Testament pentru fiul meu nenăscut. Cartea Atelierelor lui Andrei Şerban

Andrei Şerban, în timpul atelierelor sale din cadrul Academiei Itinerante

Voi vorbi despre volumul „Cartea Atelierelor“, publicat de Editura Nemira. Şi mai mult voi vorbi despre Andrei Şerban. Am participat în 2011, când eram însărcinată, la atelierul de la Ipoteşti. Am scris acest text publicat în carte, pentru fiul meu. Ares a interpretat alături de mine, la Ipoteşti, "Glossa"  lui Eminescu.

Nu ştiu cum îmi influenţează Andrei Şerban viaţa, ştiu numai că o face într-un mod esenţial. Poate pentru că, îmi pune de fiecare dată în faţă o oglindă şi mă face să caut floarea din mine, aşa cum ne îndeamnă Zeami, din care Andrei ne citea, în fiecare seară, la Ipoteşti.

Poate pentru că nu mă lasă să mă pierd în jurnalismul sec şi informativ, pe care-l fac, la ziar, automat, la foc continuu, contra cronometru şi pe bandă rulantă, şi, iată, îmi cere să scriu acest text. Andrei îmi sancţionează, de fiecare dată, rândurile scrise fără suflet. Mă irită pe moment, după care recunosc că are dreptate şi că îmi fac bine reproşurile sale, pentru că nu mă lasă să rămân în toată ariditatea informaţiei şablon din paginile de cotidian.

Cu Andrei Şerban, m-am întors acasă şi la modul propriu, nu numai spiritual. De ce revin acasă? Sau ce i-a unit pe toţi artiştii din zona Darabani-ului (micul orăşel de lângă Ipoteşti, unde am copilărit)? Dragostea nesfârşită pentru aceste locuri, care ţi se prind de suflet odată ce le-ai privit şi la care te întorci ca după firul Ariadnei.  

Toate-s vechi si nouă toate

Într-un moment foarte sensibil pentru mine, în vara lui 2011, când aşteptam în sfârşit copilul mult visat, m-am rupt de ziar şi am plecat la Ipoteşti, pe urmele lui Andrei Şerban şi ale Academiei sale Itinerante.  

Ares, fiul meu, prinsese viaţă doar de cinci luni în mine şi era prima dată când vizita Moldova, când avea să-şi audă bunicii şi să fie răscolit de cele mai adânci trăiri ale mamei sale. Era începutul unei lungi călătorii spiritual-teatrale din vara de dinainte de a se naşte.  Cristiana Gavrilă, prietena mea, pe care am regăsit-o atunci la Ipoteşti, în căutarea teatrului spiritual al lui Andrei Şerban, râdea: „Chinuieşti copilul... Crezi că, după toate experienţele astea, Ares o să mai vrea să vadă vreun spectacol de teatru în toată viaţa lui?”

Dar cine s-o asculte? Ştiu, însă, acum, după experienţa Ipoteşti că nu a avut dreptare: copilul meu iubeşte teatrul. Odinioară Victor Rebengiuc îmi spunea că teatrul este ca „un microb“, odată ce se prinde de tine, nu mai scapi de el. Sunt convinsă că i-am transmis cu adevărat acest „microb“ fiului meu, atunci, la Ipoteşti, în vara lui 2011.

A fost un „microb“ născut din pasiunea devoratoare a lui Andrei Şerban de a descoperi ceea ce este esenţial în actul teatral, văzut ca o experienţă spirituală.   La fel ca Andrei, cred şi eu că nu poţi construi ceva fără o muncă sisifică, fără sacrificii, fără nesfârşite căutări. Fiul meu trebuia să ştie încă de la început că nu-l aşteaptă un drum uşor... Şi cine putea să-i spună asta mai bine decât Andrei Şerban? 

Ce e rău şi ce e bine

Mi-a fost foarte teamă că Andrei, dacă o să audă că sunt însărcinată, o să-mi spună şi el să rămân liniştită acasă. Din fericire, nu a avut nicio problemă cu starea mea şi a trecut cu delicateţe peste acest aspect, ca şi cum nu ar fi existat. Aşadar, temutul regizor nu numai că nu mi-a spus nicio clipă să rămân acasă, ci, dimpotrivă, mi-a cerut să fiu prezentă şi la exerciţiile din grădina lui Eminescu, pe care le făcea în fiecare dimineaţă, de la ora 6.30.

Aflată la Ipoteşti, departe de redacţie, trăiam o stare cu totul aparte, de o efervescenţă intensă. Simţeam că ard, cu toată fiinţa mea, ca într-un athanor, la cote înalte. Aproape o săptămână, am făcut naveta, de la Botoşani la Ipoteşti. De fiecare dată, păşeam în curtea lui Eminescu, cu sfială, ca într-un spaţiu sacru. Sarcina, sentimentul de acasă, tărâmul şi vibraţia poeziilor lui Eminescu şi, nu în ultimul rând,  autoritatea lui Andrei Şerban răscoleau tot ce aveam mai profund  în mine.  

Tu te-ntreabă şi socoate  

Ce se întâmpla la Ipoteşti, de fapt? O interpretare a versurilor lui Eminescu, dincolo de canoanele clasice. Curtea de la Ipoteşti, în care s-a desfăşurat Atelierul, are peste trei hectare şi jumătate de pământ, pe care se întind casa memorială a familiei Eminovici, cu cele două biserici, cimitirul cu mormintele părinţilor şi ale câtorva fraţi ai poetului, foişorul, livada şi spaţiile de cazare, aproape de lacul şi „codrul” de poveste din poezii. Diverse variante din Glossă, testamentul poetic al lui Eminescu, au fost interpretate în mai multe locuri, pornind de la staţia de autobuz din faţa casei, mergând până la biserica din ogradă, în curte, în foişor sau în cimitirul familiei.

Lucram în jurul pădurii şi al casei poetului, cu poeziile lui Eminescu, încercând să le spunem într-un fel cu totul nou. Să transpunem o latură adânc umană, în care Eminescu nu este  poetul naţiei pus pe soclu. Încercam să găsim un Eminescu viu, să-l dăm jos de pe statuie, să-l facem să vibreze în noi. Suferinţele, disperările, întrebările, speranţele lui – toate sunt în noi. 

Nu spera şi nu ai teamă

 „Avem nevoie de cărţile care ne arată o direcţie. Cartea despre teatrul japonez al lui Zeami, iniţiatorul teatrului No, este pentru mine una dintre cele mai importante cărţi scrise despre teatru, după cărţile lui Stanislavski. Textul exprimă ceva foarte adânc, o căutare spirituală a actorului, o atitudine care lipseşte cu desăvârşire în educaţia teatrală de astăzi. Actorii sunt foarte atinşi de fragmentele citite, care vorbesc despre floarea tinereţii, care trebuie să fie menţinută la toate vârstele omului, ştiind că ea se scutură şi dispare atât de uşor. Este important să o menţinem printr-un antrenament continuu al trupului, al vocii, al emoţiilor şi al gândurilor, pentru a avea o relaţie armonioasă între toate aceste elemente. La 30 de ani descoperim actori cu trupul deja ofilit. E un semnal de alarmă pentru tineri, pentru noi toţi”, spunea Andrei Şerban.

  Ce e val ca valul trece

Nu pot să uit scena când, în curtea unei femei simple din Ipoteşti, actorii au pus-o pe aceasta să recite versurile lui Eminescu. Gospodina, cu şorţ în faţă, prin vorba ei limpede şi firească, prin privirea curată, ne-a dat cea mai veritabilă lecţie de teatru. Şi, da, acea femeie, în simplitatea şi naturaleţea ei, a spus versurile mai bine decât oricare dintre toţi actorii profesionişti de acolo... Cred cu adevărat că sunt ceea ce sunt, uman şi caracterial, tocmai datorită rădăcinilor mele, datorită părinţilor şi mai ales locului din care mă trag. Imaginea lor o port în suflet şi acum, când scriu aceste rânduri, cu tot cu feţele şi mâinile lor brăzdate de munca câmpului.

Şi m-am bucurat că am reîntâlnit oameni ca ei pe uliţele Ipoteştiului şi, mai ales, ca actori, în scenele de teatru, de la Ipoteşti... I-am recunoscut şi i-am salutat cu drag de departe. 

De te-ndeamnă, de te cheamă...

Mi-e dor de tăcerile lui Andrei Şerban de la Ipoteşti. Ne ruşinam de zgomotul din noi sau când, grăbiţi la masă, aveam pornirea să ne înfruptăm, înainte de ajunge să se aşeze lângă noi toţi colegii (asta era regula, să-i aşteptăm pe toţi ca să mâncăm împreună).

Mi-e dor de exerciţiile de dimineaţă, când nu se auzea decât respiraţia noastră. Intram, parcă, într-o altă buclă temporală. Poate numai când am păşit în Grădina Ghetsimani de la Ierusalim am mai trăit acest sentiment de atemporalitate şi de linişte de dinaintea unei porţi deschise spre absolut. Într-o seară, nu am mai plecat de la Ipoteşti... Pur şi simplu, nu m-am putut dezlipi de grup, deşi eram în picioare de la 6 dimineaţa.

Am stat să-l ascult şi, mai ales, să-l înţeleg pe Eminescu, până târziu, în miez de noapte.  Andrei, în pâlpâitul lumânărilor, le cerea tinerilor actori să intre într-o anumită stare, să recite versurile altfel, potrivit rezonanţelor din ei înşişi, în concordanţă cu energia din noaptea neagră ce se lăsase peste Ipoteşti, peste care nici lumina stelei care-a răsărit nu mai putea ajunge. Studenţilor li se cerea să uite că au auzit vreodată versuri rostite de celebrii Ion Caramitru sau  Ovidiu Iuliu Moldovan. Andrei Şerban ne dăruia un altfel de Eminescu, născut tocmai din emoţia şi din energia acelui loc. Era ca o vrajă, timpul trecea unduitor, pe nesimţite. Aproape că nici nu mai respiram... 

Tu rămâi la toate rece

Grupul nostru era chinuit. Nu ne găseam deloc ritmul, eram blocaţi doar în text, care se încăpăţâna să rămână indescifrabil... Am încercat, iniţial, un scenariu în cerdacul casei lui Eminescu. Un eşec total. Am mai tras cu ochiul spre grupurile celorlalţi.  Am văzut că stabileau deja mişcările, intrările şi ieşirile, în funcţie de spaţiul mirific din grădină. Noi băteam, în schimb, în zadar, apa în piuă. Doamna Alice Georgescu zâmbea împăciuitor. Văzând că nu ajungem nicăieri, am lăsat spectacolul să se facă el însuşi, fără nicio regie, în decorul uliţelor din Ipoteşti, cu oprire la o fântână. Nu mai era nevoie de niciun alt decor. Ceilalţi ne urmau, ca într-un ceremonial ritualic. La un moment dat, am păşit cu emoţie pe sub coroana unui nuc, care ocrotea o casă cu un gard dărăpănat. Da, parcă semăna cu nucul copilăriei mele, din curtea părinţilor mei. Eu susţineam finalul reprezentaţiei noastre. 

M-am pomenit repetând ultima strofă din Glossa lui Eminescu, în cerdacul albastru al casei părăsite. Ştiam că, dacă vreau să fiu adevărată, trebuie să rămân numai eu cu mine şi cu fiul meu şi că nu trebuie să mă mai gândesc la nimic altceva. Şi i-am şoptit lui Ares, încet, testamentul lui Eminescu: Tu rămâi la toate rece/, De te-ndeamnă, de te cheamă:/ Ce e val, ca valul trece/, Nu spera şi nu ai teamă/; Te întreabă şi socoate/ Ce e rău şi ce e bine;/ Toate-s vechi şi nouă toate:/ Vreme trece, vreme vine.   Pe măsură ce spuneam versurile, au început să mi se înnoade cuvintele în gât. Ce cauţi tu, aici, Simona? Ei sunt profesionişti, actori cu dicţie, nu cu sigmatism ca tine... Şi, totuşi, mi-am învins timiditatea. Doar pentru că era vorba de tine, fiul meu. Iţi spuneam deja bun-venit în această Vale a Plângerii, dar în acelaşi timp voiam să-ţi dăruiesc tot ce am eu mai bun... Trebuia să-ţi vorbesc despre această elegie – glossă ca să ştii că poate nu te aşteaptă nimic bun în această lume, în care tu, ca să rezişti, trebuie să rămâi la toate rece... Dar în acelaşi timp, eu, mama ta, eram datoare să-ţi transmit toată căldura, frumuseţea adâncă a acestor locuri. Ca să simţi toate acestea, dragul meu drag, merită să vii pe lume... Pentru că mai există artă, mai există frumuseţe, mai există acest cer senin, de sticlă, de la Ipoteşti. Îi mulţumesc lui Andrei pentru darul pe care ni l-a făcut atunci, la Ipoteşti, mie şi ţie, fiul meu.