Cum îi învăţăm pe copii să se ferească de agresori fără a le induce sentimentul de frică VIDEO

Cum îi învăţăm pe copii să se ferească de agresori şi pedofili

Oana Moşoiu – formator, consultant în domeniul educaţiei şi mama a patru copii – şi psihologul Ionuţ Ghiugan au vorbit la Adevărul Live despre cum îi pot învăţa părinţii pe copii să se ferească de agresori şi cât de important este ca aceştia să nu transmită o stare de anxietate când le explică ce trebuie să facă în situaţii care le pot pune sănătatea fizică şi psihică în pericol.

Ştiri pe aceeaşi temă

Trăim într-o realitate în care pedofilii se află printre noi. Întreaga opinie publică a fost oripilată de întâmplarea căreia i-au căzut victime doi fraţi de 5 şi respectiv 9 ani din Capitală. Copiii, al căror tată era la serviciu, iar mama internată în spital, lăsaţi în grija unei prietene de familie, au fost agresaţi în lift de un pedofil care s-a dovedit a fi unul din oamenii plătiţi pentru a oferi „siguranţă şi încredere“. Camerele de supraveghere au surprins în imagini momentul în care un poliţist i-a sărutat şi i-a mângâiat pe cei doi copii, cazul stârnind revoltă, dar şi frică în rândul părinţilor.

Despre cum ne protejăm copiii de agresori şi pedofili am vorbit la Adevărul Live cu Oana Moşoiu, formator, consultant în domeniul educaţiei şi mama a patru copii, şi psihologul Ionuţ Ghiugan.

„Cred că este important să definim ce înseamnă acest concept de siguranţă a copiilor. Sunt două perspective complementare şi nu pot fi definite separat. De exemplu, dacă vreau să-mi construiesc o casă, ţine de mine să construiesc nişte ziduri solide, dar nu este suficient. Am nevoie de siguranţă împotriva unor calamităţi, iar aceste lucruri nu mai ţin neapărat de mine. Atunci când vorbim despre copii avem acest microsistem, este vorba despre familie şi rolul ei, dar avem şi un macrosistem din care fac parte multe lucruri – educatori, profesori, instituţii ale statului. Din păcate, uneori factorii care ţin de familie proiectează anumite vinovăţii sau responsabilităţi societăţii. Când de fapt responsabilitatea este în partea părintelui, iar în situaţia opusă societatea cere familiei nişte lucruri care nu ţin de familie. Intrăm într-un tip de discurs care este total neproductiv“, a explicat psihologul Ionuţ Ghiugan. 

De la ce vârstă încep copiii să înţeleagă pericolele şi ce ar trebui să îi sfătuiască părinţii înainte de a-i lăsa să iasă singuri pe stradă?

Oana Moşoiu: Există un moment în viaţa unei familii când discută despre lucrurile care sunt periculoase, care ne afectează la nivel de siguranţă şi, deşi există o tendinţă uşor protecţionistă asupra copiilor, de a-i proteja şi de a le asigura medii cât mai confortabile, în mod evident acest lucru nu este posibil într-un mod absolut. Odată ce se iese din universul familial, care la rândul lui poate fi o sursă de abuz şi de agresivitate, riscurile cresc. Vârsta optimă este o dată cu conştientizarea spaţiului şi mediului înconjurător. Copiii nu au voie să meargă neînsoţiţi până aproape de 16 ani – vârsta legală de semiautonomie.

Care sunt locurile în care copiii devin mai vulnerabili?

Ionuţ Ghiugan: Agresiunea poate să vină dintr-o relaţie exterioară, poate să fie un individ care nu are nicio relaţie cu copilul, dar poate să fie o persoană care are o relaţie cu minorul şi, mai mult decât atât, el este cel care ar trebui să aibă grijă şi să-l protejeze, însă impactul este acelaşi. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să reuşim să comunicăm cu ei. Să existe această deschidere permanentă din partea copilului de a spune anumite lucruri, temeri, frici. Aceasta este prima condiţie, o relaţie optimă de comunicare părinte-copil. Copilul trebuie să aibă încredere în părinte, să fie capabil să-şi exprime frici, nemulţumiri, temeri – atât lucrurile pozitive, cât şi pe cele negative.

Este foarte important ca minorul să aibă un kit de supravieţuire şi acest lucru înseamnă în primul rând nişte reguli foarte clar stabilite: cine are voie să te atingă, unde are voie să te atingă, unde este o interdicţie, cine are sau nu voie să adopte anumite comportamente, să îţi spună un cuvânt urât, de la cine poţi să primeşti anumite lucruri şi în ce condiţii.

Oana Moşoiu: Cred că merită să facem exerciţii de observare a mediului exterior. Antrenamentul acesta, pe care deseori părintele îl aşteaptă de la şcoală sau de la alte programe, trebuie spus că vine în primul rând de la părinţi, ei constituie primul model. Trebuie să dezvoltăm această privire în exterior a copilului, pentru că el este foarte egocentric şi nu îşi poate direcţiona atenţia - de la felul în care traversează şi trebuie să fie atent că deşi este pe culoarea verde s-ar putea ca un şofer neatent să treacă. Trebuie să fie atent la oamenii care pot părea de încredere, apropo de contactul vizual, sau dacă este urmărit, iar lucrurile acestea sunt de datoria părinţilor înainte ca şcoala să aducă elemente explicative în ore de dirigenţie. 

Cum îi învăţăm pe copii să se ferească de agresori şi pedofili

Ce ar trebui să facă un părinte al cărui copil se confruntă cu tachinări din partea colegilor sau profesorilor?

Oana Moşoiu: Nu avem suficiente cuvinte şi timp pentru a descrie importanţa momentului de la final de zi în care părintele şi copilul se conectează şi vorbesc, adultul putând sesiza evitări din partea lui, lipsa contactului vizual sau faptul că nu doreşte să expună anumite părţi din ziua lui. Această fişă de verificare zilnică a rutinei şi felul în care copilul manifestă tensiuni şi anxietate sunt nişte semnale că starea lui de bine este alterată. Trebuie mers la următorul nivel şi să-i întrebăm ce s-a întâmplat la şcoală, cum s-au simţit şi nu neapărat pe acea dimensiune şcolară în care încercăm să aflăm ce note a luat şi cum a fost la lucrare. Discuţia aceasta personalizată, statul ochi în ochi cu copilul şi cultivarea acestui tip de comunicare ajută copilul să dezvolte încredere şi să se poate exprima.

Cum ne dăm seama că cei mici au fost agresaţi, pentru că mulţi vor avea tendinţa să ascundă acest lucru?

Ionuţ Ghiugan: Sigur că există semnale. În primul rând este o modificare a modului în care copilul se comportă în mod obişnuit – rutina lui, modul în care mănâncă, doarme sau se joacă. Acestea sunt primele semnale. Ca părinte cunoşti foarte bine dinamica şi atunci când observi o schimbare vei căuta o justificare. Pe lângă monitorizarea prin discuţii, este important să înţelegem că trebuie să petrecem împreună timp de calitate. Ne ajută să dezvoltăm o relaţie de calitate. Acest lucru s-ar putea traduce prin activităţi plăcute, jocuri, plimbări, mersul cu bicicleta – să facem activităţi care sunt plăcute copilului. Important este să acordăm copilului timp, să ne implicăm în toate activităţile specifice vârstei şi, fiind prezent alături de el, atunci se creează această legătură.

Oana Moşoiu: Multe probleme apar pentru că părinţii nu-şi cunosc cu adevărat copiii şi acest lucru se întâmplă pentru că nu comunică autentic cu ei. Comunicarea are nevoie de timp de interacţiune, de o cunoaştere mai profundă, care nu poate fi făcută fără intercaţiune. Este tendinţa aceasta ca multe din activităţile tradiţionale din viaţa copilului, cum ar fi joaca, să devină lucruri administrative în agenda unui părinte. (...) În aceste ocazii de întâlnire, în care părinţii sunt detaşaţi de serviciu, de preocupările de zi cu zi, reuşesc să-şi recunoască copiii şi să descopere care este universul acestora, să vadă care sunt semnalele de alarmă pentru ca atitudinea să fie preventivă. Dacă societatea nu poate avea o atitudine preventivă, măcar la nivel de familie şi comunitate să poţi să aduci lucrurile pe un făgaş firesc şi să ştim ce avem de făcut până să se întâmple tragedii.

Expunerea copiilor pe reţelele sociale

Ionuţ Ghiugan: Omul trebuie să se adapteze şi este un proces destul de complex de adaptare. O cerinţă a vieţii noastre este să ne adaptăm. Tehnologia face parte din viaţa noastră. În acest tip de adaptare, noi, ca dulţi, trebuie să avem un discernământ. Plecând de la poze cu cei mici în diverse situaţii, mai puţin îmbrăcaţi sau la băiţă, acest lucru nu este în niciun fel recomandat. Astfel de afişări creează nişte vulnerabilităţi, aceste poze ajung foarte uşor în anumite baze de date unde sunt accesate de persoane cu tulburări psihice – pedofilia este o tulburare psihică în primul rând, este o boală.

Cum se manifestă o persoană cu tulburări psihice

„Oamenii se aşteaptă ca o persoană afectată psihic să aibă anumite manifestări. Dacă, de exemplu, este afectată gândirea, se observă – vorbesc cu diferite entităţi care nu există, au un comportament dezorganizat. Dar când boala se manifestă la nivelul comportamentului sexual este mult mai dificil de observat şi trebuie să înţelegem că există anumite persoane bolnave pe care nu putem să le citim prin simpla observaţie. În spatele unui comportament absolut normal, adecvat, adaptat la norme şi reguli, există aceste disfuncţii“, a mai spus psihologul Ionuţ Ghiugan.

citeste totul despre: