19 mai 1958, ora 22.00. Haiducii anticomunişti Toma şi Petre Arnăuţoiu coboară din munte şi se întâlnesc cu Grigore Poinăreanu, sătean de pe valea Râului Doamnei din Făgăraş (judeţul Argeş) şi ajutor de nădejde în ultimii ani. Ani în care stătuseră fugari în munţi, cu frică de oameni şi cu încredere doar în pământul de sub picioare, în pădure şi în cerul albastru de deasupra capului.

 

Despre partizanii anticomunişti din munţi s-au scris cărţi întregi şi s-a vorbit mult, ai crede că s-a zis tot. Sunt nebunii aceia care au pus mâna pe arme şi au plecat în munţi să-şi apere ţara de comunişti şi de nedreptate. Au rămas ani, zeci de ani, ascunşi, deci temători, dar înverşunaţi şi demni. Până au fost eliminaţi, pe rând, până la ultimul. Ai crede că s-a zis tot despre aceşti formidabili voinici de codru. Totuşi, mişcarea de rezistenţă care a populat Carpaţii anilor ’40, ’50 şi ’60 este aproape absentă din discuţiile confortabile despre trecutul recent, prea recent al României. Aşadar, pentru universitarii care stigmatizează academic aşa-zisa pasivitate supusă a românilor şi pentru vechii proletari care se împăunează cu mici disidenţe între patru pereţi, pentru cei îmbătrâniţi în armonia generoasă a ajutoarelor sociale şi pentru tinerii care se regăsesc în nostalgiile părinţilor, pentru delatorii duplicitari, dar şi pentru rezistenţii luptători, am aşezat, în aceste pagini, o simplă biografie. Biografia unui erou care n-a mutat munţii din loc. Care n-a câştigat lupta pe care a purtat-o. E povestea unui învins de oameni şi de sistem. Totuşi, războiul lui e lecţia fără de care nu se poate înţelege România de astăzi, cu toate angoasele, nepăsările şi neliniştile ei. E vorba despre Toma Arnăuţoiu, statul major al rezistenţei armate din sudul Făgăraşilor. E vorba despre 16 condamnaţi la moarte, ale căror trupuri au fost aruncate în gropi comune fără adresă, despre alţi 85 condamnaţi la ani grei de temniţă şi despre sute de familii lăsate infirme. Dar, mai ales, e vorba despre o Românie condamnată la uitare.

După ce-au fost, mai bine de nouă ani, hăituiţi de Securitatea şi Miliţia care părea că epuizaseră toate metodele lumeşti de a-i prinde, cei doi partizani, bănuitori, îşi rânduiesc în cea mai mare taină orice ieşire din ascunzătoare. Dar cu Poinăreanu căzuseră la învoială ca acesta să meargă la Bucureşti, să cumpere haine şi hărţi ale munţilor Iugoslaviei, că plănuiau să treacă graniţa când vine vara. Şi se cunoşteau, îi ajutase şi înainte, aveau încredere.

După ce-şi dau bineţe, pleacă la tarlaua ciobanului Nicolae Sorescu, se aşază în iarbă şi cinstesc un pahar de ţuică. După 20 de minute, ciobanul cade pe spate şi adoarme. Apoi, înţepeneşte şi Petre. Poinăreanu spune că s-a îmbătat, să-l ducă acasă. Toma, singurul care rămăsese în picioare, îl conduce până aproape de casă, că-l ştia alcoolic şi că nu rezistă la băutură. Se întoarce şi, ostenit, se întinde lângă cei doi. Se înnegurase bine peste Făgăraş, era ora 1.00 noaptea. Fraţii Arnăuţoiu şi Nicolae Sorescu cad într-un somn narcotic, inconştient.

La ziuă, cei trei se trezesc încercuiţi de miliţieni. Petre, mai tânăr şi mai aprig, scapă şi fuge spre satul Corbi, în sus. Acolo, pe o coastă, peste râu, vrea să se spânzure, dar e prins. Securiştii îl găsesc cu spumă la gură şi cu cureaua de gât, ne povesteşte Elena Ion-Arnăuţoiu, sora sa. Toma, năucit de ţuica parcă otrăvită, dă să fugă, dar e prins şi el. Pentru a scăpa de o eventuală pedeapsă, Poinăreanu acceptase să-i „dea în mână“ pe haiduci. Nu trebuia decât să urmeze indicaţiile din scenariul perfid al Securităţii, în regia căpitanului, viitorului general Nicolae Pleşiţă: somnifere în ţuică. Era limpede, Poinăreanu trădase, căci numai prin trădare puteau să cadă în această capcană.

20 mai 1958. Zona „Râpele dracului“ din Munţii Făgăraş e împânzită de miliţieni. Maria Plop, o femeie firavă şi slăbită, e somată să coboare, pe o scară împrovizată, dintr-o grotă camuflată în munte. În braţe o ţine pe fiica sa de 2 ani, Ioana, care se născuse chiar în teribila ascunzătoare. Miliţienii îl somează şi pe Constantin (Tică) Jubleanu să se arate. Rămas singur în cavernă, Tică alege însă să lupte până la sfârşit. Pune mâna pe armă şi trage. Îl răneşte pe miliţianul Aurică Enache în mână şi în picior, dar sfârşeşte în schimbul de focuri, arată „darea de seamă“ a miliţienilor. Marina Chircă a reţinut însă că Tică, văzându-se încercuit, s-a sinucis.

Maria Plop coboară din ultima ascunzătoare. În braţe o ţine pe fiica sa.

La 20 mai 1958, după mai bine de nouă ani în care au încercat să-l captureze pe Toma Arnăuţoiu şi grupul de rezistenţă din comuna Nucşoara (judeţul Argeş), comuniştii au reuşit. În Făgăraş nu mai trăieşte niciun partizan anticomunist. Maria Plop, mica Ioana, Petre şi Toma Arnăuţoiu sunt trimişi în arest, la Piteşti. Deţinuţi de-atunci încă-şi mai amintesc strigătele copilei: „Mami, mami“. Peste aproximativ trei luni, Ioana e trimisă într-un leagăn de copii din Câmpulung.

Pentru ceilalţi, urmează un an de anchete şi interogatorii. Securiştii află, în amănunt, din jurnalele ţinute de partizani în munţi, toate faptele lor. Îi află pe toţi cei care i-au ajutat. Încep arestările.

18 iulie 1959, ora 21.00, închisoarea Jilava. Cu lanţuri legate de mâini şi de picioare, 12 persoane se aşază, pe rând, la fiecare 15 minute, în faţa plutonului de execuţie. Sunt legate la ochi, ca să nu-şi vadă criminalii şi moartea, dar sunt mândre şi drepte, căci brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.

Toma Arnăuţoiu, în arestul de la Piteşti

Sunt condamnaţii la moarte din primul lot în procesul Arnăuţoilor. Primul dintre ei e Toma. I se dă dreptul la ultimul cuvânt. „Trăiască Armata Română!“, ar fi strigat el, şi-a amintit o miliţiancă din închisoare, de la care a aflat Elena Ion-Arnăuţoiu. La comanda dată de comandantul penitenciarului Jilava, cei trei miliţieni trag. Toma însă nu moare imediat. Îl aruncă aşa în groapă şi pun var şi pământ peste el. Toma Arnăuţoiu avea 38 de ani.

«Marinache Gh.» era beţiv înveterat, homosexual, fără personalitate şi cunoscut cu dese manifestări duşmănoase, dedându-se chiar la acte de instigare publică.
Dosarul de Securitate 10764, despre Grigore Poinăreanu

Trădarea, frica, moartea


În luna decembrie 1948 sau ianuarie 1949, într-o cârciumă dinStrada Virgiliului din Capitală, locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu, absolvent al Liceului Militar „Regele Ferdinand I“ din Târgovişte şi veteran de război, îl întâlneşte pentru prima dată pe locotenent-colonelul Gheroghe Arsenescu.

Încep să discute despre formarea unui grup de rezistenţă pentru răsturnarea regimului comunist: o mică unitate militară în munţi. Arsenescu spunea că are legături la Legaţia Franceză din Bucureşti, de unde-ar fi luat şi bani, aşa că n-ar sta mai mult de-o lună în munte. Aşteptau să izbucnească războiul dintre anglo-americani şi Uniunea Sovietică, a recunoscut Arsenescu în ancheta de la Securitate, declaraţie confirmată şi de Elena Ion-Arnăuţoiu.

Însemnări păstrate de partizani în diferite ascunzători

Partizanii omoară doi subofiţeri
La sfârşitul lunii martie, în casa sătencei Elisabeta (Tuţa) Rizea din Nucşoara, 16 persoane, printre care 4 femei, pun jurământ şi iau drumul munţilor. Se formează grupul de rezistenţă condus de Gheorghe Arsenescu şi de Toma Arnăuţoiu şi este organizată o reţea de susţinători care să ajute cu alimente, îmbrăcăminte şi arme. Din reţea fac parte, printre altele, Tuţa Rizea şi Marina Chirca. Femeile vor avea o contribuţie esenţială pentru supravieţuirea grupului, ne-a explicat Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, fiica lui Toma şi a Mariei Plop.

19 iunie 1949. Toma şi Petre Arnăuţoiu, Benone Milea, Gheorghe Arsenescu şi Ion Chirca sunt încercuiţi în casa învăţătorului Ion (Iancu) Arnăuţoiu, tatăl primilor doi. Şase miliţieni îi aşteaptă la ieşire. În urma schimbului de focuri, Toma este împuşcat în picior. Partizanii ripostează şi ucid doi subofiţeri. În iulie 1949, grupul se scindează: o parte rămân sub conducerea lui Arsenescu (care va renunţa ulterior la grup), iar Petre Arnăuţoiu, Titu Jubleanu, soţia sa, Maria Jubleanu, fiul lor Constantin (Tică) Jubleanu, Constantin Popescu şi Aurelia Costea rămân sub conducerea lui Toma Arnăuţoiu.


Moartea lui Chirca şi a lui Mămăligă
„Bănuindu-se reciproc de neîncredere, membrii bandei Arnăuţoiu s-au asasinat înre ei. Astfel, teroristul Chirca Ioan a fost împuşcat de teroristul Mămăligă Gheorghe, care la rândul său a fost împuşcat la data de 6 iunie 1950 de către teroristul Marinescu Ioan şi Marinescu Ioan, la 7 septembrie 1952, a fost ucis cu lovituri de topor de căte inculpaţii Arnăuţoiu Toma şi Arnăuţoiu Petre, cu complicitatea inculpatei Maria Plop“, scrie, în limbajul caracteristic, tendenţios şi lapidar, în Sentinţa nr. 107 din urma procesului grupului.

Petre Arnăuţoiu, înainte de plecarea în munţi

În munţi însă, disperarea, permanenta suspiciune şi presiunea de pe umerii „teroriştilor“ atârnă greu în cazul fiecărei decizii pe care aceştia o iau. Unii se gândesc mai mult la consecinţe, alţii la luptă, unii la scăpare, alţii la supravieţuire. Iar minciuna şi trădarea sunt mai dureroase decât orice armă. Ion Chirca a fost omorât pentru că făcuse pactul cu diavolul, contribuind la arestarea camarazilor rămaşi după plecarea lui Arsenescu, iar Mămăligă a sfârşit în apogeul nefericit al tensiunilor dintre el şi Marinescu, ne-a povestit Marina Chirca.

Moartea turiştilor deghizaţi
2 septembrie 1950. Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Ion Marinescu se întâlnesc cu turiştii Aurel Bârsan, Baiş Ghervase, Neniu Dumitru, Venter Teodor şi Maria Tiron pe Muntele Gălăşescu. Educaţi să fie circumspecţi cu orice necunoscut, cei patru îi descos pe străini până îi deconspiră. Turiştii erau agenţi de Securitate deghizaţi. Aurel Bârsan e singurul lăsat în viaţă.

