De ce se amestecă Papa în ciorba laicităţii à la française

„Franţa ar trebui să devină un stat şi mai laic“, a declarat recent Papa Francisc fără să dea şi alte detalii. Cine trăieşte în Franţa vede foarte bine cum se aplică acest principiu. Confruntată însă cu valurile masive de emigranţi din Orient, între corectitudinea politică şi filantropie, Europa riscă să-şi piardă propria identitate care, vrem, nu vrem, este creştină. Iar Papa ne aminteşte cu insistenţă acest adevăr…

Zilele trecute Papa a primit la Roma într-o audienţă privată, o delegaţie franceză reprezentată de mişcarea politică de stânga, dar de inspiraţie creştină, „Poissons rouges", cu care a întreţinut o conversaţie politică. Subliniez, politică. Ne va util pentru mai târziu. Cu această ocazie pontiful şi-a exprimat fără niciun fel de încordare, ci cu multă naturaleţe, şi părerea sa despre raportul pe care îl întreţine Franţa cu domeniul religios. În ciuda schimbărilor ideologice care au avut loc în această ţară, multe contrare viziunii creştine a Papei, acesta consideră că Franţa a rămas fiica cea înţeleaptă a Bisericii, deşi nu i-a fost „întotdeauna şi fidelă", a adăugat zâmbind. Cu toate că nu cunoaşte foarte bine Franţa pe care a vizitat-o numai de trei ori, recunoaşte că această ţară exercită o anumită seducţie pe care nu ştie cum să o explice, adăugând că este o naţiune cu „o vocaţie umanistă foarte puternică”. Printre altele, a adus şi un omagiu discret directoarei generale a FMI, Christine Lagarde, pe care o apreciează pentru că susţine mereu o opinie conformă viziunii sale şi anume, că „banul trebuie să fie în serviciul umanităţii şi nu invers”.

Toate bune şi frumoase până aici, dar în momentul în care Papa a declarat că „Franţa ar trebui să devină un stat şi mai laic", o anumită parte a presei franceze a luat foc, întrebându-l, aşa peste gard, de ce se amestecă în ciorba lor. Mi-am permis să plasticizez conceptul de laicitate à la française utilizând imaginea unei ciorbe româneşti, plină de legume colorate, mai mult sau mai puţin compatibile între ele, pentru că, mai ales după atentatele care au însângerat tot anul 2015, nu prea se mai înţelege nimic din acest principiu şi modul în care este aplicat în această ţară. Cocoţată pe gard, le-aş răspunde şi eu cârcotaşilor care au sărit la jugulara Papei că, dacă şi-a permis să ridice capacul de pe oala laicităţii lor, a făcut-o în primul rând pentru că are dreptul la liberă exprimare (un drept atât de drag francezilor), pentru că a răspuns politicos întrebărilor adresate (culmea!) de o delegaţie franceză venită special să se împrospăteze din izvorul catolicismului actual şi, nu în ultimul rând, pentru că este şi un şef de stat nu numai o înaltă autoritate bisericească. Deci, domnia sa, în cadrul unei conversaţii politice a avut tot dreptul să-şi amestece polonicul de Papă în ciorba atât de tulbure a laicităţii franceze. Îmi pare rău că nu a mestecat mai tare, poate, poate ar mai fi limpezit nişte derapaje de la acest principiu care în Franţa a devenit o religie civilă.       

Oare Papa s-a convertit brusc la o laicitate mult mai riguroasă?, se întreabă ziariştii de la revista Marianne. Ei, bine, nu! Papa a subliniat doar faptul că, conceptul de laicitate indrodus de democraţia franceză este absolut normal şi că „în zilele noastre, un Stat trebuie să fie laic“. Ceea ce a deranjat însă e afirmaţia sa despre faptul că laicitatea à la française este incompletă, deoarece se inspiră prea mult din filozofia Luminilor care considera religia o subcultură. „Franţa nu a reuşit să depăşească această moştenire...“, a adaugat Papa fără să mai zâmbească de această dată. În viziunea sa, o laicitate „sănătoasă“ ar trebui să fie deschisă tuturor formelor de transcendenţă, în funcţie de diferitele tradiţii religioase şi filozofice. „Deoarece căutarea transcendenţei nu este doar un fapt, ci şi un drept“. Laicitatea „sănătoasă“ despre care vorbeşte Papa se opune laicităţii inchizitoriale care doreşte să scoată cu totul religiosul din spaţiul public, cu riscul de a-şi nega istoria şi tradiţiile seculare. Principiul laicităţii trebuie să dea un sens vieţii spirituale şi exprimării convingerilor religioase. „Chiar şi un ateu poate avea o intensă viaţă interioară...", a mai adăugat acesta. Dar, cred eu, nu lipsa de recunoaştere a confesiunilor religioase este adevărata problemă, ci modul în care este aplicată, uneori foarte strict, alteori acceptând derapaje confesionale grave şi revendicări absurde. 

„Se poate vorbi despre o invazie arabă…“

Cu ocazia acestei întrevederi, Papa Francisc şi-a mărturisit şi neliniştea referitoare la faptul că, uitându-şi propria istorie (şi implicit rădăcinile creştine, aş adăuga eu, rădăcini pe care actuali politicieni nu au vrut nici în ruptul capului să le menţioneze în Constituţia Europeană), bătrânul continent riscă să devină un spaţiu lipsit de identitate… Aşa cum a subliniat deja în discursul susţinut în 2014 în Parlamentul de la Strasbourg, Papa a amintit celor prezenţi că Europa continuă să joace un rol particular în istoria lumii, dar dacă nu mai are capacitatea de a se deschide spre dimensiunea transcendentă a vieţii, îşi va pierde sufletul. Iar sufletul Europei, că ne place sau nu, este tocmai credinţa creştină despre care Papa a spus că este ca "sufletul pentru corp". Altfel spus creştinismul este sufletul Europei. Identitatea Europei este creştină şi dacă uită acest lucru, va dispărea.  

Evocând fenomenul migraţiei care loveşte din plin mult încercatul continent, pontiful a făcut o remarcă uimitoare doar pe jumătate: "În condiţiile actuale, se poate vorbi despre o invazie arabă…", adăugând că aceasta trebuie înţeleasă în sensul pozitiv al cuvântului. "Câte invazii n-a cunoscut Europa de-a lungul timpului!... Dar de fiecare dată a ştiut să se autodepăşească, căci a avansa înseamnă a te regăsi mult mai îmbogăţit datorită schimburilor între culturi". Ceea ce îmi place cu adevărat la acest Papă este sinceritatea cu care vorbeşte despre un continent îndepărtat de cel unde s-a născut, elogiindu-i de fiecare dată potenţialul şi valorile umane. 

„Singurul continent care poate aduce unitatea acestei lumi este Europa. China are poate o cultură mai veche şi mai profundă, dar Europa este singura care are vocaţia universalităţii şi a filantropiei“, a mai adăugat pontiful de la Vatican. 

Iar cuvintele sale sunt un fel de mângâiere pentru europenii din ce în ce mai sceptici în reala misiune a politicienilor de la Bruxelles care prin deciziile lor lipsite de o viziune unitară, conduc spre dezbinarea tot mai rapidă a familiei europene.  

Şi totuşi, alegerea termenilor de „invazie arabă“ nu este întâmplătoare… În viziunea sa, imigraţia poate fi o şansă pentru Europa. De altfel, încă de la începutul pontificatului său, suveranul pontif a presat, în mod diplomatic, evident, ţările bogate să-şi deschidă frontierele şi să-i primească pe nefericiţii acestei lumi. Ultimul episod este chiar remarca pe care a făcut-o referitoare la cei care vor să construiască ziduri şi nu poduri, ţinta sa fiind clar excentricul Donald Trump. Cu toate completările de rigoare afirmaţia Papei a dat foc însă reţelelor de socializare, termenii aleşi provocând o mini furtună. „Un nonsens total“, afirmă Jean-Pierre Denis, directorul revistei La Vie, care a publicat în integralitate întrevederea Papei cu delegaţia franceză. „Sunt scandalizat de atitudinea celor care susţin că Papa a făcut apel la şocul civilizaţiilor“, explică acesta. Dimpotrivă, întreaga discuţie susţine contrariul. „Referitor la islam, pentru Papă nu există decât o soluţie: dialogul“

.

Dar focul nonsensului se datorează şi presei care, în căutare de senzaţional, are prostul obicei de a decontextualiza tocmai acele afirmaţii cu potenţial provocator, ceea ce dă naştere întotdeauna unor discuţii sterile, chiar scandaloase. Acesta este un şiretlic al jurnalismului de tip tabloid care nu scoate în evidenţă calitatea unei informaţii, ci scormoneşte după acele scântei care, o dată ce sunt scoase din context sau publicate incomplet, pot înteţi focul scandalurilor sau al unor neînţelegeri grave, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul întrevederii de mai sus. Audienţa delegaţiei franceze se va concretiza în curând într-o carte care, sper eu, va ajunge şi în mâinile altor cititori decât cei catolici, fie ei de dreapta sau de stânga. Europa nu se confruntă doar cu o invazie arabă, ci şi cu o invazie a secularismului care vine tocmai din interiorul său. Iar vorba Papei, indiferent de opţiunile politice, orice ideologie este o otravă care îţi fură libertatea personală…