Cum s-a inventat un conflict între Andrei Pleşu şi Dan Puric

Cum s-a inventat un conflict între Andrei Pleşu şi Dan Puric

Dan Puric şi Andrei Pleşu

Actorul Dan Puric a apărut în zilele de Crăciun la diverse posturi de televiziune.  "Jurnaliştii" de la site-ul inliniedreapta.net au pus cap la cap nişte opinii despre Dan Puric, exprimate de Andrei Pleşu, într-un interviu din 2009, acordat ziarului "Adevărul". A rezultat un "nou" text semnat de Andrei Pleşu, care a devenit viral pe Facebook.  Cei doi sunt puşi faţă în faţă, deşi nu există niciun element de actualitate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dan Puric a apărut în ultimele zile, de Crăciun, la diverse posturi de televiziune, unde ne-a "bucurat sufletele", aşa cum a făcut-o şi în ultimii ani, cu judecăţile sale de valoare legate de Dumnezeu, România şi naţionalismul românesc.

"Jurnaliştii" de la inliniedreapta.net au alăturat acestei noi mediatizari a lui Dan Puric opiniile lui Andrei Pleşu, preluate dintr-un interviu acordat de scriitor ziarului Adevărul, în 2009.  În respectivul interviu, filosoful Andrei Pleşu critica falsa cultură teologică a lui Dan Puric, fără ca acesta să îi cunoască în profunzime pe autorii pe care îi citează în susţinerea discursului său naţionalist.

Din răspunsurile din 2009 ale filosofului, cei de la inliniedreapta.net au făcut acum un text de sine stătător. "Noul text" semnat de Andrei Pleşu, prezentat drept actual, a  devenit viral pe Facebook.

Mai mult, Evenimentul zilei a prezentat, pe larg, acest conflict pe platforma ziarului, citând declaraţiile lui Andrei Pleşu, preluate de pe o aşa-zisă pagină de Facebook. Precizăm că Andrei Pleşu nu are un profil pe Facebook, existând un cont cu numele acestuia, "o pagină neoficială administrată de un grup de fani".

 Dan Puric a recunoscut, pentru "Adevărul",  că e "un dilentant", subliniind că reacţia lui Andrei Pleşu din 2009, faţă de "filosofia sa", a fost una "legitimă".

 Dan Puric: "Eu nu am nimic împotriva reacţiei domnului Pleşu"

 

Adevărul: Andrei Pleşu v-a reproşat că sunteţi eclectic şi faceţi un amalgam cu citatele din discursul dumneavoastră.

Dan Puric: E o reacţie firească. Domnul Andrei Pleşu provine dintr-o zonă de rigoare filosofică, de sistem. Când vine unul din afară, normal că eşti iritat: „Ce e cu diletantul acesta?“. Reacţia e legitimă. În filosofie, totul e foarte clar. Genul meu de a fi este de altă factură. Eu nu dau citate să vadă lumea cât am citit, ci pentru că îi consider pe aceia mai deştepţi decât mine. Şi mă sprijin pe aceştia. Nu mi-e ruşine. Newton a spus: „Am călcat şi eu pe urmele unor uriaşi“. Ce e rău dacă-l citez pe Petre Ţuţea? Tot ceea ce a zis el a zis mai bine decât mine. Eu sunt un puric pe lângă Constantin Noica, pe lângă Mircea Vulcănescu. Eu nu am nimic împotriva reacţiei domnului Pleşu. El provine din spaţiul filosofic. Eu provin din spaţiul lui Leonardo da Vinci, care spune că e „omo sanza lettere“/„ om fără studii“. Însă cunoaşterea nu provine din cunoştinţe.

Cum aţi ajuns să fiţi un fel de „guru“ spiritual pentru tineri?

Ei, mă acuză multă lume că sunt „guru“. Eu mărturisesc, îmi deschid inima, ca în basmele româneşti. Basmele nu pot să mintă, că-s făcute pentru copii. Copiii nu mint. Era un copil care se ruga alandala: „Tatăl nostru... ispită... viclean... ceruri...“. Şi Dumnezeu nu s-a supărat: „Zi-le tu că le potrivesc eu“. Mi le potriveşte şi mie Dumnezeu!

Cum se raportează Biserica Ortodoxă Română la conferinţele cu temă religioasă pe care le susţineţi?

Eu cunosc mulţi ierarhi care s-au apropiat de mine, care s-au comportat cu o deschidere extraordinară. Mă întâlnesc cu foarte mulţi preoţi tineri. Nu cu popi, cu preoţi. Eu sunt curat. Mă plăteşte cineva? Ce să-mi facă? Ce să-mi reproşeze?

Contactat de "Adevarul", Andrei Pleşu îşi menţine declaraţiile legate de Dan Puric, acordate în interviul pentru ziarul Adevarul în 2009, pe care vi le prezentăm în continuare.

Andrei Pleşu: „Aş fi aşteptat să-l văd mai smerit pe Dan Puric”

Adevărul: Cum vedeţi discursul lui Dan Puric?

