„Zorii Revoluţiei Române“, episodul 3. Budapesta acuză: regimul Ceauşescu, responsabil cu uciderea refugiaţilor

„Zorii Revoluţiei Române“, episodul 3. Budapesta acuză: regimul Ceauşescu, responsabil cu uciderea refugiaţilor

Delegaţia română la Budapesta, în frunte cu Nicolae Ceauşescu; Fotografii: Fototeca Online a Comunismului Românesc

În încercarea de a discredita Bucureştiul în faţa partenerilor săi internaţionali, autorităţile maghiare au diseminat ştiri cutremurătoare, dar false, despre uciderea a sute de refugiaţi români ajunşi pe teritoriul Ungariei, după cum arată istoricul Larry Watts.

Des trâmbiţata temă a naţionalismului provocator de terorism şi afirmaţiile privind impulsul militar agresiv au convins multe servicii de informaţii occidentale de posibilitatea unui puci militar intern şi a unui atac şovin împotriva etnicilor maghiari (şi a altor minorităţi) din Transilvania. „Românii au pur şi simplu nevoie de un inamic, (iar) acesta suntem noi“, declara premierul ungar József Antall, pe 21 mai 1990 pentru ziarul german „Der Spiegel“. De asemenea, tot el afirma că naţionaliştii din România doreau să anexeze zone din estul Ungariei şi din Uniunea Sovietică.

În conformitate cu o evaluare realizată în vara anului 1988 de CIA, o „revoltă de amploare“ concretizată în „cvasi-anarhie ar putea duce la preluarea puterii de către armată“, iar violenţele domestice s-ar putea „transforma în violenţe etnice îndreptate împotriva minorităţii maghiare din Transilvania“. Evaluarea continua cu ideea că fie şi numai o „anarhie incipientă“ – sau ameninţarea „de a scoate România din Pactul de la Varşovia“ – ar face ca intervenţia militară sovietică să devină „o eventualitate plauzibilă“.

Câteva săptămâni mai târziu, pe 14 iunie 1989, Imre Poszgay, economist şi membru al Biroului Politic maghiar, detalia circumstanţele care ar determina o intervenţie militară sovietică în interiorul blocului sovietic: „O intervenţie militară sovietică ar putea surveni într-un singur caz: izbucnirea unui război civil care ar ameninţa securitatea europeană prin afectarea echilibrului de forţe. Acesta este un pericol pe care îl putem evita dacă noi, cei de aici, reuşim să instaurăm o fază de tranziţie paşnică“. În mod similar, Mátyás Szürös îi declara unui ziarist de la Radio Europa Liberă, în iulie 1989: „Uniunea Sovietică consideră că este esenţial ca România să rămână în Pactul de la Varşovia“. Din perspectiva Moscovei, „prioritatea este aceea de a menţine (actualul) sistem de alianţe atât timp cât există NATO“.

Legendele mass-media

Foto: János Kádár, conducătorul comunist la Ungariei de după Revoluţia din 1956, şi Nicolae Ceauşescu îşi strâng cordial mâna în timpul vizitei oficiale la Budapesta din 24-26 mai 1967

O întreagă mitologie fusese creată cu privire la presupusele violenţe exercitate de statul român împotriva cetăţenilor săi care încercau să fugă din ţară. În 1988-1989, în presa maghiară au apărut numeroase rapoarte ce susţineau că zeci şi chiar sute de persoane fuseseră ucise când încercau să fugă din România, chiar şi după ce trecuseră graniţa în Ungaria. Asemenea articole din presa centrală şi locală, frecvente în 1988 şi 1989, lăsau de înţeles că autorităţile române erau responsabile pentru uciderea refugiaţilor aflaţi pe teritoriul Ungariei – un act de război care impunea un răspuns pe măsură –, incitând astfel la sentimente anti-româneşti.

Nu o singură dată oficialităţile maghiare au negat public aceste rapoarte, aşa cum a procedat, spre exemplu, poliţia ungară cu privire la o acuzaţie făcută pe 20 ianuarie 1989 de Forumul Democrat Maghiar, adresându-se preşdintelui Adunării Naţionale a Ungariei, că la frontieră au fost găsite cadavrele a 18 persoane „fugite din România“. Dar aceste dezminţiri apăreau, prin forţa împrejurărilor, în ediţii ulterioare şi rareori ca articole de fond. Între timp, răul fusese făcut, iar publicul maghiar rămânea cu imaginea refugiaţilor împleticindu-se printre cadavre de copii, ca să treacă graniţa româno-maghiară, unde ciorile „se înfruptau deja din trupurile lor“ – după cum declara un reporter la Radio Budapesta.

