Austeritatea sărăceşte şi divizează Europa

Austeritatea şi predominanţa pieţelor sărăcesc şi divizează Europa, în lipsa unei reduceri reale a datoriilor, scrie Barbara Spinelli, într-un articol preluat din La Reppublica, de presseurop.eu. Pentru care însă, răspândirea inovării, a acelei idei post-moderne a acţiunii comunicaţionale, avansate de Jürgen Habermas în 1981, nu va fi posibilă decât poate după alegerile parlamentare europene din 2014. Prea târziu?

Keine Experimente!", "Niciun experiment!" spusese cancelarul Konrad Adenauer concetăţenilor săi în 1957. După înfrângerea lui Hitler se născuse o democraţie puternică, şi totuşi era ceva îndărătnic şi deplasat în această expresie, menită unui popor învins, unui popor care se lăsase sedus timp de ani de zile de cel mai atroce dintre experimente. Dar în străfundurile sufletului german, această teamă de experimentare tot nu a dispărut.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat, atât în Italia cât şi în Europa: criza a obligat statele-naţiune neputincioase să-şi dea jos măştile. Pretutindeni, democraţia este în ruine. Politicieni şi cetăţeni sunt rupţi unii de ceilalţi, cei dintâi se închid în bârlogurile lor, cei din urmă vor să conteze mai mult şi să fie ascultaţi. Doar dacă nu ne considerăm cu toţii deja învinşi, a venit momentul, mai mult ca niciodată, să îndrăznim să experimentăm – întocmai în cadrul democraţiei. [...] Străjerii vechii orânduieli nu văd legătura între diferitele crize, a economiei, a Europei, a climei, a democraţiilor. Protestele cetăţenilor nu sunt grăitoare pentru ei, şi totuşi semnalele sunt clare: democraţia reprezentativă este un Titanic care se îndreaptă către naufragiu.

Între guvernanţi şi guvernaţi există acum un deşert, în mijlocul căruia reprezentativitatea joacă rolul de miraj: sindicatele sunt slăbite, partidele sunt rătăcite iar presa serveşte mai degrabă interesele puternicilor decât cele ale cititorilor.

Şi toate acestea în gol. Fiindcă oamenii doresc să ridice capul, să încerce alte căi, să reconstruiască democraţia. [...] În Europa, am cunoscut un caz spectaculos de imposibilitate de a guverna: cel al Belgiei care, între iunie 2010 şi decembrie 2011, a stat 541 de zile fără guvern. Am înţeles destul de repede că nu era o simplă ceartă între flamanzi şi valoni. Însăşi democraţia reprezentativă se cutremura pe temelii. Experienţa belgiană este instructivă, şi nu numai prin efectele sale negative, ci şi prin cele transformatoare şi consecinţele lor.  În decursul celor 18 luni de criză, guvernul interimar şi-a jucat rolul, impasibil, împuternicit de majorităţi care îşi pierduseră rostul. [...] A participat chiar şi la războiul din Libia. În Italia, ar fi ca şi cum ar fi fost lăsat [primul ministru actual Mario] Monti să joace prelungirile: o soluţie nu prea strălucită într-un moment în care învingătorul alegerilor, Beppe Grillo, a promis să aleagă între"A inova sau a pieri". Statele-naţiune sunt periclitate, Europa nu este încă o Federaţie de solidarităţi şi status quo-ul este salvat. Non-guvernul reprezintă o putere fără precedent, mai liberă faţă de poporul suveran [...]

Să terminăm cu partitocraţia

Dar experienţa belgiană a produs în acelaşi timp şi noutăţi cu potenţial enorm. Conştienţi de faptul că era în joc însăşi democraţia, belgienii s-au mobilizat. Ei s-au apucat să facă experimente cu soluţii vechi, precum agora grecească pentru deliberări, sau Acţiunea Populară – după modelul actiones populares din dreptul roman: cetăţenii îşi pot proclama interesele, nu personale, ci cele ale comunităţii. Şi fiindcă în democraţie ei sunt recipientele suveranităţii, ei sunt cei care trebuie să inventeze măsuri întru binele comun. Nu există nicio altă cale de a contracara adevărata anti-politică: predominanţa pieţelor şi o austeritate care, fără reducere a datoriilor, sărăceşte şi divizează Europa.

"Noi suntem statul", proclamă în Italia Mişcarea 5 stele a lui Beppe Grillo: ideea este reluată de la G1000, numele mişcării născute în perioada de imposibilitate de a guverna a Belgiei, la iniţiativa a patru oameni (un expert în economie durabilă, un arheolog, un politolog, o actriţă). Întrunirea fondatoare a G1000 s-a desfăşurat pe 11 noiembrie 2011 la Bruxelles. Manifestul fondator denunţa defectele democraţiei reprezentative şi sugera soluţii.

[...] Acesta este unul dintre primele exemple europene de democraţie deliberativă. A delibera înseamnă a discuta, şi apoi a decide, iar potrivit Manifestului G1000, este o cale mai eficientă decât referendumul: "Într-un referendum oamenii doar votează, în timp ce într-o democraţie deliberativă trebuie de asemenea să se discute, să se asculte". Astfel ia formă ideea post-modernă a acţiunii comunicaţionale, avansată de Jürgen Habermas în 1981. Fenomenul este continental, nu numai italian. Şi va avea vreo influenţă, sperăm, asupra alegerilor din mai 2014 pentru Parlamentul European. Viitorul şef al Comisiei, care va conduce alături de troica austerităţii, va fi, sperăm, ales de către cetăţeni.

A experimenta, a începe din nou, nu este uşor. Democraţia reprezentativă a fost şi ea o cale dificilă, ca de exemplu atunci când, în secolul al XIX-lea, a fost propus sufragiul universal. Dar singura cale impracticabilă ar fi cea care care ar spune nu experimentării, care ne-ar face să ne comportăm ca Adenauer, ca oameni învinşi. Adevăratele experimentări, cele care folosesc oamenii ca pe unelte şi Constituţiile ca maculatură, se petrec în Grecia, împinsă în mizerie de austeritate, sau în Cipru, unde stabilitatea înseamnă a se servi din conturile bancare ale cetăţenilor, bogaţi sau nu.

Ce putem face, în afară de a experimenta ceea ce societatea cere să se încerce? Să continuăm a considera revendicările acesteia drept o "saturare"? Aceasta înseamnă imposibilitate de a guverna.

Dacă noul papă, dându-şi numele de Francisc, revine la origini, poate că este momentul şi pentru politică să nu mai confunde nevoiaşi şi învinşi. Să se întoarcă la Agora ateniană, la Acţiunea Populară a Romei antice.

Versiunea integrală a articolului, pe site-ul Presseurop.eu.