INTERVIU Marian Râlea, actor: „Regret cumplit că n-am putut fi pe aceeaşi scenă cu fratele meu“

Marian Râlea, un om pentru care viaţa se confundă cu scena FOTO: EDUARD ENEA

Marian Râlea (55 de ani) a avut un an greu: au dispărut mama sa, sufletul emisiunii „Abracadabra“, Mica, şi fratele său, Andrei (cu 3 ani mai mare). Odată cu ultima dispariţie, s-a evaporat şi un mare vis al fostului „Magician“: cel de a-l răsplăti şi de a-l face mândru pe omul care l-a inspirat şi l-a convins să se apuce de teatru, pe vremea când era doar un copil.

Pe Marian Râlea l-au prins poliţiştii de la Rutieră. Venea la interviu, când a fost surprins vorbind la telefon la volan. Nu l-au iertat: a plătit 80 de lei, pe loc, altfel era dublu. Plus două puncte de penalizare. Nici măcar nu l-au recunoscut pe „Magician“. I se întâmplă rar lui Marian Râlea să nu fie abordat pe stradă cu apelativul „Magi“. Nu-l deranjează. Spune că nu poate să renege o perioadă în care a adus atât de multă bucurie cuiva, mai ales că, în acest caz, vorbim despre milioane de copii, ce aşteptau emisiunea de duminica dimineaţă mai ceva ca vacanţa de vară. În plus, spune gânditor Râlea, cine are ochi să vadă va înţelege că acest actor încercănat, ce pare a se război continuu cu melancolia, l-a jucat şi pe Regele Lear, ba a dormit şi cu scenarii din Cehov sub pernă, ani buni. Marian Râlea are ceva dezarmant. Când te întâlneşti cu cineva de vârsta şi experienţa sa, te aştepţi să primeşti o pledoarie pentru echilibru în viaţă şi o reţetă a reuşitei. În schimb, primeşti tăceri, multe nesiguranţe şi o tristeţe pe care chiar şi omul zâmbitor cu joben, de acum 15 ani, nu mai vrea şi nu o mai poate ascunde.

„Weekend Adevărul“: Există o mică „legendă“ legată de locul unde v-aţi născut. În unele locuri apare Turda, în altele − Braşov.

Marian Râlea: Eu sunt din Braşov, mama era din Turda. Vacanţele le-am făcut, majoritatea, în Turda. Aveam acolo toate rudele, mătuşi, veri. Se mai întâmplă. Dacă am un eveniment pe la Buzău, oamenii spun, „A, e buzoian de-al nostru“, dacă am la Turda, „A, e turdean de-al nostru“. Aşa s-a născut „legenda“. Dar eu sunt născut în Braşov, la poalele Tâmpei, chiar în centrul oraşului, în cetate.

Şcoala aţi făcut-o în Braşov?

Da, Liceul de Construcţii, pentru că nu am avut curajul să citesc mai mult pentru un liceu teoretic. Dar începusem să joc teatru încă din liceu, la Teatrul Dramatic din Braşov. Uşor-uşor mă ocupam numai de actorie.

Sună puţin ciudat, la reperele zilei de astăzi, ca un elev al unui liceu de construcţii să joace teatru în timpul liber.

La reperele zilei de astăzi. Atunci, foarte puţin se diferenţiau liceele teoretice de cele de profil. Astea din urmă abia apăruseră.

Aplecarea asta spre partea tehnică aţi avut-o?

Nu, a fost o soluţie de moment. Îmi era foarte frică de istorie. Era obligatorie la examen, ca să ajungi la un liceu umanist. Aşa că am preferat un liceu oarecare, oricare, ca să pot juca teatru, singurul lucru care mă interesa.

Dar, efectiv, de când jucaţi teatru?

De dinainte să apuc să merg. (râde) Nu, glumesc, cred că din copilărie mi se trage. Mă fascina toată povestea cu cortina. Mă plimbam cu ai mei prin faţa Teatrului Dramatic din Braşov şi erau nişte stucaturi veneţiene sculptate pe clădire. O întrebam pe mama, de ce una râde, de ce cealaltă plânge...

Era o simplă curiozitate?

Nu, făcea parte din obsesia mea pentru teatru. Şi am continuat şirul ăsta de întrebări până când m-am urcat pe scenă.

"Fratele meu nu a fost un trădător ca mine"

Şerban Ionescu şi Marian Râlea, pe scenă, în 1987 FOTO: ARHIVA PERSONALA SERBAN IONESCU

Cum a fost la admitere, în Bucureşti?

Eram 300 şi ceva pe un loc. După primele două probe eliminatorii rămâneam cam 30 şi ceva pe loc. Gândiţi-vă că erau doar 7 locuri, când am dat eu. Am intrat abia al patrulea. M-am supărat că
n-am intrat primul, dar m-am revanşat la final, când am terminat şef de promoţie.

De mai multe ori, atunci când aţi vorbit despre destinul în teatru aţi pomenit de mama şi fratele dumneavoastră. Cât le datoraţi?

Mama mi-a dat această libertate să aleg, nu mi-a impus absolut nimic niciodată. Cred că moştenesc talentul de la ea, era un spirit extraordinar. O ardeleancă get-beget. Restul impulsului iniţial l-am primit de la fratele meu, actor şi el. A jucat cea mai mare parte a vieţii în Braşov, ba chiar a apărut şi în câteva filme, dar a rămas acolo, acasă. Nu a fost un „trădător“ ca mine. N-am vrut niciodată să mă întorc în Ardeal.

De ce?

Pentru că aici, în Bucureşti, apăreau şansele. Deşi, pe vremea aceea, existau teatre foarte bune şi în provincie: Piatra Neamţ şi Braşovul, de exemplu, aveau trupe foarte bune. Numai că eu am ales această aventură. Jucasem încă din facultate la Teatrul Mic, apoi la Teatrul de Comedie, aici era locul meu. Dar, ca să revin, cel care mi-a dat curajul şi mi-a confirmat că pot face această meserie a fost fratele meu. Amândoi am intrat cu aceeaşi poezie în facultate. La început a spus-o el, apoi a venit şi rândul meu.

Vă mai amintiţi cum se numea poezia?

„Îmi scrie un prieten bolnav“, de Tudor Măinescu. Regret cumplit că n-am putut fi pe aceeaşi scenă cu fratele meu.

Ar fi putut fi posibil, la un moment dat?

La un moment dat, da. O singură dată am fost invitaţi la un spectacol într-o biserică. Am citit din Biblie câte ceva, era o sărbătoare. Dar el mi-a dat încredere. Aşa am reuşit să intru la facultate şi să susţin primele spectacole. Apoi, singur am ajuns în halul ăsta.

"N-aveam voie să ne apropiem de turişti"

Dar nostalgii cu Braşovul aveţi? Mă refer la nostalgiile celui plecat dintr-un oraş de provincie în Capitală şi care se mai gândeşte, din când în când, la locul copilăriei sale.

Nu. Oricum, mă duc la Braşov cât de des pot. Cu copilăria se mai întâmplă să am, însă nu sunt neapărat legate de oraş. Îmi amintesc cum veneam de la şcoală şi mă zbăteam să iau autografe de la celebrităţile ce participau la festivalul „Cerbul de aur“. Sau cum veneau autocarele cu ruşi şi ne dădeau insigne cu Lenin şi autocarele cu nemţi care ne aruncau gumă de mestecat.

Din autocar vă aruncau sau cum?

Da. Ăştia erau turiştii pe vremea aceea, noi nu aveam voie să ne apropiem de ei. La Braşov, de exemplu, l-am văzut pentru prima oară pe Jean-Paul Belmondo, care filma acolo.

Câţi ani aveaţi?

Eram în clasa a cincea, cred.

Dar a existat vreun moment definitoriu, o reprezentaţie la teatru sau o secvenţă de film sau poate o întâlnire cu vreun actor care v-a convins definitiv să vă dedicaţi în totalitate teatrului?

Au fost multe. A fost fratele meu, care m-a influenţat profund. Şi au mai fost momente în care vedeam un actor într-un rol atât de puternic încât mă întrebam, la final, ce-mi mai rămâne mie de făcut pe scenă. Asta s-a întâmplat, de exemplu, când l-am văzut pe Horaţiu Mălăele, în două spectacole, cu trupa teatrului din Piatra Neamţ. Asta mi-am spus: „Dacă se întâmplă aşa ceva pe scenă, eu ce să mai fac?“. Ulterior, am şi lucrat cu el şi acum suntem chiar buni prieteni.

Mama mi-a dat această libertate să aleg, nu mi-a impus absolut nimic niciodată. Cred că moştenesc talentul de la ea, era un spirit extraordinar.

Îmi amintesc cum veneau autocarele cu ruşi şi ne dădeau insigne cu Lenin şi autocarele cu nemţi care ne aruncau gumă de mestecat.

„Când eşti pe scenă şi eşti bolnav, nu mai simţi nimic“

Astăzi se vorbeşte foarte mult despre mediu competiţional şi competiţie pentru funcţii, beneficii. În teatru există aşa ceva?

Există competiţie, dar care te ridică, te impulsionează să faci mai bine. E spre progres (râde). Teatrul e o familie. Actori, regizori, tehnicieni, cu toţii sunt o familie. Trăiesc, glumesc şi se supără împreună. Şi asta am simţit-o prima oară când, în liceu fiind, veneam la fratele meu, la Bucureşti. El era student şi intram la spectacole cu legitimaţia de student. Şi când îi vezi pe Dem Rădulescu, pe Florin Piersic, Marin Moraru atât de modeşti şi de ataşaţi de cei din jurul lor, cei care contribuie din umbră la bunul mers al lucrurilor, e greu să nu înţelegi conceptul ăsta de familie. Eram copleşit. Mi-am dat seama că e şansa mea să fiu acolo şi trebuia să încerc să fac totul pentru a-mi urma visul.

Aţi încercat să „furaţi“ de la ei câte ceva?

Cât am putut. Dar, după facultate, pentru că eu sunt un actor cu şansă, am avut norocul să joc direct la Teatrul Mic, apoi am fost repartizat la Bârlad, un an, apoi la Ploieşti, apoi la Comedie, iar în final, la Bulandra. Eram singurul care jucam în mai multe teatre. Pe unde apucam. Asta se întâmplă cu actorii astăzi, care aleargă în toate părţile pentru a putea face ceva. Pe atunci era mai rar. Şi toată lumea mă întreba cum rezist.

Mâncaţi teatru pe pâine.

Da, cam asta a fost. E singurul loc în care eşti atât de izolat de ceea ce se întâmplă în jur încât poţi
să-ţi continui joaca la nesfârşit. De asta se şi spune: când mi-e rău, mă întorc la teatru, când mi-e greu, mă întorc la teatru. Se spune că, atunci când eşti pe scenă şi eşti bolnav, nu mai simţi nimic.

Aşa e?

Cam aşa e. Pe scenă nu te poţi îmbolnăvi de nimic. Teatrul te protejează.

Viaţa ca un cantonament

Spuneaţi de actorul care se autoizolează de lume prin joc. Ce se întâmplă când viaţa mai sparge uşa şi intră forţat peste el?

Nu o bagi în seamă. Treci mai departe. Dacă te amendează un poliţist pe stradă, pentru că vorbeşti la telefon în timp ce conduci, şi, în acelaşi timp, mai trec alte 200 de maşini, din care 100 de şoferi vorbesc şi ei la telefon, poate că nu ai prins momentul prielnic să nu vorbeşti.

Dar v-a recunoscut măcar?

Nu. La sfârşit, i-am zis eu: „Mata, când erai mic, cred că ai fost la biserică duminica“. Zice: „Nu m-am dus“. „Păi şi nu te uitai la emisiunea «Abracadabra»?“ „Aoleo, păi nu v-am recunoscut!“ Mă rog... Întotdeauna când am avut probleme şi aşa, m-am întors la teatru şi m-a salvat. M-a făcut să uit, măcar pentru moment. Aşa e cu artiştii. Ne e foarte greu să înţelegem viaţa asta normal. O înţelegem mai mult filosofic. E şi meseria de aşa natură. Avem o viaţă asemănătoare mai mult cu cea a militarilor: să apari cu o oră înainte de spectacol, să pleci o jumătate de oră după spectatori, n-avem voie să lipsim, dacă lipsim anunţăm unde mergem. Ca un cantonament. Când ai o viaţă de tipul acesta e greu să te raportezi „normal“ la ceea ce se întâmplă în jurul tău.

Cât e talent în teatru şi câtă autopedagogie, autoeducaţie?

Dacă vrei să ajungi la performanţă ai nevoie de foarte, foarte multă muncă. Rar de tot ajunge doar talentul. E nevoie de o inteligenţă scenică, una care determină o carieră. Sigur că nu noi ne alegem rolurile, ci suntem distribuiţi, dar contează foarte mult ca această inteligenţă scenică să te facă să vrei să fii din ce în ce mai performant. Dar e vorba şi de şansă. Dacă ai şansa mea, de a lucra cu mari regizori de la început, un Silviu Purcărete, un Andrei Şerban, viaţa unui actor este perfectă.

Ai nevoie şi de o plasă, de ideea că porneşti la un drum ştiind că regizorul din spate te poate ridica în cazul unor erori?

Nu ai nevoie de o plasă. Aruncarea în gol e asumată de un actor şi se rezolvă la o bere. Adică din discuţii. Mult mai important este textul. Dacă textul este bun şi tu ca actor poţi deveni bun.

Aşa e cu artiştii. Ne e foarte greu să înţelegem viaţa asta normal. O înţelegem mai mult filosofic. E şi meseria de aşa natură.  

„A fost frumos la Revoluţie. Cald“

În filmul „Sunt o babă comunistă“, în care jucaţi în regia lui Stere Gulea, sunt scenele acelea de arhivă cu festivităţile prilejuite de vizitele lui Ceauşescu prin ţară. Voiam să vă întreb cum era ca actor în perioada respectivă? Aţi găsit ceva din absurdul acela care apare şi în film?

Da, aşa se întâmpla. Şi mai eram crescuţi în acest festivism în care, practic, viaţa se pierdea. Erau atât de multe festivităţi importante încât uitai că stai la coadă la carne şi la zahăr. Tot aşa, în facultate, pe noi, studenţii de la Actorie, ne chemau la pluguşoare prezidenţiale. Dar nu eram numai noi – erau, în spatele nostru, alţi studenţi din tot Bucureştiul, alţi elevi pionieri, ba unii chiar plângeau că nu stăteau în primele rânduri, că nu primiseră texte. Era o întreagă isterie. Eu am avut noroc, o dată am avut oreion şi altă dată fractură la picior... dar nu intenţionat! (râsete) Experienţele aşa erau, pe atunci. Iar ca actor nu puteai să joci în Televiziunea Română, să faci un fel de comedie, decât dacă erai un actor foarte mare. În filme nu jucai pentru că se făceau 60 de filme pe an.

Dar exista o preferinţă pentru actori, în perioada comunistă, pentru teatru sau film?

Nu conta. Pentru că nu aveai ce să compari. La ce să te aştepţi?

Dar meserie bună puteai să faci pe vremea aceea? Care să-ţi aducă satisfacţii mari?

Da, bineînţeles. Se puneau spectacole importante şi, ca acum, erau sălile pline. A fost o perioadă după Revoluţie, până prin ’96, când nu mai venea lumea la teatru. Acum, în schimb, se joacă cu casa închisă.

Apropo de Revoluţie. Ce aţi făcut atunci?

Oh... am fost chiar acolo, în febra întâmplărilor. Eram în Bucureşti, la Teatrul Mic, şi repetam la „Don Juan“ cu Dragoş Galgoţiu şi cu Dan Condurache. Când am auzit primele strigăte, „Deşteaptă-te române“, am ieşit afară, am văzut sânge, şi de-atunci nu am mai intrat în casă până târziu. Şi atunci am dormit nopţile acelea în teatru. Trebuia să vorbesc cu părinţii mei la Braşov şi era singurul loc unde puteam ţine legătura cu ei. A fost frumos la Revoluţie. Cald,
n-am avut probleme.

An înţeles că, la Revoluţie, garsoniera dumneavoastră a fost ciuruită de gloanţe. Cum aşa?

Ciuruită! Am încă hainele găurite de atunci!

V-aţi întors acasă şi aţi găsit-o ciuruită sau cum?

Nu! Când am ajuns acasă, au început să tragă, până când am stins lumina. M-am târât, am ieşit şi nu m-am mai întors. Locuiam pe Academiei atunci, într-o chicinetă. Nici nu aveam atunci buletin de Bucureşti, aşteptam casă de la teatru, era o adevărată aventură. Oricum, eu n-am făcut Revoluţia doar în pulover, ca alţii. Mi-am luat şi ceva gros pentru că, pe vremea aceea, făceam felicitări de Crăciun. Le pictam şi le vindeam pe stradă. Aşa cum multă vreme am făcut mărţişoare pe care, la fel, le-am vândut.

Rotunjirea veniturilor, cum s-ar zice astăzi.

Păi, ce era să facem?

Câştigaţi bani din asta?

Ei, câştigam de două-trei beri şi asta era.

„Am stat cu Mica până în ultima clipă“

"Magicianul" Marian Ralea, alaturi de copiii de la "Abracadabra": langa el, fetita blonda, Mica FOTO: MEDIAFAX

„Weekend Adevărul“: Cum a apărut emisiunea „Abracadabra“?

Marian Râlea: A fost o simplă întâmplare. Eram în TVR prin ’90, făceam „Mincinosul“ de Carlo Goldoni, şi o regizoare de la Teatrul Mic, care se mutase la televiziune, a venit şi m-a rugat să o ajut cu o emisiune pentru copii. Eu am acceptat, am structurat puţin, apoi am făcut un pilot.

Dar ideea personajului „Magicianul“ cine a avut-o?

Nu eu. Episodul-pilot a fost bine primit, apoi am zis hai să mai facem încă două episoade şi am făcut un filmuleţ la Bran, cu Spaima Zmeilor, parcă. Din acel moment, mi s-a spus că n-o să mai scap de personaj. Şi aşa a început nebunia cu Magicianul, dar totul dintr-un accident. Însă a devenit un fenomen. A ţinut cinci ani la TVR şi apoi alţi cinci la Pro TV. Nici nu am ştiut ce înseamnă, că nu se mai întâmplase în România. Erau nişte audienţe extraordinare.

Când aţi avut revelaţia asta că e un fenomen?

Noi trăiam fenomenul. Nici nu aveam cum să ne dăm seama. Primeam scrisori, mesaje, dar nu-l înţelegeam ca pe un fenomen. Era o meserie de succes. Plus că nu aveam la ce să ne raportăm, eram singurii de pe piaţă. A fost un boom care a mers până când s-a epuizat.

Cum vi s-a părut rolul? Era greu să jucaţi pentru copii?

Nu, absolut deloc. Nici atunci şi nici acum. Nu e mai greu să joci pentru copii, problema e să joci într-un fel încât să îi pui pe ei în valoare. Ca şi la teatrul „cel mare“ – contează cât oferi. Dacă faci teatru pentru tine şi nu te aude nimeni şi te întorci cu spatele, poţi să te duci acasă. Ai făcut un ban, bravo ţie!

"Nu ne venea să credem ce trăim"

În ce relaţie aţi rămas cu colegii de la „Abracadabra“?

Excepţională. Ne mai sunăm, păstrăm legătura, cine are o problemă spune la timp, nu cum s-a întâmplat cu Mica... Cu Mica noi nu am ştiut. Copiii aflaseră că ea este în spital, dar nu ştiau că este atât de gravă starea ei. Auzisem că iese, iese, iese şi, dintr-o dată, n-a mai răspuns la telefon. Credeam că plecase în străinătate, cum mai obişnuia, şi că o să ne sune ea când vine.

Cum aţi aflat despre starea ei? De la părinţi?

Am aflat de la cei de la Pro TV. M-au sunat cei de la emisiunea „Happy Hour“ şi m-au întrebat: „Ce faceţi? Nu veniţi pentru Mica în emisiune?“ Eu eram în drum spre Braşov atunci. „Păi, ce-i cum Mica?“ „Nu ştiţi că e foarte gravă starea ei?“ Noi am aflat cu toţii, cei din „Abracadabra“, luni. În Pro se ştia de vreo patru zile, dar n-au vrut să ne spună, pentru că între timp s-au interesat de medici, ce şi cum. Ce mi s-a părut extraordinar atunci – şi nu-mi dă nimeni posibilitatea să mulţumesc – a fost reacţia mass-mediei. Nu neapărat ca ştire, căci, sigur, era o ştire fierbinte, dar a fost alături cu sufletul. Noi am apărut marţi şi deja miercuri aveam elicopter şi spital unde să o ducem în străinătate, se încercau donaţii, până când medicii ne-au spus că nu mai este cazul. Spun asta pentru că eu am vorbit cu toată presa. Am încercat să îi protejăm pe părinţii ei, că erau terminaţi, aşa că ne-am asumat noi.

Dar ea a ţinut totul pentru ea?

Ce ştim noi este că a avut o hepatită C pe care a ignorat-o
şi a ajuns la spital într-o fază în care nu prea se mai putea face nimic. Medicii şi familia au tot încercat, au vrut să facă un transplant... mă rog, dureros. Pentru mine a fost foarte dureros, la fel ca şi pentru colegii ei. Nu ne venea să credem ce trăim. Şi am stat cu ea până în ultima clipă.

"Mi-e greu să văd cum am mâinile legate la spate"

In 1984, cu Serban Ionescu si George Mihaita (stanga)

Spuneaţi, într-un alt interviu, că vă e foarte greu să înţelegeţi de ce dispărem. Pentru dumneavoastră a fost un an greu: mama şi fratele dumneavoastră au decedat, s-a întâmplat tragedia cu
Mica...

E adevărat, a fost un an foarte greu. Şi ajungi să te întrebi de ce suntem atât de fragili. Aparent, suntem foarte puternici, dar în faţa destinului atât de slabi, de fragili. Şi cum, într-o clipă, dispare câte ceva din jurul nostru, fără să-ţi dai seama şi fără să poţi face ceva.

Vă sperie asta?

Mă sperie atâta timp cât nu înţeleg.

Şi înţelegeţi?

Nu înţeleg pentru că
nu-mi pot da seama cum eu nu pot să fac nimic. Eu sunt Săgetător pur, cu ascendent în Săgetător, un luptător, şi mi-e greu să văd cum am mâinile legate la spate. Şi, în tot ce fac, am senzaţia că am făcut prea puţin pentru cel de lângă mine sau alţi oameni din jur.

Aţi avut senzaţia aceasta şi în legătura cu mama dumneavoastră?

Am avut senzaţia asta permanent. Inclusiv cu alţi colegi, actori, care au dispărut. Nu puteam să facem nimic. Nu ne puteam opune. Noi suntem ca o familie sau vrem să părem ca o familie, dar ne doare pe fiecare, pentru că ştim ce consum enorm şi ce sacrificii se fac în meseria asta. Am avut şansa să joc cu mari actori de la care să fur, generoşi, din trupa Teatrului de Comedie, de la Bulandra.

Din nou vorbiţi despre „furat“. Mi-aţi adus aminte de o vorbă a lui Oscar Wilde, care spunea că „Talentaţii împrumută, geniile fură“. Aşa e şi în teatru?

Bine, noi nu suntem nişte genii, noi suntem un fel de copii de duminică ai societăţii.

Unii ar spune că e prea multă modestie la mijloc.

Se mai spune că modestia este calitatea oamenilor care nu au alte calităţi. Dar modestia este din respect pentru meserie. E o muncă misterioasă, poate de-asta n-o poate face toată lumea. Da, în teatru se fură tehnici, se dau răspunsuri la întrebări, de ce unui actor îi vine să facă aşa, de ce face aşa, de ce a pus semnul exclamării şi nu întrebării. Se fură. Dar trebuie să ai de la cine să furi.

Dumneavoastră de la cine aţi furat? Spuneţi-ne un nume.

Oh, sunt mulţi. În primul rând, am fost studentul domnului Marin Moraru. Vă daţi seama că de la el ai ce. Dar am lucrat, la Teatrul de Comedie, şi cu domnul Amza Pellea, cu Iurie Darie, Cornel Vulpe, Silviu Stănculescu, mulţi, foarte mulţi. Şi, apoi, când mai joci cu domnul Victor (n.r. – Victor Rebengiuc) sau cu doamna Mariana Mihuţ...

Poate că şi ei spun acelaşi lucru despre dumneavoastră.

A, păi, noi ne-am înţeles. (râde)

Nebunia cu Magicianul a început dintr-un accident. Însă a devenit un fenomen. Nici nu am ştiut ce înseamnă, că nu se mai întâmplase în România.

Contează cât oferi. Dacă faci teatru pentru tine şi nu te aude nimeni şi te întorci cu spatele, poţi să te duci acasă. Ai făcut un ban, bravo ţie!

L-a văzut pe Florin Piersic nevorbind!

Marian Ralea a iubit toata viata comedia FOTO: EDUARD ENEA

Am observat că, de regulă, actorii spun meseria „noastră“, nu „a mea“.

Sigur, fiindcă este o meserie colectivă. Nu existăm decât împreună şi atunci nu vorbim decât despre noi. Cum eu nu cred într-o monodramă sau să mă urc pe scenă să spun un singur monolog pentru că eu sunt cel mai deştept şi să-mi trăiesc toată viaţa numai din monoloage.

Ca la stand-up comedy.

Stand-up comedy are partener publicul. Fără public, nu poate să-l facă. El nu e un actor pe scenă. El a pregătit ceva ca să fie singur pe scenă, dar, în momentul în care are 30 de parteneri în sală, regulile sunt altele. E o poveste vie, dacă ai publicul talentat. Căci, dacă el nu este talentat pentru asta, e un dezastru. Munca asta e un fel de entertainment. Exact cum domnul Florin Piersic este cel mai mare entertainer din ţară. Poate vorbi şase ore pentru 2.000 de persoane fără nicio problemă. Dar trebuie să aibă 2.000 de persoane! Singur, în avion, el nu vorbeşte.

L-aţi prins vreodată singur în avion şi n-a vorbit?

Da, da, da. Nici româna nu vorbeşte! Ne-am salutat, fiecare s-a gândit la ale lui, dar n-am povestit. Ne cunoşteam, ce să mai vorbim?

Ce imagine!

Da, Florin Piersic nevorbind.

"Dormeam în Teatrul Casandra"

Revenim puţin. Vorbiţi de şansă, dar poate fi vorba şi despre neşansă, în sensul că un actor poate să viseze un anumit rol şi niciun regizor să nu-l vadă în rolul respectiv?

Se poate, dar el îl va vedea din punctul lui de vedere, al actorului. Or, spectacolul nu se face doar din perspectiva actorului. Regizorul este determinant în alegerea lui şi a textului. Eu mă pot gândi la Hamlet ca fiind unul mic şi cu ochelari, cu maică-sa care s-a gândit să scape de el şi l-a trimis să studieze prin străinătăţuri, dar vine regizorul şi îl vede pe Hamlet înalt. Ce te faci atunci? Da, se poate să nu joci Hamlet, Lear, Prospero niciodată în viaţă, să nu joci Caragiale şi să nu-l înţelegi niciodată în viaţă, dar, dacă ai şansă, joci alte roluri la fel de importante. Dar nu există, în general, vreun actor care să spună: „Eu sunt născut pentru Othello“, pentru că poate nu are culoarea pielii.

Mai este Shakespeare un etalon pentru orice actor?

Pentru actorii conştienţi de importanţa gesturilor, da. Pentru cine îşi asumă Shakespeare, da. Este un fel de Biblie a teatrului. Asta că tot am jucat texte biblice şi ştiu ce greu se pot rosti.

Aţi spus, la un moment dat, că aţi locuit o vreme în teatru. Cum aşa?

În general, actorii tineri când terminau şi mergeau în oraşe să joace în teatru, până să li se dea case, stăteau în teatru, în cabine. Eu rămânând în Bucureşti şi neavând buletin de Bucureşti, ci de Braşov, era mai complicat să obţin o casă, chiar dacă eram angajat la Teatrul de Comedie. Eram actor la Bârlad, dar făceam naveta cu Bucureştiul. Şi atunci am rămas în Teatrul Casandra – care era teatru studenţesc. Dormeam acolo. Ajungeam seara după spectacole şi, pentru că regia de la Casandra repeta seara, mă opreau şi mă întrebau: „Nu vrei să ne ajuţi şi pe noi? Că noi repetăm acum, noaptea“. Şi îmi mai dădeau câte un rol, mai repetam cu ei...

Sunt curios, păreţi uşor dezamăgit. Din tonul vocii, cum vorbiţi. E un rol sau aşa sunteţi?

Păi, eu acum mă odihnesc. Aşa sunt eu.

Dar e şi dezamăgire?

Mai mult decât există de jur-împrejurul nostru, nu poate fi. Nu sunt dezamăgit, dar nici nu sunt prea exuberant.

Dar ce anume vă deranjează? Ce ar trebui să schimbăm?

În viaţa noastră fericită? Eu ştiu, de ce umbrelele astea sunt negre şi nu de altă culoare? Iată!

Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul".