”Hai să nu ne plângem” mi se spune dintr-o bancă din spatele clasei, că nu e ca şi când nu ai răzbit în vieţişoara asta şi fiind femeie. Aşa e, vocea are dreptate, dar sunt zile în care m-aş simţi mult mai ”safe” dacă aş fi bărbat.

Aţi auzit voi vreodată să îi reproşeze cineva în public unui bărbat cum că ar fi ”urât cu crengi?” Sau că are extra burtică? Sau că fruntea aia lată e început de calviţie? Nici vorbă. Mai mult, un bărbat are atâtea privilegii încât îşi poate permite să şi miroasă urât şi lumea să creadă că e de la feromoni. Că de fapt e o chestie de masculinitate dură. El poate să fie cum e şi cum vrea, pentru că tot ce i se cere e să nu fie şi prost în acelaşi timp. Mintea să-l ducă, în rest scapă cu aproape orice. Slabă consolare pentru zilele în care te simţi femeie.

Unei femei urâte nu i se găseşte nicio scuză. Nici frumuşică dacă eşti nu scapi. Trebuie să fii perfectă şi în lupta disperată de a fi perfectă vei duce un război permanent cu tine. Ah şi ce greu e. Că peste tot unde întorci capul sunt zeci de vitrine cu mii de amandine care te imploră să faci cunoştinţă cu ele. Doi cartofi copţi, umpluţi cu smântână şi bacon, îţi fac cu ochiul languros, deşănţat de languros. Şi tu trebuie să treci pe lângă toate şi să spui: ”Eu nu pot! Eu nu vreau!”. Dar nu poţi, pentru că nu vrei.

Mâncatul ăsta vinovat a ajuns să fie una dintre cele mai mari plăceri din lumea asta. Mai mare decât sexul uneori. Uneori după sex. Dar să dea naiba dacă nu sunt frumoasă de pic aşa cum sunt. Şi dacă sunt grasă, atunci decretez că grasele sunt de vis. Să se ştie. Toată lumea ar trebui să fie grasă. Ei bine! Da, Mamă, sunt grasă! Pentru că altfel nu mă poţi vedea. Şi n-am nevoie de salata ta. Nu-mi spune că nu ai fost şi tu aşa, cândva!

Exagerez, să nu ne panicăm. Ştiu că sunt apetisantă. Ca o friptură rumenită la cuptor. Dar mai bine să exagerez eu decât alţii. Recunosc. Nu sunt grasă, doar mănânc mult. Şi să oprim discuţia asta culinară, care a luat o turnură gastronomică, pentru o pauză dedicată unei gustări. Un măr. Ş-un morcov. Şi câteva foi de varză. Uite că foamea era de vină. M-am lăudat degeaba. Da, Mamă, sunt femeie, pentru că altfel eram bărbat!

Şi copilul meu trebuie să fie... citiţi continuarea articolului pe sereniti.ro.

Textul este semnat de Delia Matache.

Delia Matache: Bună, sunt Delia! Să trecem la următoarea calitate... mă ofer muzical, oricând, cu dragă inimă. Nu mă omor după pisici şi nici după călcat rufele, dar reuşesc să îmi organizez dezordinea într-un mod interesant. Nu am răbdare cu oamenii care au prea multă răbdare. Unii spun că întârzii, iar eu spun că timpul e relativ. Urăsc cozile şi încep să mă simt prost dacă te holbezi la mine când îmi cumpăr hârtie igienică. Nu mă certa că nu îmi place. Plâng uşor şi iubesc să râd. Diplomaţia nu e punctul meu forte.