Artiştii din Animaţie îşi dau mâna

Printre atâtea ştiri care dezbină azi lumea mai auzim, iată şi de unele intenţii frumoase de apropiere şi conlucrare, proprii lumii globalizate în care trebuie să ne regăsim raţiunea de a fi. În acest sens, zilele acestea la Bucureşti, având drept gazdă Teatrul Ţăndărică, la cei 70 de ani de existenţă ai săi, sunt reuniţi artişti dedicaţi Animaţiei din întreaga lume.

Sub pălăria ASITEJ-ului (Asociaţia internaţională a teatrelor pentru copii şi tineret), care-şi ţine aici reuniunea, dar şi sub aceea a unui festival internaţional care are pe frontispiciu trei cuvinte - Teatru, Stradă şi Copil au loc multe şi frumoase întâlniri. Între realizatori de spectacole din ţară şi din străinătate care-şi prezintă produsele de succes, între managerii din domeniu, între creatorii deschizători de drumuri chemaţi să-şi împărtăşească experienţa în ateliere de lucru. Cele trei cuvinte evocate în titlu deschid un arc atotcuprinzător în care se regăsesc şi cei care fac şi cei care văd spectacolele pentru copii din domeniul animaţiei, şi cei care reprezintă materialul de lucru al realităţii, enunţând un principiu fundamental, cel al eficienţei educative care guvernează această lume.

Nu în sens didactic, ci în sensul cel mai bun şi frumos al cuvîntului care se referă la transmiterea prin spectacole a unor valori morale şi estetice necesare formării viitorului adult, a unei formări armonioase oricât de improbabil devine acest termen în raport  cu lumea şi vremurile în care trăim. Poate de aceea artiştii dedicaţi copiilor resimt o povară mai mare a răspunderii şi o dificultate şi mai mare în a-i atrage pe copii spre lumea de pove;ti şi vise a teatrului. Evident, nu toţi sunt de aceeaşi părere, ceea ce a reieşit şi din discuţiile din cadrul unui colocviu unde s-au pus întrebări vitale pentru domeniu. Teatrul de animaţie, încotro? Cei prezenţi, regizori, actori, manageri din teatrele de animaţie din ţară, dar şi colegi străini, mai ales din Republica Chineză cu care Ţăndărică dezvoltă o vie colaborare, au formulat păreri diferite, dar incitante. Unii sunt pentru protejarea repertoriului clasic, însemnând perpetua reciclare a basmelor şi poveştilor nemurioare (vorba unui titlu de colecţie) alţii, din contră pentru adaptarea acestuia la realităţile străzii prin încurajarea unui nou tip de scriere dramatică la care să participe copiii înşişi. Unii cred pe mai departe în mirajul de naivitate al universului copilăriei alţii ţin partea noilor tehnologii, a lumii virtuale creată prin intermediul calculatorului şi al internetului. Nu-i vorbă că, la urma urmelor, nu mai e teatru care să nu folosească ca mijloc de expresie potenţialul infinit al calculatorului, dar, în privinţa evaluării copilului în funcţie de datele lui actuale, lucrurile devin mai complicate. 

Educatorii, sociologii, psihologii lucrează pentru conturarea unui nou profil al potenţialului spectator de azi al teatrului de copii, dar lucrurile sunt departe de a ajunge la o concluzie. Fiindcă avem de-a face cu o situaţie într-o dinamică aproape necontrolabilă, la care posibilităţile de feedback sunt şi ele aleatorii. Şi totuşi se pare că fără interogarea continuă a străzii, a mediului de adresabilitate, respectiv copiii, munca artistică poate cădea în gol. Spre o înnoire a însăşi percepţiei domeniului teatrului de animaţie se îndreaptă mai toate instituţiile de profil din ţară unde la cârmă sunt tineri manageri care au arondat teatrelor grupuri pluridisciplinare de lucru incluzându-i aici şi pe dramaturgi, regizori, actori.

Proiecte interesante dezvoltă în acest sens teatrele din Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara, Ploieşti, Oradea, Bacău, preocupate nu doar de aducerea la teatru a copiilor (cifra de spectatori fiind un indicator important al ordonatorului de credit), ci şi de eficienţa actului artistic. Ataşaţi milenarei lor tradiţii artiştii chinezi au mereu de împărtăşit experienţe pozitive chiar dacă cifrele pe care le vehiculează, cei 500 de spectatari prezenţi în mod curent la spectacolele lor, sunt un apanaj personal. Cu o tradiţie la fel de însemnată, Teatrul Ţăndărică a fost în întreaga şi îndelungata lui istorie, de la Margareta Niculescu, regizoarea- director care l-a propulsat în recunoaşterea mondială, şi până la actualul manager Călin Mocanu, care contiuă drumul, un model de spaţiu al creativităţii fapt ce ne îndreptăţeşte să credem că şi în contextul complicat al erei acesteia va găsi calea de a se impune şi de a contribui la formarea şi educarea micului spectator. Ca să nu mai vorbim de sarcinile care-i revin lui şi tuturor celorlalte teatre pentru copii la ameliorarea  unor probleme sociale acute precum integrarea copiilor cu dizabilităţi, a celor bolnavi incurabil, a defavorizaţilor, a cazurilor sociale, a infracţionalităţii în rândul minorilor. La acest capitol un exemplu interesant a venit de la Cluj, unde are loc un program pentru copiii cu autism.

E bine că în acest sens organismele abilitate se preocupă să aloce bani pentru programe speciale, fiindcă, din câte am auzit cu prilejul reuniunilor din acest festival, interes din partea teatrelor există. Încă în desfăşurare Festivalul Teatru, stradă şi copil de la Teatrul Ţăndărică îşi interferează în aceste zile programul de activităţi cu reînceperea cursurilor la şcolile de stat. Drumurile toate duc aşa, dar azi la scoală şi la grădiniţă, dar şi la teatru, sperăm noi, cronicarii, alături de cei care le pregătesc celor mici o stagiune plină de surprize. Prima dintre ele premiera Micul prinţ, după Antoine de Saint Exupery, în regia lui Bogdan Drăgulescu şi scenografia Danielei Drăgulescu, cu Liliana Gavrielscu în rolul principal. O viziune nouă a povestirii omonime care convine de minune noilor tehnologii chemate să participe la descrierea zborului printre stele al micuţei creaturi în căutarea unei umanităţi pierdute.