În cartea sa foarte bună despre revoluţie, bazată pe dovezile disponibile atunci, Peter Siani-Davies a observat această detaliere aparent globală a proceselor analitice normale când atenţia a fost îndreptată către România. „Este puţin ironic – observă el – ca o revoluţie care a căutat să reafirme raţionamentul în România a creat o aparentă pierdere colectivă a aceleiaşi facilităţi în lumea exterioară“. (Revoluţia Română din Decembrie 1989 (2005): 282)

Într-adevăr, problemele structurale afectează multe dintre argumentele şi abordările utilizate în studiile despre România în 1989. Asta însă nu înseamnă că astfel de abordări pot sau ar trebui să fie pur şi simplu respinse. O singură eroare structurală în argumentele cuiva nu le invalidează automat. Cineva poate avea dreptate bazându-se doar pe câteva dintre argumentele pe care le foloseşte. Şi char dacă sunt false în toate privinţele structurale, asta nu înseamnă neapărat că sunt false în esenţă. Poate să aibă dreptate chiar dacă toate argumentele sale sunt total greşite.

Nici utilizarea unui argument structural fals sau a unor concluzii false în esenţă nu înseamnă neapărat că analistul are o agendă ascunsă. Multe dintre erorile structurale sau de substanţă din argumente şi analize se nasc din distorsiunile cognitive omeneşti pe care orice persoană speră că le poate identifica şi controla, dar niciodată să le elimine.

De exemplu, analişti care au venit să studieze România în timpul anilor 60-70 au putut observa ciocniri extraordinare, de primă mână, între Bucureşti şi Moscova pe tema politicii externe şi de securitate. În consecinţă, evaluările lor iau în considerare performanţele în acele domenii rezultând în aprecieri cu mult mai puţin negative ale regimului decât cele făcute de analiştii care şi-au început studiul în timpul anilor 80, după ce situaţia internă şi reputaţia lui Ceauşescu s-au prăbuşit în abis.

În afara a ceea ce poate fi considerat o prejudecată de generaţii, analiştii confundă în mod frecvent responsabilitatea cu cauza, încurcând probleme etice cu o problemă a agenţiei prin comasarea a două întrebări foarte diferite – „Cum s-a întâmplat?“ şi „Cine e de vină?“ – într-una singură şi apoi cerând un singur răspuns.

Mulţi analişti au căzut victime acestei erori – aşa cum au cazut mai multe instituţii post-comuniste – respingind dovezile unui comportament de regim şi ale unei intenţii de regim care nu dovedesc vinovăţia dorită că fiind o „reabilitarea“ a lui Ceauşescu, a comunismului şi a unei dictaturi autoritare represive, în general. 

O eroare des întâlnită este argument ad consequentiam, prin care validitatea unui raţionament este dată de judecata analistului cu privire la implicaţiile acestui raţionament: dacă este sau nu de acord cu ele. Acest fapt îl determină pe analist să accepte sau să respingă argumente raţionale pe baza consecinţelor care se desprind din ele. Această eroare pare să iasă la suprafaţă de fiecare dată când se vorbeşte despre posibilitatea ca blocul sovietic să fi fost implicat în revoluţie, în răsturnarea dictatorului, în prăbuşirea comunismului, şi/sau în execuţia soţilor Ceauşescu. Teama aparentă este aceea că poporul român ar fi exclus de tot din povestea propriei revoluţii. Sau că „adevăraţilor“ vinovaţi li se vor furniza alibiuri.

În următoarele postări de blog vă propun să abordez problema „turiştilor“ sovietici cercetând contextul, interesele şi dovezile. Întrebarea de bază trebuie pusă aici, deşi, nu este despre rolul pe care aceşti „turişti“ l-au avut sau nu în revoluţie – şi cu siguranţă nu mai puţin credibila aserţiune că ar fi jucat un rol determinant – dar dacă şi de ce „turiştii“ sovietici au fost prezenţi acolo.

Practica de a infiltra agenţi paramilitari şi clandestini în ţări străine în scopul unei violenţe vizate, subversiune, sabotaj şi terorism este ferm încorporată în practicile securităţii sovietice. Echipa de revoluţionari profesionişti pe care Moscova i-a trimis în Ungaria, în noiembrie 1918, a ajuns sub titlul de „asistenţă umanitară“, sub acoperirea „chirurgilor şi specialiştilor medicali militari“ ai Crucii Roşii (la fel cum s-a întâmplat cu o echipă trimisă în Polonia în aceeaşi perioadă). Într-adevăr, echipele de spionaj ale sovieticilor au folosit deseori Crucea Roşie şi „misiuni umanitare“ ca un paravan de contrabandă pentru agenţi, asasini, sabotori, terorişti etc. (R. W. Leonard, Secret Soldiers of the Revolution: Soviet Military Intelligence, 1918-1933 (1999): 50, 59)

KGB-ul, armata sovietică şi serviciile membre loiale blocului sovietic, toate au trimis agenţi clandestini sub acoperirea de „turişti“ în Cehoslovacia în 1968. Diferite tipuri de „turişti“ au împlinit diferite misiuni. Unii erau responsabili pentru operaţiunile de comando care au stabilit un cap de punte prin preluarea aeroportului Ruzyne din Praga. Unii au oferit recunoaşterea rutelor de transport şi de invazie. Unii au stabilit reţele clandestine de comandă pentru a prelua controlul forţelor de invazie ce aveau să sosească, precum şi a forţelor armate cehoslovace. Unii au provocat membrii opoziţiei şi demonstranţii pentru a lua măsuri ce puteau fi folosite în ideea de a justifica invazia. Iar alţii pur şi simplu strângeau informaţii despre diverşi jucători. (M. Retegan, In the Shadow of the Prague Spring (2000): 93-100; C. Troncota, Duplicitării (2004): 178, 181; L. Grigorescu and C. Moraru, “Trupe în Aproprierea Frontierelor şi Turişti în Interior,” Magazin istoric 32, no. 7 (1998): 29)

În 1968 în Cehoslovacia provocatorii şi culegătorii de informaţii foloseau acoperirea de „turişti“ occidentali – deşi, ofiţerii KGB din operaţiunea PROGRESS apăreau ca „turişti“ şi „jurnalişti“ din Germania de Vest, Austria, Anglia, Elvetia Liban, si chiar Mexic. Între timp, sovieticii susţineau că agenţii vestici deghizaţi în „turişti“ invadau ţara. (C. Andrew si V. Mitrokhin, The Sword and The Shield [Sabia si scutul (2001): 251-257)

În 1968 România a cunoscut un aflux neobişnuit de turişti din blocul sovietic, mulţi dintre ei trecând graniţa din Bulgaria – Bulgaria fiind cea mai puţin ameninţătoare dintre vecinii României din Pactul de la Varşovia. Aceşti „bulgari“ s-au strâns în jurul magazinelor în imediata vecinătate a Ministerului de Apărare, care a fost relocat ulterior în urma acestui incident.

Aceasta a fost prima dată când s-a observat nevoia specifică a unor tineri cu vârste de serviciu militar, cu păr scurt, tunsori corespunzătoare, aflaţi într-o formă fizică foarte bună, să viziteze România în timpul crizei. Fostul şef al Statului Major al Pactului de la Varşovia, Generalul A. Gribkov, a descris reacţia României în memoriile sale din 1998:  

„Românii erau îngrijoraţi că vor avea aceeaşi soartă ca Cehoslovacia. Aşa că au adoptat o doctrină a „apărării întregului popor”. Treptat şi în secret, şi-au redistribuit trupele. Diviziile cel mai bine echipate şi cele mai capabile de luptă au fost trimise aproape de graniţa cu sovieticii, la Porţile de Fier, şi aproape de graniţa cu Bulgaria. Mai târziu, frontul unguresc a fost consolidat. Au distribuit baterii anti-aeriene cu muniţie, la toate aeroporturile, inclusiv în capitală, pentru a distruge avioane şi trupe aeriene. Comandantul-şef şi şeful Statului Major al Pactului de la Varşovia nu aveau voie să aterizeze în aeroporturile româneşti sau să zboare deasupra teritoriului către Bulgaria fără permisiunea autorităţilor române. Când o navă sovietică s-a apropiat de România – era aproape să fie pusă sub foc inamic“. (Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 75-76)

Ataşatul militar al germanilor de vest a avertizat că, dacă sovieticii nu pot forţa România să găzudiască un exerciţiu militar în scopul de a realiza „staţionarea permanentă a trupelor sovietice şi, de asemenea, înlocuirea mai multor înalţi oficiali ai partidului şi ai statului care într-un fel sau altul se opun liniei sovietice“ atunci „conducerea sovietică plănuia să instige la diversiuni în rândul populaţiei şi să creeze grupuri pro-sovietice care se vor opune măsurilor luate de guvernul României, atât pe plan intern, cât şi în politica externă“.(M. Ionescu, D. Deletant, (2004): 86, at http://www.wilsoncenter.org/publication/deletant-ionescu-romania-and-the-warsaw-pact)

