Răpire, dragoste şi Securitate în dosarul 54.467. Documente inedite despre George Enescu din arhivele Poliţiei Franceze

Într-o zi foarte ploioasă de la final de martie, doi entuziaşti cercetători amatori, căutând la Paris urme ale aviatorului Bâzu Cantacuzino, hotărăsc să extindă cercetările şi la familia acestuia. Ei descoperă astfel în Arhivele Poliţiei Franceze dosarul nr. 54.467, dosar dedicat Maestrului George Enescu şi soţiei sale, Maria Rosetti-Teşcani, mama aviatorului.

Pe lângă multe acte de mică importanţă – cereri de vize şi de eliberare de documente de identitate – dosarul conţine câteva file absolut inedite, care clarifică anumite aspecte din viaţa marelui artist român. Vă invităm să le descoperiţi în cele ce urmează.

Un străin urmează să fie decorat, vă rog anchetaţi

Cel mai vechi document din dosar este datat 30 decembrie 1903 şi aparţine Ministerului de Interior, direcţia Siguranţei Naţionale, Biroul Străini, Control general. Conţinutul documentului este următorul:

„Domnului Prefect al Poliţiei, pentru Preşedintele Consiliului Ministerului de Interior şi al Cultelor,

Au fost făcute demersuri pe lângă colegul meu de la Afaceri Externe în vederea acordării titlului de Ofiţer al Ordinului Academic  domnului Georges Enesco, de naţionalitate română, compozitor de muzică la Paris, domiciliat în Strada Bruxelles nr. 16. 

V-aş rămâne îndatorat dacă îmi veţi transmite de urgenţă toate informaţiile pe care le-aţi putea culege despre acest străin. Acestă anchetă trebuie să se facă cu cea mai mare discreţie, astfel încât domnul Enesco să nu îşi dea seama că este subiectul unei cercetări.

Semnat,

Directorul Siguranţei Generale ss.”

Răspunsul vine pe 18 ianuarie 1904, de la Brigada nr. 1; Dl. Leproust, comisar de Poliţie, redactează raportul:

„Raport

Dl. Enesco, despre care s-a întocmit prezenta, s-a născut pe 7/19 august 1881 la Dorohoi, România. Este celibatar. A sosit aici în ianuarie 1895 şi a locuit succesiv în pensiuni familiale, situate: Str. Douai nr. 15, str. Juliete-Lambert şi, în final, Str. Bruxelles nr. 16, unde ocupă din 1900 un apartament de 600 franci chirie anuală.

Susnumitul, compozitor de muzică, a obţinut premiul 1 la Conservatorul de Muzică , dă lecţii în oraş şi la domiciliu. Putem caracteriza situaţia financiară ca lejeră. Informaţiile culese despre conduita şi moralitatea sa sunt favorabile. 

Se ţine departe de luptele politice şi atitudinea sa faţă de ţara noastră n-a făcut niciodată obiectul unei remarci deosebite. Nu şi-a declarat domiciliu la vreo reşedinţă, în consecinţă este în evidenţa Biroului 4 Divizia 1.

Comisar de poliţie

ss.

Brigada de cercetări”

Greu de digerat faptul că în secolul XX, într-o republică faimoasă pentru Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţenilor, din 26 august 1789, un absolvent de Conservator, artist deja consacrat, trebuia urmărit de poliţie în întâmpinarea acordării unei decoraţii. Oare ce ar fi trebuit descoperit în neregulă pentru a-i fi anulată decoraţia care era înmânată exclusiv pentru merite artistice?

Un artist este hărţuit, vă rog anchetaţi

Cinci ani mai târziu apare o interesantă compensaţie: este rândul lui George Enescu să ceară ajutorul Poliţiei franceze. El scrie o scrisoare – din păcate, aceasta lipseşte din dosar – în care artistul explică faptul că o tânără, care cânta prin diferite localuri sub pseudonimul Giovanna Belloni, îl hărţuieşte, împreună cu părinţii ei, pentru a-l convinge să-i recunoască copilul. Cu siguranţă că argumentele din scrisoarea trimisă de Enescu au fost convingătoare, deoarece pe data de 14 martie 1909, când are loc premiera Simfoniei pentru violoncel şi orchestră, nimeni din familia domnişoarei nu a tulburat prin prezenţă spectacolul, poliţiştii asigurându-se că domnişoara a rămas acasă. Exact la fel se petrec lucrurile şi în data de 31 martie 1909, când Enescu are concert la sala „Femina” de pe faimosul Bulevard Champs Elysees. „În timpul supravegherii, care a durat de la ora 7 seara la miezul nopţii, domnişoara nu a fost prezentă şi reuniunea s-a terminat fără niciun incident”, notează spre liniştea tuturor raportul întocmit.

Secretele ultimului paşaport românesc al lui George Enescu

Un document cu adevărat excepţional este ultimul paşaport românesc al Maestrului. El este învelit într-o foarte comună hârtie de calc. Bine îndoită la colţuri, astfel încât să nu se desfacă, ea a protejat paşaportul mulţi ani. La prima vedere, ea nu are niciun rost, ba chiar l-a obligat pe posesor să scrie deasupra „passeport”, pentru a indica ce fel de act se află în interior. Pe măsură ce vom analiza paginile paşaportului, sensul acestei supracoperţi se va releva de la sine.

Prima pagină a documentului este însăşi imaginea suferinţei României de la sfârşitul anilor ’40 şi oricui o priveşte i se pune un nod în gât: peste hârtia verde cu filigranul Regatului României, cu crucea Regelui Mihai în centru, a fost capsată uşor strâmb o hârtie obişnuită cu stema Republicii Populare Române tipărită deasupra. Această stângace transformare a unui paşaport din vremea Regatului într-unul aparţinând democraţiei populare evocă graba şi brutalitatea cu care actul s-a pus în fapt. Cele trei ştampile cu coroana Regelui din partea de jos a filelor par a se rostogoli învinse de stema de deasupra lor. 

Din prima pagină aflăm valabilitatea iniţială a paşaportului – de la 5 aprilie 46 până la 5 iulie 1946, foarte probabil eliberat pentru turneul moscovit din 21-23 aprilie 1946. Observăm apoi prelugirea lui cu încă un an – de la 30 august 1946 la 30 august 1947 – şi „lărgirea” spectrului de folosire, de la „valabil pentru a călători în Europa” la „valabil şi pentru USA”. Într-adevăr, pe data de 11 octombrie 1946, George Enescu şi soţia sa ajungeau la New York. 

„10 sep. 1946 – EŞIT din ŢARĂ”

Ştim acum că Enescu nu s-a mai întors în România şi s-a stabilit în Franţa, pentru tot restul vieţii sale. Mărturie a acestui trist moment stă ştampila de la pagina 11: „Romania – Poliţia Portului Constanţa – 10 sep. 1946 – EŞIT din ŢARĂ”. Ca atare, următoarea prelungire a paşaportului are loc la Paris, la Legaţia României, pe data de 25 august 1947. Foarte interesantă este noua dată de expirare: 31 decembrie 1947. Nu are nicio logică prelungirea unui paşaport cu 4 luni şi 6 zile, decât dacă... legaţiile româneşti nu fuseseră instruite să nu mai acorde nicio prelungire a niciunui paşaport peste data de 31 decembrie, dată tulburător de apropiată de forţata abdicare a Regelui din 30 decembrie 1947. 

Chiar dacă o astfel de directivă a existat, sigur s-a renunţat la ea, deoarece la pagina 25 descoperim o nouă prelungire a paşaportului, de această dată pe o perioadă normală, de un an, de la 3 noiembrie 1947 la 3 noiembrie 1948. Această ştampilă poartă antetul „Legaţiunea Regală a României”. O regăsim la pagina 38 puţin schimbată: identică în conţinut, dar având acum antetul „Legaţiunea Republicii Populare Române în Franţa”. Un ochi atent poate observa că toate cele trei prelungiri acordate în Paris poartă aceeaşi semnătură. Ultima, cea de-a treia, acordată în 9 iulie 1948, prelungeşte cu încă un an valabilitatea paşaportului. 

De ce Enescu ar fi vrut să-şi prelungească în iulie 1948 un paşaport care mai era valabil până în noiembrie 1948? Putem specula faptul că altfel n-ar fi primit viza pentru S.U.A., ţară în care a călătorit din nou din noiembrie până în decembrie, împreună cu soţia sa. 

Citiţi continuarea articolului pe www.historia.ro