Poveştile cu refugiaţi

Sursele sovietice, ungare şi altele din cadrul Pactului de la Varşovia raportau „un aflux spre ieşiri“, în care români de toate etniile fugeau din ţară sub rafale de gloanţe. Aceste rapoarte reapăreau în presa occidentală, inclusiv în analize la Radio Europa Liberă în care se afirma, spre exemplu, că „graniţa româno-iugoslavă devenise cea mai însângerată din Europa“ şi că circa 400 de cetăţeni români fuseseră împuşcaţi în vreme ce încercau să fugă în Iugoslavia.

Totuşi, un ziarist de la „Magyarorszag“ observa că era „dificil să armonizeze aceste poveşti cu faptul că circa 6.500 de persoane au reuşit să emigreze ilegal în 1988, fugind peste graniţă în Ungaria“. În loc să se întrebe de ce erau făcute asemenea aserţiuni, dat fiind că rapoarte similare cu privire la graniţa maghiară se dovediseră în mod repetat false, ziaristul a sugerat că „neconcordanţa ar fi putut fi pusă la cale (de Bucureşti) pentru a-i menţine într-o stare de nesiguranţă cât mai accentuată pe eventualii fugari“. Astfel, autorităţile române erau responsabile pentru răspândirea unor poveşti false în presa internaţională despre brutalitatea autorităţilor la frontiere, pentru a-i descuraja pe români să încerce să fugă. O explicaţie mai plauzibilă presupunea că rapoartele cu pricina erau menite să discrediteze România în plan internaţional şi erau diseminate pentru a susţine mai degrabă interesele Budapestei şi ale Moscovei, decât pe cele ale Bucureştiului.

În conformitate cu un analist de la Radio Europa Liberă, se înregistrase chiar un „efect de deversare peste frontiera româno-sovietică“, din cauza căruia „autorităţile sovietice se confruntau cu o problemă fără precedent, aceea a modului de abordare a refugiaţilor dintr-o ţară comunistă vecină“, iar Moscova se vedea nevoită să caute „soluţii pentru tensiunile etnice şi sociale de la baza fenomenului“.

Liderii de partid şi de stat studiază atent o machetă a oraşului Târgu Mureş, în timpul unei vizite oficiale, în 12-14 august 1966

Totul pentru autonomia Transilvaniei

Ungaria viza în mod special să folosească acuze la adresa României pentru a câştiga susţinere în vederea unui transfer de suveranitate asupra Transilvaniei – dacă nu către Ungaria, cel puţin aceasta să-i fie retrasă României. Aceste aserţiuni erau legate de un scenariu de violenţe crescute şi nici sursele sovietice, nici cele maghiare nu erau reticente în a face referiri explicite la ele.

În anii ’80, presa sovietică şi a celorlalte state membre ale Pactului de la Varşovia a fost constant marcată de prejudecăţi în relatările despre relaţiile maghiaro-române, ignorând sau luând în derâdere poziţiile României şi acordând atenţie şi o susţinere deplină afirmaţiilor Ungariei.

În august 1988, de exemplu, televiziunea maghiară i-a invitat pe adjunctul ministrului de Externe sovietic Vladimir Petrovski şi pe istoricul sovietic Roj Medvedev pentru o discuţie privind necesitatea autonomiei teritoriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Diplomatul sovietic a asemănat „tensiunile româno-ungare şi situaţia naţionalităţilor din Transilvania cu problema din Nagorno-Karabakh“, unde între azeri şi armeni au avut loc ciocniri violente referitoare la enclava locuită în majoritate de azeri. Medvedev a criticat regimul român pentru presupuse „represiuni la adresa minorităţii maghiare“ şi a susţinut reinstituirea „regiunii autonome Transilvania“ din perioada stalinistă, pentru a rezolva problema. Din acel moment, reinstituirea regiunii autonome a devenit un slogan pe care liderii maghiari aveau să-l repete şi după Revoluţia din decembrie 1989, şi chiar după trecerea în noul mileniu.

Naţionalismul românesc exacerbat

Foto: Nicolae Ceauşescu (dreapta), în timpul unei vizite oficiale în Ungaria, în 1967

În iulie 1989, după ce a insistat că extinderea suveranităţii Ungariei asupra etnicilor maghiari din România („datoria de a ne simţi răspunzători pentru maghiarii care s-a întâmplat să locuiască dincolo de graniţele actuale ale Ungariei după Primul şi Al Doilea Război Mondial“) „nu implica intenţii revizioniste“, şeful Departamentului Internaţional Mátyás Szürös – şi, din martie 1989, purtător de cuvânt al Parlamentului ungar – i-a mărturisit unui ziarist de la Radio Europa Liberă convingerea sa că „cea mai bună soluţie pentru această problemă ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-Al Doilea Război Mondial“.

Szürös a evitat să specifice la ce tip de autonomie se referea, atunci când ziaristul i-a cerut acest lucru, insistând în schimb că în Ungaria nu existau extremişti sau şovini „autentici“, pe când România avea politici şovine faţă de toţi vecinii săi.

„Trebuie să facem totul pentru a proteja drepturile egale ale minorităţii naţionale maghiare din Transilvania. În Ungaria nu există, de fapt, tendinţe iredentiste sau revizioniste adevărate. Este posibil însă ca naţionalismul să fie prezent în mintea unor indivizi sau în cadrul unor grupuri restrânse. Nu aceasta este problema. Problema apare atunci când naţionalismul este ridicat la rangul de politică oficială. Şi asta s-a întâmplat în România. Politicile româneşti nu sunt doar anti-maghiare, ci sunt direcţionate şi împotriva Uniunii Sovietice şi a slavilor de sud“, declara Szürös.

Gyula Horn, ministrul ungar de Externe:
„Recunoaşterea graniţei româno-ungare a devenit nesustenabilă“

Una dintre primele măsuri adoptate la debutul Revoluţiei Române din decembrie 1989 de preşedintele ungar ad-interim Mátyás Szürös a fost abrogarea unilaterală a Tratatului de Prietenie şi Cooperare semnat în 1948 de România şi Ungaria, care consfinţea în mod oficial frontiera dintre cele două state. În conformitate cu preşedintele Szürös, Ungaria putea acum, cu „conştiinţa curată“, să susţină şi să ajute Transilvania să „devină o regiune autonomă“, beneficiind de „independenţa sa de drept“. Ocolind întrebarea unui corespondent de la „The New York Times“ referitoare la scopul şi consecinţele abrogării unicului acord prin care Budapesta recunoştea în mod oficial graniţa româno-ungară postbelică, ministrul de Externe (şi fostul şef al securităţii din Departamentul Internaţional) Gyula Horn (Foto) a afirmat că „bazele care au dus la crearea acordului au dispărut“, astfel că existenţa sa în continuare a devenit „nesustenabilă“.

Teama de o confruntare fizică

O temă principală a măsurilor active în anul 1989 a fost aceea a ameninţării militare româneşti crescânde la adresa diverşilor membri ai Pactului de la Varşovia. Ambasadorul maghiar Pal Szücs, spre exemplu, în cadrul discuţiilor cu colegii israelieni şi occidentali, insista pe o iminentă agresiune armată din partea României, pretinzând că armata română fusese plasată în alertă „de mai multe ori“, în pregătirea unor operaţiuni ofensive împotriva Ungariei. Lansate în timpul crizei poloneze din 1980, tema măsurilor active sovietice conform căreia Ceauşescu susţinea în secret intervenţia militară împotriva altor membri ai alianţei, în beneficiul ortodoxiei ideologice devenise deja, în mai 1989, o caracteristică a analizelor occidentale.

În primăvara şi vara anului 1989, Mátyás Szürös, Gyula Horn, Geza Kotai şi Csaba Tabajdi – toţi membri ai Departamentului Internaţional al PSMU (centrul de coordonare a „măsurilor active“ maghiare din cadrul Comitetului Central) – au afirmat în mod repetat că armata română face continuu pregătiri agresive şi comite atrocităţi, creând astfel cadrul necesar confruntării fizice şi justificând dinainte „contramăsurile“ violente.

Un secret de stat devoalat

La mijlocul lunii iunie 1989, adjunctul secţiei pentru relaţiile cu partidele conducătoare din cadrul Departamentului Internaţional, Csaba Tabajdi, a declarat unui ziar italian că „majoritatea maghiarilor ştiu că un atac nu va veni dinspre vest, ci dinspre sud-est“, adică dinspre România. Imre Poszgay, membru al Biroului Politic al PSMU – ce avea să devină curând vicepreşedinte al partidului, când acesta din urmă a fost rebotezat Partidul Socialist Ungar – i-a ţinut isonul lui Tabajdi, explicând că „revizuirea radicală“ a politicii de apărare maghiare fusese determinată de faptul că Budapesta „recunoscuse că orice atac previzibil“ avea să vină „de la România“, nu de la NATO.

Aşa cum observa un analist de la Radio Europa Liberă, noua strategie maghiară necesita redesfăşurarea „trupelor care timp de patru decenii au fost staţionate la frontiera cu Austria“, în vest, spre „regiunea de sud-est“ – altfel spus, de la frontiera cu Austria la aceea cu România. După declaraţiile făcute pentru „La Stampa“, Tabajdi a primit o pălmuţă peste mână din partea conducerii comuniste a Ungariei. Ironic este, însă, faptul că nu a primit-o pentru că ar fi greşit în privinţa politicii maghiare, ci pentru că a dezvăluit-o în faţa observatorilor străini. Aşa cum explica superiorul său direct, Tabajdi „nu inventase nimic nou“ – un detaliu reliefat şi de Szürös, care a adăugat că „Tabajdi a făcut o «eroare tactică» atunci când a vorbit despre asemenea probleme în străinătate“.


Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.

 

 

citeste totul despre: