Kogălniceanu reprezintă cam tot ceea lipseşte în actuala clasă politică. Fiu de aristocrat, el nu a ales nici să trăiască liniştit, la umbra propriei averi, nici să se îmbogăţească şi mai mult, făcând politică. Trimis la învăţătură în Franţa şi Germania, s-a întors de-acolo cu studii solide, pe care le-a pus în serviciul afirmării drepturilor românilor. A întemeiat, luptându-se cu cenzura, Dacia literară, primă pâlpâire de spirit critic şi de direcţie naţională în cultura română, şi (tot împreună cu Alecsandri şi Negruzzi) Teatrul Naţional din Iaşi, piatra de temelie a teatrului românesc modern. Căruia, de altfel, i-a şi furnizat câteva din primele texte de repertoriu, căci era şi un foarte bun scriitor: fragmentul de roman intitulat Tainele inimei este una dintre cele mai bune bucăţi de proză românească de la jumătatea secolului al XIX-lea. S-a implicat fără teamă de urmări în Revoluţia de la 1848, în realizarea Unirii de la 1859, a fost mâna dreaptă a domnitorului A. I. Cuza, la ale cărui reforme a contribuit, şi ministrul de Externe care a anunţat lumii că România e independentă.

În toate aceste evenimente decisive pentru viitorul naţiunii, el şi-a păstrat ţinuta, eleganţa şi, mai ales, luciditatea. Într-un Partid Liberal încă agitat de tulburări ideologice de stânga, republicane, el a fost mintea cea limpede, care a menţinut echilibrul şi a apărat interesul naţional.

(Nu-i de mirare că PNL a marcat bicentenarul naşterii sale printr-o tăcere adâncă, în care s-a auzit, simbolic, doar demisia d-lui Puiu Haşotti, unul dintre cei mai vechi membri ai partidului, care a declarat că nu se mai recunoaşte, ca liberal de peste 27 de ani, în actuala formaţiune...) 

Kogălniceanu a fost un om al timpului său, a înţeles încotro merge lumea, sensul schimbării, importanţa instituţiilor politice şi sociale, ca agenţi ai modernizării. Şederea în Occident a fost un act de învăţare, nu unul de plăcere. Nu întâmplător prinţul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat, după Războiul Crimeei, cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea sclaviei romilor. A susţinut reformarea structurilor statale, inclusiv prin eliminarea rangurilor boiereşti, dar şi o reformă agrară care, până la urmă, a dus la o gravă criză politică, pentru că atingea interesele economice ale structurilor de putere din Principate. Dimensiunea reformistă - adesea radicală - a demersului său politic n-a fost pe placul tuturor, dimpotrivă. Dar şi-a câştigat dreptul să spună: „Nu este o nici o reformă, nici un act naţional unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile importante au fost făcute şi contrasemnate de mine.... Pentru că, în tot ce a făcut, a fost un constructor, nu un simplu şi vulgar demolator. 

Nu e surprinzător, deci, că în anul premergător Centenarului Marii Uniri, am uitat complet de unul dintre ctitorii României moderne. Suntem preocupaţi de mărunte vanităţi, de scandaluri provinciale şi, mai ales, ne lipseşte luciditatea în toate. De la „înălţimea“ liderilor actuali, personalităţi ca aceea a lui Mihail Kogălniceanu ni se par, poate pe drept cuvânt!, extraterestre...