Andrei Pleşu: Am scris ceva la un moment dat despre el, fără să-l numesc, şi mi s-a spus că sunt invidios. Eu îl admir pe Dan Puric ca actor. E un artist de top. Din păcate, se întâmplă şi cu el ce se întâmplă cu mulţi alţii. Ca să fiu pedant, aş spune că avem de a face cu o problemă de logică a autorităţii. Există un câmp de competenţă pentru fiecare, şi cine iese din acest câmp îşi pierde şi competenţa şi autoritatea.

Dacă te duci la Einstein, care e o autoritate, şi îl întrebi cum trebuie să fie femeia ideală, rişti să auzi o tâmpenie, sau o platitudine. Nu înseamnă că, dacă eşti un matematician sau un fizician genial, te pricepi la orice altceva. Dacă îl întrebi pe Kant despre căsătorie, s-ar putea să-ţi dea un răspuns idiot, sau să nu ştie ce să spună. Domnul Dan Puric a ieşit din sfera unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru.

Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti.

Şi Nicolae Iorga făcea gafe monumentale...

Domnule Rădulescu, să ne liniştim puţin! A-l compara pe Iorga cu Puric e ca şi cum l-am compara... pe Iorga cu Puric. Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată. Am cunoscut un om care avea întotdeauna cu el un carneţel în care nota citate. Îi plăcea să le colecţioneze.

Cum auzea o vorbă, scotea carneţelul şi o scria. Invocai un pasaj din Brecht şi-l auzeai: „Cum aţi spus? Staţi să notez!“ Apoi, cu prima ocazie, zicea: „Cum spunea Bertholt Brecht...“. Dar era un citat care nu trecuse prin el. Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme şi concepte despre care  nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite. Nu poţi scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerţ cât de cât consistent. Eu unul nu înţeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creştini, i-aş vorbi de „slavă deşartă”: vrea să pară altceva decât este.

La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.

Unii se grăbesc să-l acuze că e legionar...

E, şi aceasta, o analogie, pe care domnul Puric ar trebui să ştie să o evite, căci nu e chiar onorantă. Nu mai spun că au fost legionari şi legionari. Unii mai deştepţi, unii mai din topor. Dar în materie doctrinară (de fapte nu mai vorbim!), şi proştii şi deştepţii au fost capabili de enormităţi. Retori ai vanităţii naţionale, ei erau, tocmai prin asta, foarte ne-români: românii au ceva mai mult umor şi, în orice caz, n-au gustul extatic al morţii.

La Ateneu, unde îşi ţine domnul Puric conferinţele, vin, totuşi, şi oameni care simt nevoia de adevăr...

Nevoia aceasta există, cu siguranţă. Probabil că Biserica, care ar trebui să livreze acest tip de discurs în limitele firescului, n-o face îndestulător, sau, când o face, nu convinge. Cazul Puric este al unui om care şi-a asumat ceva pe care nu-l face cine trebuie: nici instituţia care trebuie, nici personajul. Admiraţia mea pentru el ca actor rămâne însă neschimbată. Mai mult: cred că prin arta lui face mult mai bine ceea ce vrea să facă prin discursul lui public. Şi regret sincer că insistă pe un drum cu atât mai smintitor cu cât e mai aplaudat. Ce-o să facă? O să mai publice încă o carte.

Prea multe nu o să mai publice, pentru că se mişcă într-un registru de idei destul de previzibil. Nu-l văd făcând studii de teologie. Îmi pare pur şi simplu rău. Ar mai fi de spus şi altceva: conştient sau nu, domnul Puric îl imită, ca impostaţie, ca formulistică, pe Petre Ţuţea, care însă era originalul, nu era o copie. Dar Petre Ţuţea era un om foarte cultivat şi de un umor extraordinar. Ce e uimitor la Puric este că în actorie e plin de haz, iar în „omiletica” lui e sumbru. Petre Ţuţea e citat mereu acum de unii adulatori fanatici, într-o variantă care te face să crezi că era un apucat. Or, dacă stăteai cu el la taclale, observai cum tot ce spunea căpăta un „comentariu de subsol” relativizant.

Când, în anchetă, declara vertiginos: „Sunt, înainte de toate, român, ortodox şi militarist. Trebuie să ne înmulţim ca sardelele, să îi lichidăm pe ruşi pentru că n-au ce căuta în Europa şi fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap!“, Petre Ţuţea ştia că joacă şarja ultimă, enormul. În sinea lui, râdea homeric. Dan Puric are aerul că rosteşte fraze asemănătoare, luându-le, candid, în serios, până la ultimul detaliu.

Interviul integral acordat de Andrei Pleşu, în 2009, ziarului Adevărul poate fi citit aici.

"Evenimentul zilei", în ediţia tipărită din 29 decembrie, a citat sursa şi data declaraţiilor lui Andrei Pleşu, operând modificări şi asupra conţinutului iniţial al articolului, din 28 decembrie, de pe platforma online a ziarului.

 

 

 

citeste totul despre: