Sfârşitul unui război, începutul altuia: noua ordine mondială după 1945
0
De curând s-au împlinit 70 de ani de la debarcarea Aliată din Normandia. Acest eveniment, ce marchează deschiderea celui de-al doilea front european, era aşteptat de multă vreme de statele care sperau la sfârşitul războiului ce dura deja de aproape cinci ani.
În acest context, debarcarea Aliată a întârit speranţele celor care erau deja convinşi că Germania va fi învinsă. Însuşi preşedintele american Roosevelt era atunci sigur că înfrângerea Germaniei naziste nu este decât o problemă de timp, iar a Japoniei la fel. Însă dincolo de problema victoriei finale împotriva inamicilor, Aliaţii aveau o altă mare problemă de rezolvat: cum va arăta noua ordine mondială ce urma să fie instaurată după sfârşitul războiului? Viziunea diferită a Aliaţilor – anglo-americanii, pe de o parte, sovieticii, de partea cealaltă – avea să ducă la apariţia unor rupturi premature între Cei Trei Mari şi, în viitorul apropiat, la dezvoltarea noului conflict posbetlic: Războiul Rece.
Statele Unite şi noua ordine mondială
Din perspectiva americană, se punea problema poziţiei Statelor Unite în noua ordine mondială. Atât Roosevelt, cât şi poporul american se aşteptau ca ţara lor să iasă din conflict ca cea mai mare putere a lumii. În plus, se urmărea instituirea unei păci durabile care să asigure prosperitatea Americii. Această pace nu era însă posibilă dacă Aliaţii făceau aceleaşi greşeli pe care le făcuseră în urmă cu aproape trei decenii, la Versailles. De aceea, ei erau conştienţi că pacea ce urma să fie instituită după căderea Germaniei trebuia să fie diferită, pentru a evita colapsul economic al Europei şi renaşterea spiritului militarist care duseseră, în anii '20, la apariţia statelor totalitare. În aceste condiţii, administraţia americană urmărea impunerea unei ordini mondiale care să corespundă intereselor Statelor Unite, atât prin sporirea puterii şi bogăţiei naţionale, cât şi prin promovarea valorilor americane în întreaga lume, începând cu Germania şi Japonia.
Refacerea economică a lumii se face după interesele americane
Unul din instrumentele principale prin care administraţia americană intenţiona să contribuie la refacerea ordinii mondiale era resetarea sistemului economic mondial pe baza unor principii precum liberul comerţ şi stabilizarea cursului valutar. Viziunea americană s-a impus prin Conferinţa de la Bretton Woods, din iulie 1944, când reprezentanţii a 44 de state din aşa-zisa „lume liberă” au acceptat un proiect pentru sistemul monetar postbelic.
Potrivit responsabililor americani care s-au ocupat de organizarea conferinţei şi proiectarea acordurilor economice (în principiu preşedintele Roosevelt, Henry Morgenthau şi Harry Dexter White), Bretton Woods urma să fie baza economică a cooperării postbelice dintre Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Britanicii, reprezentanţi la conferinţă de marele economist John Maynard Keynes, au acceptat în cele din urmă viziunea americană, însă sovieticii nu s-au implicat prea mult din moment ce statul lor funcţiona pe o economie dirijată. Toţi participanţii la conferinţă erau conştienţi că, în fond, sistemul Bretton Woods fusese gândit astfel încât să servească interesele pe termen lung ale Statelor Unite. Cu toate acestea, s-a ajuns la un consens, liderii acestor state înţelegând că sistemul care era bun pentru America putea fi bun şi pentru ei. Cele mai cunoscute rezultate ale conferinţei de la Bretton Woods sunt, bineînţeles, crearea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale.
Vizunea politică a lui Roosevelt
Dacă partea economică a noii ordini mondiale a fost dezbătută la Bretton Woods de către specialiştii în economie, de partea politică Roosevelt s-a ocupat ceva mai mult. În esenţă, viziunea preşedintelui era că un condominiu al celor trei mari puteri – Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică – era necesar pentru păstrarea păcii şi descurajarea unor posibile agresiuni. Cu acest scop, Roosevelt s-a dedicat proiectului Naţiunilor Unite, demonstrând publicului american şi idealiştilor wilsonieni că, de data aceasta, Statele Unite se va implica total în conducerea lumii postbelice şi că nu se va retrage aşa cum o făcuse în 1919, lăsându-i pe europeni să-şi rezolve singuri problemele (cu rezultate tragice).
Se încarcă comentariile...