În 1980 şi 1981 „turiştii” din blocul sovietic au debarcat în Polonia. Aparent, misiunile lor erau similare cu cele ale „turiştilor” care au vizitat Cehoslovacia (şi a celor implicaţi în misiuni abandonate în România) 12 ani mai devreme. Generalul Gribkov şi-a dat seama mai târziu nu doar că exista „un plan pentru intrarea trupelor aliate în Polonia“, dar şi că „exista chiar o recunoaştere a rutelor de circulaţie şi a regiunilor de concentrare a trupelor, în care reprezentanţii polonezi au jucat un rol activ“. Ca parte din acest plan, exerciţiul „SOYUZ“ a fost pus în practică şi a continuat pentru două luni, iar sediul personalului din Pactul de la Varşovia a fost relocat din Moscova la Legnica, în Polonia. (Gribkov: 144-146)

Bunul cel mai de preţ al CIA în Statul Major polonez, Colonelul Ryszard Kuklinski, a raportat de asemenea că ceilalţi membri loiali ai blocului sovietic au trimis agenţi în Polonia „îmbrăcaţi în civili“ pentru a efectua „recunoaşterea rutelor de invazie, precum şi a afla distanţele şi regiunile pentru viitoare operaţiuni“. (01/12/80, www.kuklinski.us) Arhivele secrete cehoslovace confirmă că, în 1980-1981, „câteva sute de agenţi“ ai securităţii de stat cehoslovac „s-au oferit voluntari pentru a merge în Polonia“ ca parte a unui plan sovietic de invazie. (Mladá Fronta Dnes (Prague), 21/12/2005.)

Desigur, între criza cehoslovacă şi cea poloneză, URSS-ul a invadat Afganistanul în decembrie 1979. Având în vedere faptul că un aflux brusc de „turişti“ în Kabul ar fi ieşit cu adevărat în evidenţă, unităţile comando au fost infiltrate drept întreţinere a aeronavelor şi personal al ambasadei. (Gromyko-Andropov-Ustinov-Ponomarev Reports, 28/6/79 and 6/12/79 in Cold War International History Project Bulletin 8-9 (1996): 152, 159)

Împreună cu utilizarea periodică a „turiştilor“ şi a „asistenţei umanitare“, exercitarea presiunii la graniţele celor care erau împotriva Moscovei are o istorie de peste 70 de ani, înainte de decembrie 1989. Tipic, sovieticii au coordonat rapoarte ale incidentelor de la graniţele altor membri ai blocului sovietic care au plasat reputaţia ţării într-o lumină negativă, însă în acelaşi timp Moscova înregistra plângeri oficiale împotriva închiderii frontierelor. Aceste tehnici au fost prima dată aplicate către România, Polonia, Finlanda şi statele baltice în 1939-1940, şi din nou împotriva Iugoslaviei în 1949-1951. 

Cum a observat CIA în acest ultim caz, „atacul sovietic a fost purtat de Ungaria şi Albania şi a fost susţinut de Bulgaria“, „a inclus concentrarea de trupe şi incidente recurente de-a lungul graniţelor Albaniei, Bulgariei şi Ungariei cu Iugoslavia, o activitate de spionaj ostilă şi crescută a Ungariei“, o încurajare deschisă a „activităţilor de subversiune” şi sabotaj în interiorul ţării incluzând aici „hărţuirea prin trupele de gherilă, mai ales în partea iugoslavă a Macedoniei”, şi „înăsprirea blocajului economic“. Membrii loiali ai blocului sovietic şi-au coordonat propaganda „pentru a-i submina poziţia internă şi mondială a lui Tito“, inducând ideea că „cealaltă parte suprimă diferite minorităţi naţionale şi le refuză drepturile“. (CFM Meeting 24/6/49, Tito-Kremlin Conflict 2/9/49 and Propaganda Directed To or About Yugoslavia 1/9/50, www.foia.cia.gov)

Există de asemenea mai multe exemple de „turişti“ agenţi care au apărut, dar care nu s-au implicat în nicio acţune. De exemplu, „turiştii“ cehoslovaci din Polonia, sub Gomulka în 1956, „turiştii bulgari“ în România în 1968, şi turiştii „germani de est“ în România în 1987.  

Desigur, nimic din toate acestea nu dovedeşte ceva despre evenimentele din decembrie 1989. Totuşi, dovedeşte că noţiunea de „turişti“ sovietici nu a fost un basm absurd şi nici un mit fantastic inventat de Ceauşescu. Din contră, introducerea informatorilor sovietici şi a personalului militar sub acoperirea de „turişti“ a fost eminamente plauzibilă. Nu doar fiindcă Moscova a făcut-o de mai multe ori înainte, dar a făcut-o înainte chiar în România. Precedentul era foarte bine stabilit.

Va urma.