Somnolenţă, tristeţe, frică

Despre Înviere şi despre viaţa de după moarte, teologia, de la Părinţii primelor veacuri creştine, pînă la predicatorii de azi, a spus, probabil, tot ce era de spus. În definitiv, nu aveau şi nu au decît să comenteze, cu mai multă sau mai puţină îndemînare, textul Evangheliilor, oricum greu de epuizat.

Inevitabil, accentul cade asupra victoriei definive asupra morţii, datorată sacrificiului cutremurător, răscumpărător, al Fiului lui Dumnezeu. Avem dinainte o taină, un parcurs imposibil de lămurit şi de sistematizat cu mijloacele raţiunii curente. Ni se cere, cu alte cuvinte, să înlocuim efortul intelectual cu efortul de a crede. Ni se cere să „credităm” adevărul înainte de a-l căuta, adică să-l căutăm, cum spune o vorbă veche, ca şi cum l-am fi găsit.

Ritualul creştin şi omiletica adiacentă focalizează, vrînd-nevrînd, asupra miracolului salvator, asupra unei promisiuni de veşnicie şi mîntuire, răspîndite, prin har, peste capetele tuturor „muritorilor”. Dar pînă să ne confruntăm direct, edificator, cu Învierea finală, avem de rezolvat încercările vieţii pămînteşti, necroza cotidiană a firii noastre „căzute”, decesele, bine camuflate, ale conştiinţei noastre de-a lungul experienţei zilnice. Avem de reflectat la o serie amplă de „învieri” imanente, de învieri anterioare (şi pregătitoare) marii Învieri promise la capătul vremilor. Fără încăpăţînarea benefică de a „învia” clipă de clipă, nu putem spera să avem acces la sensul şi la substanţa Învierii ultime. Fără o exigenţă pascală neîntreruptă, sărbătorirea, o dată pe an, a „mormîntului gol” riscă să devină rutină jubiliară, un soi de „1 Mai” bisericesc.

Din puzderia de capcane ale existenţei lumeşti care ar trebui să ne solicite „vigilenţa” pascală, mă voi opri la trei:

1. Inerţia, somnolenţa, subzistenţa mecanică pe care o luăm, prea adesea, drept „viaţă”. Suntem asfixiaţi – şi consimţim să ne lăsăm asfixiaţi – de stereotipii, de idei-gata făcute, de reflexe verbale şi comportamentale, de „spiritul vremii” (mode, ideologii, certitudini de circumstanţă) etc. E totuna cu a spune că nu trăim decît cu o parte din noi, că optăm pentru anonimat şi inautenticitate. Suntem previzibili cînd ni s-ar cere oarecare creativitate şi „originali”, cînd ar fi nevoie de o minimă coerenţă. Tîrîm după noi un cadavru greoi de cutume neasimilate, de false „convingeri”, de instincte primare şi de vorbe goale. Toate sunt chipuri subversive ale morţii. A le ţine sub control, a le evacua, a le pune în criză înseamnă a destructura prezenţa insidioasă a unei „descompuneri”, care ameninţă să ne transforme în umbre ale propriilor noastre suflete. 

„Hristos a înviat!” implică şi un imperativ de tipul: „Treziţi-vă!”

Sărbătoarea pascală, dincolo de mesajul ei transcendent, ar trebui să ne impună o rezistenţă tenace dinaintea propriei mortificări. Pînă la trezirea finală, avem de întreţinut o trezire imanentă, o stare de veghe perpetuă, preocupată de consolidarea a tot ce a rămas viu în fiecare dintre noi. „Hristos a înviat!” implică şi un imperativ de tipul: „Treziţi-vă!”, „Nu vă lăsaţi colonizaţi de moartea care e deja instalată în voi!”, „Fiţi vii, dacă vreţi cu adevărat să înviaţi!”

 2. În „Evanghelia după Matei”, primul cuvînt adresat femeilor venite la mormînt de Cel Înviat este: „Bucuraţi-vă!”. E un îndemn neluat în seamă cum s-ar cuveni de cei care se socotesc creştini. Inaptitudinea de a savura „vestea cea bună”, ideea lăcrămoasă că evlavia e o formă de proastă dispoziţie, că omul credincios – şi cu atît mai mult preotul – trebuie musai să afişeze un portret sumbru, o „gravitate” ultimativă, o nemiloasă „seriozitate” par să fi devenit, pentru unii, un subînţeles al aderenţei la creştinism. Fireşte, nu ni se propune o stare de veselie factice, de surescitare nătîngă, incapabilă să perceapă tensiunea riscantă a destinului omenesc. Nu ni se propun necuviinţa, nesimţirea, deriziunea. Ni se cere însă amplasamentul tonic al acelora cărora li s-a făcut darul speranţei.

 A reuşi să te bucuri, cu atît mai mult în vremuri ca cele de azi, în care ura, vulgaritatea, prostia, meschinăria şi iresponsabilitatea sunt la putere şi ne întunecă, zi de zi, cerul.

Sărbătoarea Paştelui nu e doar celebrarea unui mister în care s-a împlinit suspensia morţii, „cu moartea pe moarte călcînd”. E, totodată, îndemnul de a depăşi marasmul zilnic („ajunge zilei grija ei…”), de a delegitima tristeţea, de a contracara toxina vieţuirii posomorîte, a sufletului posac, a dezabuzării „lucide”. Nu e vorba să te bucuri bezmetic, fără motiv. Dar nici să colecţionezi, în fiecare moment, motive de melancolie, dacă nu chiar de disperare. A te bucura împotriva (falselor) evidenţe, a te bucura în ciuda contextului precar, a ţine minte că, de vreme ce moartea însăşi poate fi transfigurată, totul poate fi, pînă la urmă, „salvat”, justificat, reformulat în termeni de jubilaţie şi încredere – iată mesajul dintîi al lui Iisus, după Înviere. A reuşi să te bucuri, cu atît mai mult în vremuri ca cele de azi, în care ura, vulgaritatea, prostia, meschinăria şi iresponsabilitatea sunt la putere şi ne întunecă, zi de zi, cerul.

3. Al doilea cuvînt adresat, după Înviere, femeilor venite la mormînt este, potrivit „Evangheliei după Matei”: „Nu vă temeţi!” E greu de măsurat, fără exaltare, actualitatea acestei „porunci”. Ni se administrează, pe toate căile, minut de minut, eficiente injecţii de panică. Ne e frică de boală, de sărăcie, de „criza mondială”, de şomaj, de „încălzirea globală”, de imperialismul rusesc, de meteoriţi rebeli, de sfîrşitul iminent al lumii. Ne e frică. E greu să nu ne fie. E greu să ne simţim liberi de teamă, dacă cineva cu autoritate, cu autoritatea supremă, nu ne „ordonă” să fim liberi de teamă, cu teama pe teamă călcînd…

Suntem „somaţi” să ne regăsim calmul lăuntric, pacea sufletească, fără de care nicio dimineaţă nu mai este posibilă. Momentul pascal ne reaminteşte că primul nume al Ierusalimului, locul în care s-a desfăşurat drama patimilor, a fost „Salem”. E numele ebraic pentru „pace”. Hristos a înviat şi nu a făcut-o pentru a încuraja războaiele intenstine ale oamenilor, spaimele lor zoologice, neliniştea lor perpetuă. 

Hristos a înviat! Treziţi-vă, bucuraţi-vă, nu vă temeţi!