Studenţii domnului Kapiţa
0
Fiind la unul dintre cele mai bune licee de matematică-fizică din ţară, şi apoi la cea mai grea facultate, cele mai dificile probleme de matematică şi de fizică la noi ajungeau prima dată. De fapt, de la noi şi plecau, fiindcă le concepeau cei mai mari profesori pe care îi avea România.
Aveam şi culegeri străine de probleme la bibliotecă, dar erau la fel ca acelea făcute de profesorii noştri. Şi ca structură, formulare, mod de a pune problema, şi ca nivel de dificultate. Practic, la nivel de studenţi buni (şi nu de mari profesori şi savanţi ori studenţi geniali) de la facultăţile serioase din lume, acela părea să fie nivelul maxim care putea să fie atins.
Dar într-o zi un profesor ne-a adus o carte mai ciudăţică. Era o culegere de probleme de fizică a lui Piotr Kapiţa. Kapiţa era un fizician cu părinţi basarabeni, el însuşi vorbitor de română, care conducea Institutul de Fizică de la Moscova şi care luase şi premiul Nobel cu câţiva ani înainte. Scria că e o culegere de probleme pe care le născocise ca subiecte de examen pentru studenţii lui.
După ce am aruncat privirea pe câteva dintre ele, am crezut că e o glumă şi m-am uitat din nou pe copertă, să mă asigur că deschisesem ce trebuie. Era clar, niciuna dintre probleme nu putea fi rezolvată, nu avea cum, fiindcă enunţurile problemelor nu semănau cu nimic din ce făcusem eu 20 de ani până atunci. Nu se dădeau decât puţine date de intrare, niciodată toate, şi chiar şi cele care se dădeau erau adesea ambigue, interpretabile. Aşa că, în niciun caz, nu puteai răspunde la întrebarea de la final.
Abia apoi ne-a lămurit profesorul nostru ce fel de cărticică era aceea şi cum aştepta Kapiţa să-i rezolve studenţii lui problemele: completezi tu enunţul, contextul, datele care lipsesc, făcând diverse ipoteze şi dând nişte valori fictive dar rezonabile, desigur, cât mai aproape de realitate. Însă la fiecare problemă puteai face o ipoteză sau alta, să imaginezi un set de date de intrare sau altul, mai multe sau mai puţine, şi de fiecare dată problema se rezolva altfel, în funcţie de ce completai tu ca ipoteză de lucru. Sigur, puteai adăuga de la tine mai multe date de enunţ, sau pe cele care îţi conveneau mai tare, ca să rezolvi problema mai repede şi mai uşor. Dar, ca student al lui Kapiţa, presupun că te cam jenai să faci asta…
Am încercat să rezolv câteva probleme din culegerea lui Kapiţa. A fost infernal, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut în toată viaţa mea. Stăteam câteva zile la fiecare problemă, şi de fiecare dată o vedeam altfel, porneam cu alte ipoteze, alte date şi valori de intrare, şi foloseam nu numai alte ecuaţii ca să rezolv problema, ci uneori ajungeam chiar şi prin alt domeniu al fizicii până la rezultat.
Da, profesorii noştri, şi domnul Kapiţa, în special, se străduiau să facă grea viaţa studenţilor, să ne dea probleme din ce în ce mai dificile. Dacă reuşeam să rezolvam una, a doua zi mintea lor diabolică născocea una şi mai grea. Şi tot aşa…
Întrebare, aşadar: credeţi că a face grea viaţa studenţilor e o metodă bună de învăţare, sau există metode moderne de predare mult mai eficiente?
Se încarcă comentariile...
