Revoluţia română după 24 de ani

Au trecut 24 de ani de la momentul în care Nicolae Ceauşescu a început să vadă sfârşitul regimului său, odată cu vuietul din Piaţa Palatului din 21 decemrie 1989.

Suntem la 24 de ani de la revoluţie. În decembrie 1989 se terminau 24 de ani de regim ceauşist. În august 1965, românii au sperat că Nicolae Ceauşescu va încerca să promoveze un comunism naţional.

Destinul politic al lui Nicolae Ceauşescu a fost influenţat de atitudinea sa din 1968, când a condamnat agresiunea Pactului de la Varşovia asupra Cehoslovaciei. Demersurile fuseseră făcute de Gheorghiu Dej, cu a sa Declaraţie de Independenţă, rostită cu ocazia conflictului ideologic sovieto-chinez. Moartea lui Dej, suspectă şi neelucidată, îi lăsa lui Ceauşescu avantajul de a consolida şi prestigiul deblocării relaţiilor chino-americane, prin canalul diplomatic de la Bucureşti. Faptul că până la declanşarea revoluţiei culturale, după vizitele în Coreea de Nord şi China, Nicolae Ceauşescu avusese întrevederi cu liderii importanţi ai Franţei, Marii Britanii, SUA, China, îl făcea să se ţină seama de el.

Celelalte succese, ca detensionarea situaţiei conflictuale dintre Israel şi vecinii arabi, tratativele cu Gaddafi, Saddam Hussein, Yasser Arafat, cooperarea cu statele africane şi latino-americane, pe bază de afinităţi doctrinare, făcea ca România să fie un vector de negociere. Dar Ceauşescu s-a oprit. De undeva din resorturile minţii sale de tânăr plecat dintr-un sat din Muntenia, i s-a părut că el făcuse destul pentru prestigiul ţării. Spera că având relaţii stabilite, putea să asigure supravieţuirea României, ca a unei familii, care să producă strict ce avea nevoie pentru consum, să facă economii, marea parte a producţiei să meargă la export. Faptul că în anii 80 se apropia scadenţa împrumuturilor pentru modernizare contractate în anii '70, Ceauşescu a dorit să scape de acestea, pentru a economisi valuta, uitând că mersul economiei nu va mai fi constant, datorită faptului că trebuia să se investească în tehnologie.

Cum România nu putea produce tot, sau dacă producea o făcea prost (Gorbaciov spunea că URSS importa din România doar în virtutea relaţiilor de bloc socialist, 90 % fiind aruncat, iar Germania federală importa echipamente din fier şi oţel doar că topirea acestora costa mai puţin decât extragerea şi prelucrarea minereului n.a.), trebuia investit. Ceauşescu a dorit să facă pentru ţara sa, ceea ce tatăl beţiv nu făcuse pentru familia lui. Se dorea, şi propaganda îi inoculase pe deplin asta, un fel de „tătuc” al naţiunii, un om care să decidă totul. Ideea cu blocurile care au bucătăria la parter, din Coreea de Nord l-a impresionat. A mers mai departe, construind circurile foamei, uriaşe cantine, în care oamenii muncii să uite de grija preparării hranei. Astfel, banii, comerţul, produsele încetau să mai existe, în afara controlului de stat. Achitatea datoriei din 1989, pe fondul acutei crize, a grăbit sfârşitul său, mai ales că toţi foştii colaboratori din Vest se desolidarizaseră de acesta şi deja luptau să preia pieţele pe care se desfăşura activitatea României.

Înconjurat de oameni fideli, sub nivelul mediocrităţii ca inteligenţă şi viziune, suspicios în permanenţă că poate fi sabotat de Moscova, Nicolae Ceauşescu a greşit fatal în decembrie 1989. Prost informat, sau neluând în seamă situaţia, el a efectuat o vizită de stat în Iran, exact când la Timişoara începuseră violenţele de stradă. În 21 decembrie 1989, dictatorul a luat o altă decizie fatală, condamnarea acţiunilor „antiromâneşti” pornind de la modelul acţiunii din 1968, când lumea l-a văzut ca pe un campion al luptei pentru pace. Manipularea a funcţionat perfect, Ceauşescu nedându-şi seama că acum lupta contra propriului său popor. Mitingul a fost un fiasco total, pentru că revoluţionarii au deturnat acţiunea spre revoltă deschisă. Acţiunea lui Nicolae Ceauşescu a fost aceea de „a stinge focul cu gaz”, ca să folosim o expresie populară, iar sfârşitul a venit doar la câteva zile.

Dar oare ce avem acum? Revoluţionarii sunt azi victimele celor care, graţie eforturilor lor au ajuns la putere. Soarta revoluţionarilor a fost crudă în toate sistemele. Napoleon i-a împrăştiat cu tunurile, în 1795, Stalin i-a lichidat pe toţi, Boc le-a tăiat drepturile, iar guvernul actual îşi bate joc la propriu, deşi au avut rolul esenţial în grevele ce au dus la căderea guvernului Ungureanu în Parlament.

Asta nu înseamnă că, pe lângă faptul că am avut terorism fără terorişti şi alte ciudăţenii, am avut o fabrică de certificate de revoluţionari. Cred că şi unul care se împiedica beat pe stradă în nopţile acelea, într-un oraş de provincie, cu relaţii potrivite putea să devină revoluţionar. Îmi aduc aminte de replica lui Gheorghe Dinică unei prestatoare de servicii în  „Crucea de piatră”: „Ce faceţi? Dăm sculament la tovarăşi?” Dacă duduia în cauză pocnea vreun terorist, avea dreptul la certificat?

            Sincer, la 24 de ani de la momentul 21 decembrie 1989, consider că istoricii mai au de invesigat despre ce s-a întâmplat atunci. Totuşi, nu atributul lor e necesar ci respecul factorilor responsabili faţă de cei ce au luptat într-adevăr pentru „raţia de libertate” din 1989.