Misoginismul: de ce urâm femeile

Într-o societate în care subiectul egalităţii între sexe este permanent repus pe agenda zilei, misoginismul ar părea un simplu capriciu al unor întârziaţi în timp. Ura faţă de femei, sau desconsiderarea faţă de o persoană pe baza apartenenţei la un gen natural, este, însă, cât se poate prezentă şi răspândită în întreaga lume.

Să începem cu un exerciţiu. Intraţi pe Google. Tastaţi, în ordine, următoarele începuturi de frază: „Femeile nu ar trebui“, „Femeile ar trebui“, „Femeile nu sunt“. Urmăriţi ce rezultate vă sunt furnizate, pe baza statisticii: care sunt cel mai des căutate fraze dintre cele care încep cu cuvintele enumerate anterior. Veţi avea, pentru prima variantă: „Femeile nu ar trebui să poarte pantaloni“, „Femeile nu ar trebui să ştie“ şi „Femeile nu ar trebui să fie“. În a doua situaţie, rezultatele căutării sunt: „Femeile ar trebui eutanasiate“, „Femeile ar trebui închise în rezervaţii“ şi, mai simplu şi la obiect, „Femeile nu ar trebui“. În fine, pentru ultima parte a exerciţiului, veţi fi, poate, surprinşi să aflaţi că: „Femeile nu sunt egale cu bărbaţii“, „Femeile nu sunt oameni“ sau „Femeile nu sunt niciodată“. Şi după acest „niciodată“, imaginaţia vă poate furniza continuarea.

Potrivit unui studiu realizat în 2012 de CSOP, peste 60% dintre români considerau că bărbatul trebuie să fie capul familiei, iar aproape la fel de mulţi credeau că tot el trebuie să aducă bani în casă. Aproape jumătate dintre respondenţi mai spuneau că bărbatul trebuie să conducă şi maşina familiei.

Şi atunci, ce le mai rămâne de făcut femeilor? Ei bine, potrivit aceluiaşi studiu, peste jumătate dintre români declarau că femeile trebuie să se ocupe de casă, în timp ce 46% dintre cei întrebaţi considerau că tot ele trebuie să se ocupe de creşterea copiilor. În fine, aproape 60% dintre respondenţi spuneau că dacă arată bine, femeile au o şansă mai bună să avanseze în carieră.

Pe unde „intră Diavolul“
Fundaţiile misoginismului sunt mult mai adânci decât se poate presupune la prima vedere. Pare un efect al lumii moderne, al emancipării feminine în detrimentul vechilor structuri patriarhale, dar fundaţia a fost teoretizată încă din tratatele ce stau la baza actualelor religii. Tertulian, unul dintre teoreticienii creştinismului, considera femeia „poarta de intrare a Diavolului“ şi un „templu ridicat deasupra unui canal“.

Al 34-lea verset al Coranului anunţă: „Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!, dar dacă ele revin şi ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt şi Măreţ“.

Iar în iudaism, una dintre secvenţele-cheie, cea a furiei lui Dumnezeu la adresa Evei, se lasă cu cuvinte grele: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni!“.

„Capetele de acuzare“
Potrivit DEX-ului, „misogin“ înseamnă „cel care urăşte femeile“, „care manifestă, exprimă ură faţă de femei“. Sună la graniţa cu patologicul, dar asta doar dacă ne ancorăm de cuvântul „ură“. Într-o definiţie ceva mai „relaxată“, mai ancorată în vremurile noastre, misoginismul devine orice formă de-a desconsidera femeia (fizic, moral, social), doar prin prisma apartenenţei la un anumit gen biologic.

48%

dintre bărbaţii
români cred că soţiile nu ar trebui să se urce niciodată la volanul maşinii de familie, potrivit unui
sondaj CSOP.

Lista completă ar epuiza instantaneu întregul spaţiu din ziar rezervat acestui material. Femeile sunt catastrofă la volan, accidentele aşteptând nerăbdătoare să se întâmple. Femeile nu se pot orienta în spaţiu, le lipseşte gena responsabilă cu organizarea analitică, sunt deficitare în calitate de manager pe orice post de conducere, pentru că sunt prea ghidate de latura emoţională. N-au curaj, nu ştiu să înfrunte greutăţile. Şi astea pe partea, să-i spunem, „gravă“. Când discuţia ajunge în zona banalităţii, a discursului de zi cu zi, lista capătă şi mai multă amploare.

Femeile sunt pisicoase, materialiste, infidele, fug după primul care le oferă mai mult, nehotărâte asupra a ceea ce vor, până în punctul în care te înnebunesc, rele între ele, dacă intri în gura lor nu mai ieşi întreg…

Toate femeile sunt curve. În afară de mama şi sora mea. Dar şi ele sunt femei. Napoleon lider politic şi militar (1769–1821)

Toate sunt curve în afară de mamele, soţiile şi prietenele noastre. Cheloo membru al trupei „Paraziţii“ (2012)

Argumentul „Glumeam doar“
Transpus la zi, cel puţin în societatea românească, misoginismul pare a se juca pe aceeaşi linie fină. Auzi declaraţii care parcă-parcă s-ar încadra în dispreţul faţă de femeie, dar la fiecare dintre acestea se mai închid ochii, că doar nu s-o termina lumea din asta!

Mihai Mărgineanu, de exemplu, a fost acuzat, de nenumărate ori, că ar fi misogin, că depreciază femeile în versurile lui, în timp ce ele îl iubesc şi „e moarte după el“. Dar autorul spune că nu e chiar aşa: e o linie fină între a glumi şi a fi misogin, linie care-i separă pe oamenii sănătoşi de cei bolnavi. „Între a glumi despre comportamentele specifice femeii şi ale bărbatului şi misoginism/feminism e o diferenţă mare. Misoginul cred că e un om cu probleme psihice, în timp ce persoana care glumeşte este un fin observator. Nu poţi să nu te-amuzi de faptul că o femeie are 40 de poşete. Iar pe ele nu cred că le va deranja chestia asta, pentru că ele nu se vor schimba niciodată. E aberant să fii catalogat ca misogin dacă faci o glumă – Constituţia ne garantează dreptul la exprimare liberă“, spune Mihai Mărgineanu.

Care-i diferenţa? Un exemplu, ceea ce era de demonstrat: „Dacă spui despre o femeie că are nevoie de o jumătate de oră ca să ia o decizie nu e o remarcă misogină, ci una realistă. Misogin e să spui că nu e în stare să ia o decizie – mai ales că, de cele mai multe ori, femeile iau decizii mai bune decât bărbaţii, chiar şi după 30 de minute“.

„Sărut mâna!“ şi „Să trăiţi!“
Pe de altă parte, spune Mărgineanu, nu trebuie excluse nici apucăturile bărbaţilor luate în râs de femei, dar nici mişcările feministe agresive. „Misoginul e la fel de prost ca şi acest tip de feministă. Cred că femeile normale – iar eu cunosc numai femei normale – nu sunt de acord cu acea ostilitate propusă de curentul feminist. De pildă, cred că femeii care vrea să i se deschidă uşa la maşină, să intre prima într-o incintă, îi place să i se spună «Sărut mâna!» şi nu «Să trăiţi!».“

O precizare: „A nu se confunda mişcarea feministă cu mişcarea pentru egalitatea de şanse ale femeii cu bărbatul. Egalitatea în drepturi a femeii şi a bărbatului nu trebuie confundată cu egalitatea între femei şi bărbaţi. Femeia nu e egală cu bărbatul, aşa cum bărbatul nu e egal cu femeia. Suntem diferiţi, din fericire, dar trebuie să ne completăm unii pe alţii“.

Dana Coteanu: „În hip-hop, ori eşti fată uşoară, ori cu greutate“

(Dana Coteanu, prima femeie din hip-hop-ul românesc FOTO: Sever Gheorghe)

Dana Coteanu, la fel de cunoscută sub pseudonimul Marijuana, a fost prima femeie care a cântat muzică hip-hop în România. Şi a făcut asta chiar atunci când alde BUG Mafia şi Paraziţii scriau şi cântau versuri care le făceau pe domişoare să roşească şi să-şi pună mâna la urechi de ruşine. Aşa e muzica aceasta, cu multe cuvinte grele despre prea-destule femei uşoare. Dar ea, cea mai fidelă fată, cum s-a simţit ea în această lume care pune lupa doar pe mizerie, amărăciune, suspine şi multă, multă nedreptate? Ei bine, Marijuana răspunde: e nevoie de rigoare.

„Weekend Adevărul“: Scriem despre misoginism în muzica hip-hop.
Dana Coteanu: Ce s-a-ntâmplat?

Scriem despre cum e femeia în hip-hop.
Sunt două căi. Ori eşti femeia fatală care, dacă se duce între bărbaţi, e mâncată. Te iau peste picior sau pe unde te iau, la plimbare. Ori eşti femeia serioasă, care vrea să facă ceva serios, se chinuieşte să se facă auzită oriunde. Şi-atunci, te integrezi uşor, vorbeşti cu bărbaţii ca de la egal la egal, nu o să te privească nimeni de sus. Deci, ori eşti fată uşoară, ori eşti cu greutate. Tu alegi.

Dar nu e femeia degradată în majoritatea versurilor?
Ei nu se referă la genul de fată ca mine. Eu am o familie pe care o iubesc, n-am stat prin hoteluri şi prin maşini şi prin vile. Ei se referă la fata uşoară, care se dă gratis. Degeaba. Şi nu numai la români, ci peste tot, că aşa e lumea. Asta încercăm toţi să spunem în muzica noastră. Eu am avut posibilitatea să ies în faţă şi să mă exprim cu adeăvat.

Sunt misogini în muzica hip-hop?
Din toată lumea pe care-am cunoscut-o eu – şi n-a fost puţină – n-am întâlnit pe cineva care să mă deranjeze, să mă jignească doar pentru că sunt femeie. Hai să-ţi spun cum am văzut eu bărbaţii cu care am stat de vorbă în hip-hop: sunt o armată, frate, formată din oameni simpli, care vor să lupte pentru ţara lor. Noi, de fapt, povestim în versurile noastre despre răul care ne-nconjoară. Sperăm să se rezolve ceva spunând aceste lucruri. Crede-mă, în hip-hop, sunt oameni de familie bună, cu cultură, educaţi, cum trebuie. De exemplu, mama mea a fost profesoară, tata a lucrat la Maşini Grele, a fost inventator. Ne tragem din bunici şi străbunici chiaburi.

Deci sunt oameni educaţi.
Chiar aşa e. Iar noi ne putem exprima numai prin cuvinte. Aşa încercăm să schimbăm ceva. Trebuie să laşi generaţiilor următoare un sfat, orice, ca lor să nu li se-ntâmple ce ni s-a-ntâmplat nouă. Ştii ce zic? Înainte se scriau cărţi, poezii pe hârtie. Acum am mai evoluat, suntem pe internet. Şi luptăm în continuare.

Cum a ajuns bărbatul să fie un „om“, iar femeia să rămână „femeie“  

Şezătoare în Tismana: domn pierdut într-un grup de femei muncitoare, izolat de restul bărbaţilor FOTO: Muzeul Naţional de Istorie a României

Dacă mergeţi pe uliţele satelor din România, mai ales în partea de la sud de Carpaţi, este posibil să auziţi, la un moment dat, următoarea expresie de identificare: „E om sau femeie?“. Dincolo de componenta evident peiorativă implicată, fără ca oamenii care o rostesc să o realizeze, în majoritatea cazurilor, rămâne o întrebare: cum a ajuns o astfel de separare, nu atât între femeie şi bărbat, dar între om şi fiinţă, în general, să se producă în acest discurs?

Primul răspuns ţine, evident, de perpetuarea unei anumite componente patriarhale a societăţii. Bărbatul vânător, muncitor, cel care face focul, lucrează la câmp toată ziua, aduce de mâncare, face posibilă existenţa de zi cu zi a familiei sale. Femeia este delegată cu sarcini mai degrabă organizatorice, prin gospodărie, şi să aibă grijă de buna creştere a odraslelor.

Acest plasament de autoritate către bărbat nu este, evident, doar o componentă specifică românilor (şi în limba engleză, bunăoară, „man“ înseamnă atât „om“, cât şi „bărbat“).

Vintilă Mihăilescu, antropolog, sociolog şi profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, consideră că „separaţia aceasta este la baza modului în care noi concepem societatea. Şi când zic noi, mă refer la noi, pământenii, nu românii sau europenii. Are mai puţin o legătură cu starea de fapt, ci cu ceea ce am fost învăţaţi încă de mici. În mediul urban, situa­ţia este puţin deosebită, dar la ţară separaţia despre care vorbiţi, dintre bărbat şi femeie, este una istorică, dar şi socială. Activităţile sociale ale bărbaţilor se intersectau rareori cu cele ale femeilor, mai puţin la petreceri, şezători. Dar trebuie să înţelegeţi că acestea din urmă nu erau doar întâlniri, pur şi simplu, ci preludii pentru întemeierea unei familii. Aici se produceau întâlnirile care se terminau, de multe ori, cu nunţi şi botezuri. Cu alte cuvinte, şezătorile erau folosite de bărbaţi, pe lângă latura strict socială, ca una pur fiziologică, să-i spunem“, spune Mihăilescu.

Logica unui clişeu
Psihologul Delia Curteanu, din Constanţa, pune perpetuarea misoginismului pe seama sistemului cognitiv în care am fost educaţi de secole şi milenii. Rezumat clasic, acest sistem se pliază pe primul principiu al logicii, cel care îţi este predat încă din copilărie: „a nu este identic cu non-a“. Albul nu e negru, ziua nu e noapte.

„Bărbaţii sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Dumnezeu e alb, iar Diavolul – negru. Toate aceste clişee, aparent inofensive, au o simbolistică destul de interesantă. Pe lângă faptul că induc o discrepanţă lipsită de suport, obligă practic, prin sugestie repetată, la supunere, în special asupra celor cu o educaţie precară, dar şi a celor cu vârstă fragedă. Astfel, oamenii sunt obligaţi să se identifice doar cu trupurile lor, renunţând la ideea de spirit sau inteligenţă. Eşti bărbat sau femeie.  Asta înseamnă că te identifici cu o funcţie a organismului tău (reproducere, perpetuarea speciei) sau cu un rol creat de societate. Extremele nasc extreme, iar asta formează un cerc vicios şi nu o izbăvire“, spune Curteanu.

Potrivit psihologului, acest mod de a privi lumea, prin prisma unor principii şi clişee cognitive ce ne-au fost impuse încă din copilărie, „arată că suntem încă foarte departe de stadiul omului liber“. „Faptul că vorbim mult despre emanciparea şi libertatea noastră demonstrează  în realitate că suferim din pricina blocajului de nedepăşit. Blocajul este propria noastră ignoranţă, de cele mai multe ori. Nu este rău să îţi doreşti să fii ceea ce nu eşti, însă e tragic să te minţi singur în legătură cu asta“, afirmă psihologul Delia Curteanu.

În mintea misoginului
Psihiatrul mureşean Tibor Boroş consideră că despre misoginism trebuie vorbit în două moduri: „În sensul clasic, ură de femei, dar şi ca frică de femei. Iar a doua categorie este, cu siguranţă, mult mai des întâlnită“.

În marea parte a cazurilor nu este ură faţă de femei, ci frică de acestea. Tibor Boroş psihiatru

Potrivit acestuia, construirea unui portret-robot al misoginului este un demers sortit eşecului, încă din faza iniţială: „Poate fi adolescent, matur sau bătrân. Poate avea studii superioare sau nicio zi de şcoală. Poate să aibă succes social sau deloc. Este greu de cuantificat, pentru că şi mintea umană este la fel. Mulţi dintre misogini pot lua astfel de porniri din familie, urmărindu-şi părinţii. Dar în marea parte a cazurilor nu este ură faţă de femei, ci frică de acestea. Iar asta poate veni şi de la o relaţie eşuată, din adolescenţă, în care, să zicem, fata l-a lăsat pe băiat cu ochii-n soare şi a plecat la altul. Modul în care viitorii misogini reacţionează la un astfel de eveniment poate fi exprimat, simplu: «Eu sunt deştept, ea e proastă că face asta». Însă frica de un eşec asemănător îi face să generalizeze acest concept la nivelul tuturor femeilor. Îşi construiesc un adăpost mental, pentru a fi pregătiţi pentru un nou viitor dezastru, sau se automotivează în viitoarele alegeri“.

Potrivit lui Boroş, misoginismul devine rareori o afecţiune cu adevărat gravă, din punct de vedere psihiatric. „Trebuie să existe un suport mental acolo, pentru a se produce ceva complicat. Nu este exclus, dar se întâmplă relativ rar. Istoria este plină de criminali în serie cu caracteristici misogine. Dar, repet, pentru ca misoginismul să ajungă o psihoză sau chiar ceva mai grav, trebuie să existe alte cauze pe care acesta să se poată plia. Majoritatea misoginilor rămân la stadiul frustrării sau al datului din gură“, spune psihiatrul.

Misoginismul, de la blestemul lui Zeus, la fiinţa lipsită de „cerinţa universalului“

Este complicat de delimitat momentul în care „misoginismul“ a devenit un concept de sine stătător, cu o definiţie clară, bun de introdus în dezbateri şi analizabil din punct de vedere social şi cultural. Una dintre dovezile acestor „nisipuri mişcătoare“ pe care se trasează noţiunea poate fi găsită în lucrarea „Misogyny: The World’s Oldest Prejudice“ (n.r. – „Misoginismul: Cea mai veche prejudecată a omenirii“), scrisă de Jack Holland, unul dintre cei mai respectaţi profesori universitari din SUA.

Încercând să identifice prima apariţie a unui act ce ar putea fi catalogat, la standardele vremii actuale, ca fiind unul „misogin“, Holland se întoarce în mitologia greacă. Argumentul său, descriptibil în câţiva paşi, ce ar trebui să decurgă logic unul din celălalt, ar putea fi enunţat aşa:
1. Rasa umană o ducea bine, în fericire şi armonie cu zeii.
2. Când Prometeu le-a furat zeilor secretul focului, Zeus s-a înfuriat şi a decis să-l pedepsească.
3. Aşa a apărut Pandora, femeia ce aducea un cadou otrăvit, ascuns într-o cutie despre care i se spusese că nu are voie să o deschidă vreodată.
4. Epimeteu, fratele lui Ptolomeu, este vrăjit de frumuseţea Pandorei şi o ia de nevastă.
5. Epimeteu deschide cutia interzisă şi începe iadul. Concluzia o puteţi intui singuri.

„Raţional“, despre femeie

Preluarea şi reconstruirea conceptelor filosofiei antice de către raţionalismul european din secolele XVIII-XIX au integrat, automat, şi vechile idei despre femei într-un nou sistem de gândire.

Filosoful austriac Otto Weininger descria „partea feminină“ din fiecare individ ca „nimic“, neavând o existenţă reală, conştiinţă de sine sau raţionalitate. Arthur Schopenhauer credea că, „prin propria natură, femeia trebuie să asculte“.

Nietzsche considera că o condiţie esenţială a dezvoltării culturii este „ţinerea în lesă a femeii“. Iar Hegel scria: „Femeile sunt capabile de educaţie, dar nu sunt făcute pentru activităţi ce necesită o facultate universală, precum ştiinţele, filosofia şi anumite forme ale producţiei artistice. Femeile îşi constituie acţiunile nu prin cerinţa universalului, ci prin înclinaţii arbitrare şi opinii“.
 

„Nişte creaturi inferioare“
Misoginismul era o constantă în Grecia Antică. Şi nu oricum, ci ridicat la valoare filosofică, introdus într-un aparat conceptual şi analizat prin prisma relaţiei cu celelalte componente: virtute, sex, frumos. Aristotel, de exemplu, scria în „Etica nicomahică“: curajul unui bărbat zace în comandă, al femeii – în supunere.

Iată şi alte idei din opera aceluiaşi gânditor: „materia tânjeşte după formă, precum femeia după bărbat şi urâtul după frumos“; femeile au mai puţini dinţi decât bărbaţii; femeia este un bărbat incomplet; „femeile sunt, poate, nişte creaturi inferioare“; personajele feminine dintr-o tragedie ar trebui să fie „nici prea curajoase, nici prea inteligente“. 

Păreri asemănătoare are şi Socrate, cel puţin în modul în care este prezentat în dialogurile lui Platon. Când îşi acceptă resemnat soarta, Socrate îi compară pe cei care-şi cerşesc vieţile în faţa judecătorilor cu femeile. Un alt personaj din dialogurile platoniciene, Timaios, afirmă că bărbaţii care îşi trăiesc viaţa imoral se vor reîncarna în femei.

În aceeaşi linie tematică sunt şi ideile lui Socrate, prezentate de Platon în „Republica“: nu există sarcină pe care o femeie să o poată face mai bine decât un bărbat, iar unul din semnele eşecului moral al unei democraţii este egalitatea sexuală pe care o promovează.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“