Etica muncii mioritice

Corina Creţu

Dezvăluirile făcute de către publicaţia online politico.eu scandalizează pudibondele cutume ale Europei. Dar noi ştim că, aici la Porţile Orientului, acuzaţiile aduse doamnei Comisar Creţu sunt practici curente în cultura organizaţională mioritică.

Chiar dacă în cazul Corinei Creţu acuzaţiile rămân să fie demonstrate, multe dintre obiceiurile proaste descrise în articol fac parte integrantă din cultura organizaţională de la noi. Portretul oficialului român aflat la Bruxelles este o copie fidelă a miilor de şefi care îşi duc veacul la poalele munţilor Carpaţi. Faptul că doamna Comisar nu pare îngrijorată că jumătate dintre angajaţii cabinetului ei şi-au dat demisia, sugerând că obiceiurile sale de la locul de muncă sunt incompatibile cu un înalt funcţionar european, ar trebui să ne şocheze. Dar nu, în România datul afară oricând şi oricum e o tehnică de selecţie de personal – dacă nu-ţi convine, n-ai decât să pleci în altă parte! Nimeni nu e de neînlocuit, mi-a spus şi mie un „mare filosof”, în timp ce mă dădea afară abuziv dintr-o instituţie publică.

O altă cutumă pe care o regăsim peste tot este ideea că şeful are întotdeauna dreptate. Cea mai cunoscută replică menţionată în articol, ce pare că i-a lăsat mască pe colaboratorii Comisarului pentru politici regionale, a fost: „sunt ministru şi fac ce vreau”. De câte ori nu aţi auzit expresia asta de la diverşi şefi şi şefuleţi din România? Nu contează că încălcau legea, nu contează că erau discreţionari. Dacă sunt întrebaţi de ce fac ceea ce fac, răspunsul oficial standard în ţinuturile carpato-danubiano-pontice este: Că aşa vreau eu!

Cel mai amuzant este faptul că o persoană care trebuia să se ocupe, printre altele, şi de probleme legate de muncă în statele Uniunii, avea nişte obiceiuri de muncă ce au un puternic miros de mentă frecată, tipic balcanică. Jurnaliştii de la Politico au constatat că doamna Comisar a lipsit de la un sfert din întâlnirile săptămânale ale Comisiei. Şi nici nu lucra lunea, joia şi vinerea. Chiar nu înţeleg de ce se oţărăsc aşa la „Doamna”. Ce dacă nu prea lucra în preajma sfârşiturilor de săptămână – doar n-o să-şi încurce planurile de „uichend”. Normal, doar aşa a învăţat pe dulcele plai mioritic, sau poate în Parlamentul dâmboviţean. Aici oficialii sparg uşile încă de joi seara, ce să mai vorbim de vineri, care nu mai e de mult zi de lucru. Iar lunea, să fim serioşi, ştie orice românaş cu loc de muncă, nici iarba nu creşte.

În plus chiar nu înţeleg de ce atâta tevatură pentru faptul că doamna comisar ar fi fumat în birou. Era doar biroul ei! Şi cei care cunoaşteţi cu adevărat instituţiile publice din România (unde, conform legii nu se fumează), ştiţi că există pretutindeni un birou unde se fumează. Nu pe ascuns, pe faţă. Acolo întotdeauna se întâlnesc „rebelii”, e un nor gros de fum care poate fi văzut de pe Lună şi de unde diverşi indivizi scrumează pe geam, dacă se poate în capul trecătorilor sau al celor care ar trebui să aplice legea, făcându-le complice cu ochiul. Aceste cabinete unde se adună fumătorii şi au loc adevărate competiţii de tabagism nu sunt doar tolerate, sunt chiar privite cu mândrie.

Ce să mai vorbim de prostul obicei de a le pretinde angajaţilor să îi facă diverse cumpărături. Acesta este stilul de lucru românesc – el ar trebui adoptat rapid de birocraţia bruxeleză şi răspândit la nivel european. La noi e ceva firesc ca şeful sau şefa să te trimită să îi faci diverse „comisioane”. Chiar în timpul programului de lucru. În fond nu ei sunt cei care te-au angajat? Face parte din instruirea de personal la noi, să faci piaţa pentru şefu' e cea mai înaltă formă de încredere. Ce să mai vorbim de situaţiile în care subalternii fac baby-sitting (gratis) pentru copiii superiorilor, îi iau de la şcoală şi le pregătesc mâncărica. Ce atâta supărare, suntem ca într-o mare familie, o mână spală pe alta, nu?!

Ah, mai e şi acuzaţia că „Doamna” nu s-ar trezi de dimineaţă şi că nu ar ajunge la timp. Ce e atâta de cumplit, mă întreb? Aţi văzut voi în România întâlniri care să înceapă la oră fixă, şefi care să nu întârzie cel puţin o jumătate de oră, sau superiori care nu dispreţuiesc total timpul angajaţilor? Să nu îi luăm în serios pe angajaţii Comisăresei crescută în puful iliescian, care s-au speriat că aceasta nu îşi respectă calendarul şi programările. Păi, domnilor europeni, calendarele sunt făcute să fie încălcate, nu ca să fie respectate. Şeful e şef şi-n şanţ, nu ştiaţi asta?! Nu şeful e pentru serviciu, serviciul e pentru şef!

În plus jurnaliştii afirmă că Doamna Comisăreasă confunda călătoriile de plăcere şi excursiile private cu activităţile de serviciu, îmbinând utilul cu plăcutul, mai ales prin locaţii exotice. Aceasta este însăşi definiţia amploaiatului de la noi, care consideră că instituţia pe care o conduce este un fel de fief pentru el şi pentru toţi cei din familia lui. Dacă avem resurse (xeroxuri, imprimante, consumabile) le folosim pentru uz propriu, firesc! Dacă avem de mers undeva, ne cuplăm cu o vizită la părinţi, bunici sau nişte băi de relaxare. Pe bonurile de benzină pe care le decontăm pentru deplasări, mai facem şi un mic aranjament. Doar oameni suntem!

Dar dacă este adevărat ce spun jurnaliştii de la Politico, totul ar trebuie să îi fie iertat, pentru că am aflat că Doamna aflată la conducerea unei instituţii laice, avea tendinţa de a aprinde lumânări cu rol mistic în incintă. Ce frumos! Poţi să te superi numai dacă nu ai văzut birourile şi maşinile oficialilor români de toate rangurile şi toate capacităţile. Sunt doldora de icoane, cruciuliţe, mătănii şi portrete ale părintelui Boca. Toate spaţiile în care angajaţii statului român îşi derulează activitatea arată ca nişte lăcaşe de cult, populate de cei mai fervenţi practicanţi ai înălţării spirituale. Aşa este firesc, pentru că dacă nu ne ajută Cel de Sus, cine ne mai poate ajuta?

Mă mir că la văzul lumânărelelor cu temă religioasă, Europa stă doar şi se cruceşte. Am exportat în Europa ce aveam noi mai bun: etica muncii mioritice. Max Weber se învârte în mormânt.