şi ca semn de solidaritate cu predecesorul său.
 
Cuza, pierdut de radicali şi conservatori
 
Simpatia ţăranilor a fost câştigată de Cuza, însă, cu preţul sacrificării domniei sale. Împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. De altfel, acest complot era pus la cale de câţiva ani. Practic, oamenii politici şi-au dat mâna pentru a-l răsturna pe Cuza. Liberalii radicali au fost în stare să facă pace cu rivalii lor de moarte, conservatorii, numai pentru a-l vedea pe Cuza plecat. Nemulţumirile existau în ambele tabere. Totodată, pe teritoriul Moldovei existau agenţi ruşi care încercau să agite spiritele şi să provoace o mişcare anti-unionistă. 
 
„În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria Florin Constantiniu în lucrarea amintită. Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu era atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădeau tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate ”prea revoluţionare” ale lui Cuza. 
 
Totodată, viaţa personală a domnitorului, dar şi despotismul ultimilor ani de domnie au stârnit antipatii. Prezenţa amantei „domneşti“, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu era văzute cu ochi buni. „După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l-a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti”, scria specialistul Ilie Gorja în revista ”Agero”. 
 
Printre cei implicaţi în complotul îndreptat împotriva sa se aflau mari personalităţi ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp sau Ioan Cantacuzino. Totodată, Cuza a fost trădat şi de armată. Printre puţinii care i-au rămas fideli au fost prefectul Alexandru Beldiman, care a plâns când a aflat vestea abdicării. 
 
Apatia lui Cuza
 
Pentru toţi ciudată a fost apatia lui Alexandru Ioan Cuza. Cum de nu aflase de complot şi mai ales de ce era atât de nepăsător la zvonuri? Nicolae Şuţu, unul dintre comtemporani, spune că Alexandru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toţi cu dispreţ şi că s-a izolat alături de amanta sa. Totodată, se bănuieşte că domnitorul înţelegea necesitatea aducerii unui prinţ străin, dintr-o familie cu mare reputaţie la nivel european, şi că şi-ar fi pus singur problema abdicării. Acesta i-a scris lui Napoleon al III-lea că ar vrea să abdice şi că să găsească un principe dintr-o casă conducătoare europeană să-l înlocuiască, aceasta fiind soluţia de a pune capăt luptei politice. Cert este că, în 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice.
 
Cuza şi masonii
 
Dincolo de motivele disecate şi prezentate de specialişti în mod oficial, există şi zvonuri privind implicarea masoneriei, atât în numirea, dar şi în abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Cuza ar fi fost unul dintre membrii importanţi ai lojii masonice «Steaua Dunării», lojă care l-ar fi propulsat ca domn, dar şi mai apoi l-ar fi dat jos de pe scena istoriei. De altfel, această variantă este infirmată de specialişti, printre care şi de academicianul Dan Berindei. Este confirmat însă faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”. Nu există însă certitudini privind implicare masoneriei în abdicarea lui Cuza.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
 
citeste totul despre: