Baletul diplomatic pentru Reforma Europei. Pe ce bază?

Se succed întâlnirile la nivel înalt în format bi sau multilateral, şefii de stat şi de guvern au intrat într-un vârtej al consultărilor cu un real caracter de urgenţă în încercarea de a contura măcar un început de poziţii comune înaintea Summitului informal de la Bratislava, pe 16 septembrie, dedicat viitorului Europei.

Toată lumea este de acord că schimbările sunt mai mult decât necesare. Există un acord de principiu că acum şi nu mai târziu este momentul unei transformări decisive de sistem, una care să răspundă valului de neîncredere şi pesimism la nivelul opiniilor publice din UE în proiectul european. Dar să şi dea, în măsura posibilului, o serie de soluţii la marile probleme cu care se confruntă continentul nostru: terorismul, migraţia ilegală, perspectivele economice nesigure şi creşterea nivelului de sărăcie, ameninţările reprezentate de numeroasele stări conflictuale la frontierele de est şi de sud...

Totul în contextul unor dezacorduri multiple şi din ce în ce mai dure asupra modului în care instituţiile europene au formulat până acum politicile comunitare.

Dar, pe fundal, rămâne deschisă cea mai mare şi importantă întrebare de rezolvarea căreia depinde direcţia spre care se va îndrepta Europa aceasta care se doreşte a fi reformată din temelii: pe ce bază se va construi noul proces şi, mai ales, care va fi elementul de liant? Dacă se spune „aşa nu mai merge”, atunci se va pune oare în discuţie doar structura decizională formală care asigură funcţionarea instituţiilor de la Bruxelles sau este vorba despre un refuz al modelului de construcţie european de până acum, a principiilor sale fondatoare?

Mesajul pe care au vrut să-l transmită cei trei lideri europeni care s-au reunit la Ventotene a fost că, în niciun caz, nu poate fi vorba despre negarea esenţei proiectului european, că visul lui Altieri Spinelli asupra Europei Unite trebuie să meargă mai departe. Caz în care devine esenţială discuţia despre noul liant identitar european care va funcţiona pentru a asigura coerenţa a ceea ce urmează să fie construcţia europeană într-un eventual model de generaţie 2.0.

Care ar putea să fie liantul? Logica spune că el va trebui să schimbe ceva fundamental pentru că peisajul actual de fragmentare sau chiar de ultra-fragmentare între diversele regiuni ale continentului este la originea unei extreme diversităţi de opţiuni politice adesea antagonice. Şi care, până la urmă, gripează sau blochează întregul mecanism. Ori, argumentează artizanii de acum ai proiectului preschimbării Europei, este natural ca „modelul Europa 2.0” să însemne căutarea unui nou numitor comun deoarece cele anterioare (model economic, social, cultural, politic sau ideologic al bunăstării în diversitate şi multiculturalitate şi multilingvism) nu au dat rezultatele aşteptate. Ba dimpotrivă, întârziind discuţia despre numitorul comun, au evoluat haotic şi atipic, permiţând să se ajungă la situaţia de acum.

Iată de ce, începând de azi, vă voi prezenta câteva dintre opţiunile vehiculate în ce priveşte modul în care ar trebui să aibă loc reforma Europei.

Să începem, azi, cu propunerile formulate, marţi, în cadrul Forumului economic de la Krynica (denumit şi „Davosul Estului”) de către Jaroslaw Kaczynski, şeful partidului conservator „Dreptate şi Justiţie”, aflat la putere în Polonia, şi Viktor Orban, Prim Ministru al Ungariei. Totul a pornit de la analiza urmărilor BREXIT-ului, primul ministru ungar afirmând că acesta a reprezentat „o posibilitate fantastică” de a lansa „o contra-revoluţie culturală”. Iar Kaczynski a adăugat că votul britanic nu reprezintă doar o atitudine de refuz spontan, ci este rezultatul „unei crize europene de conştiinţă” care se regăseşte în mai multe ţări occidentale.

Liderul politic polonez a enumerat crizele europene ale momentului: cea economică din 2008, „atenuată, dar încă nu învinsă definitiv”, problema migraţiei, disputa între Germania şi sudul Europei, criza de echilibru european datorată ieşirii din sistem a Marii Britanii şi slăbirii considerabile a puterii şi influenţei Franţei, Italiei şi Spaniei. Ceea ce duce la „o situaţie de hegemonie în favoarea Berlinului”. Soluţia? Reforma Europei. Cu precizarea expresă că „aceste schimbări trebuie să aducă, pe fond, o contra-revoluţie culturală, să aducă aminte de faptul că Europa este bogată prin culturile sale, prin diferenţele dintre ele, prin diferenţa de structuri”.

Viktor Orban merge şi mai departe, acuzând în mod direct „elitele europene” de a fi încercat să „lichideze identităţile naţionale”.

Ar fi o greşeală să se încerce integrarea acestor structuri, căci asta ar reduce cultura europeană, spunea liderul politic polonez, „la o cultură populară, de fapt de tip american„ ceea ce ar produce „o degradare enormă pentru Europa”.

Iar Viktor Orban merge şi mai departe, acuzând în mod direct „elitele europene” de a fi încercat să „lichideze identităţile naţionale”. Subliniind că, din punctul său de vedere, identitatea naţională şi cea religioasă continuă să reprezinte un element esenţial şi că, în momentul actual, „nu există o identitate europeană pentru a o înlocui”.

O pledoarie pentru o Europă cu un proiect bazat pe forţa statelor naţionale, proiect de cooperare, dar nu de identificare şi, în orice caz, refuz decis al continuării procesului unei „Uniuni din ce în ce mai strânse”. Ceea ce, aşa cum au spus-o în mai multe rânduri liderii Grupului Vişegrad, înseamnă o deplasare cât mai rapidă a puterilor decizionale de la nivelul actual al atribuţiilor definite de Tratate în favoarea (copleşitoare) a Comisiei Europene, înspre parlamentele naţionale şi către Consiliul European ca forum de discuţie inter-guvernamentală.

„Uniunea Europeană reprezintă o valoare, dar în forma sa instituţională actuală nu mai răspunde aşteptărilor europenilor”, sintetiza primul ministru polonez Beata Szydlo poziţia Grupului Vişegrad. Secondată de Viktor Orban, care se întreba cum oare UE „îşi va putea regăsi rolul global” căci, dacă vorbim despre schimbări cu adevărat „dramatice”, atunci cel mai important dintre ele este pierderea de către UE a statutului de actor global, ea nefiind acum decât unul regional.

Aceasta este poziţia generală. Dar mai departe? După duritatea luărilor de poziţie imediat după BREXIT când se evoca deschis posibilitatea unor referendumuri similare în unele din ţările Vişegrad, acum, după ce s-a văzut doar o mică parte dintre efectele dezastruoase ale unui BREXIT care încă nici măcar nu a încept să se consume în realitate, discuţia tinde să evolueze spre un nivel tehnic-administrativ centrat pe activitatea instituţiilor de la Bruxelles. Generalizându-se şi disipându-se progresiv.

Explicaţia stă în faptul că toate aceste schimbări (chiar şi cea mai mică şi nevinovată dintre ele) va necesita o modificare a Tratatului. Sau chiar un nou Tratat dacă se ajunge la nevoia unei reformulări generale a echilibrului instituţional de putere de la Bruxelles. Ceea ce, în cel mai bun caz, ar necesita o lungă perioadă de negociere şi ar mai comporta o necunoscută enormă, anume ratificarea de către parlamente naţionale care, peste ceva timp, s-ar putea să aibă o cu totul altă configuraţie decât cea de acum. Şi cu opţiuni totalmente diferite... Cine îşi asumă riscul?

Este un cerc vicios. Sau poate nu, căci, într-un fel sau altul, discuţia de acum reia temele dezbaterilor eşuate de pe vremea în care se încerca formularea consensuală a Proiectului Constituţional al Europei Unite. Atunci, ca şi acum, se ajunsese la concluzia că ceva trebuie făcut pentru a consolida proiectul european. Şi nu s-a reuşit, datorită votului francez dat la referendum. Iar ameninţările la adresa Europei nu erau, nici măcar pe departe, similare cu cele de acum.

Va face asta ca presiunea asupra liderilor să fie atât de mare încât să nu se ridice de la masa negocierilor până când nu vor fi ieşit cu o soluţie viabilă şi acceptabilă la nivelul opiniilor publice? Anunţând un liant de tip numitor comun cultural credibil pentru o Europă a cărei haină strălucitoare cam pârâie pe la toate cusăturile? Sau, dacă va exista un liant, el va duce la coagulări pe cercuri concentrice, regionale, despărţind şi mai tare zonele de dezvoltare, izolând interese şi relaţionări în grupuri mici de ţări... consemnând, de facto, decesul idealului „părinţilor fondatori” ai Europei?

Dar poate exista un asemenea liant care să dezvolte o legătură de substanţă între cele trei mari proiecte: Europa federală, Europa naţiunilor şi regiunilor şi UE în varianta actuală remodelată?

Cred că da. Şi poate că, până la urmă, chiar şi politicienii români se vor conecta la această dezbatere. Poate, într-un final, ea va interesa şi opinia publică din ţara noastră. Poate, dar nu e deloc sigur. Drept care vom rămâne să ne mirăm de ce vor decide alţii.