Moartea Jublenilorşi a lui Marinescu
9 iunie 1951. Ion Marinescu, Constantin Jubleanu şi părinţii săi, Titu şi Maria, sunt încercuiţi. Maria îi strigă lui Titu (foto) să stea şi să lupte ca un bărbat, ca să le dea răgaz copiilor să scape. Un agent o împuşcă în spate. Titu o vede la pământ, aruncă armele şi se repede s-o ia în braţe. Securiştii îl pun pe Titu să-i sape Mariei mormântul cu mâinile sale. Înainte să o pună în groapă, o sărută pentru ultima oară. Titu e dus la închisoarea Piteşti. La 18 iulie 1959, e executat.

7 septembrie 1952. Neînţelegerile dintre fraţii Arnăuţoiu şi studentul la Medicină Marinescu escaladează până în punctul culminant. Iar agresivitatea lui Marinescu îl împiedică pe acesta să respecte convenţiile din grupul de partizani. Teama căpătase dimensiuni paranoice. Fraţii îl omoară pe Marinescu. Evenimentul este explicat pe larg în volumul „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu
şi grupul de la Nucşoara“, îngrijit de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu.

E vorba de onoare
Haiducii coboară în sate, pentru alimente şi provizii, spre disperarea Securităţii care îşi simte neputinţa. Reuşesc însă să ofere frumoase lecţii de demnitate şi cinste. Un exemplu: la unul dintre atacurile de pe muntele Berevoiul Mic, prind 50 de muncitori pe care îi admonestează în faţa organelor de partid, în faţa stăpânilor. Cu aceeaşi ocazie, Maria Plop distruge portretele liderilor comunişti.

Portrete ale conducătorilor partidului, distruse de partizani

17 august 1952. Toma Arnăuţoiu află de o întrunire a muncitorilor de la cabana Padina. Întrerupe şedinţa, îi scoate de sub masă pe politruci şi îi muştruluieşte pe muncitori pentru că lucrează cu spoliatorii ţării. Înainte să plece cu alimentele furate, lasă bilet cu lista obiectelor luate. Să nu creadă careva c-au fost date benevol şi să fie repercusiuni.

Din 1953, Toma, Tică, Petre şi Maria rămân izolaţi. Când numele lor e interzis, iar durerea apropiaţilor se poate alina doar cu veşti la a treia mână, cei patru n-au altă şansă de supravieţuire decât să-şi ducă singuri soarta mizerabilă. Îi mai ajută ţăranii şi preoţii din satele comunei Nucşoara, însă apăsătoarea suspiciune şi împovărătoarea teamă de trădare îi însingurează şi mai mult. Şi, în ciuda acestei formidabile claustrări, tot trădarea este cea care le-aduce sfârşitul.

   

Jurământul de la Tuţa Rizea

„În numele lui Dumnezeu atotputernicul şi pe sfânta cruce, eu, …., jur să mă fac haiduc, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste-bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor. Jur credinţă Majestăţii sale Regele Mihai I, Regele tuturor românilor. Jur credinţă Guvernului liber al Patriei. Jur supunere şi ascultare, fără murmur şi fără şovăire, şefului haiducilor. Jur să ucid fără milă şi cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării. Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după Victoria finală. În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis atât eu cât şi întreaga mea familie. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.“

Decorat pe frontul de vest, trecut în rezervă de comunişti

Toma Arnăuţoiu s-a născut la 14 februarie 1921. A fost al doilea fiu al învăţătorului Ion şi al Laurenţiei Arnăuţoiu, familie foarte apreciată în satul Nucşoara datorită spijinului pe care-l oferea ţăranilor. Iancu şi-a educat copiii să-şi iubească ţara, neamul şi regele, însă, în ciuda dorinţei sale ca Toma să rămână învăţător în sat, acesta s-a înscris, în anul 1942, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I“ (foto), de unde a fost detaşat, în anul 1943, la Regimentul de Gardă Călare. Din septembrie 1944, luptă pe frontul de vest în cel de-Al Doilea Război Mondial şi, în doar două luni, primeşte Ordinul Coroana României, clasa a V-a, cu spade şi cu panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar. La 26 decembrie 1944 este rănit în luptele din Ungaria dar, după trei luni de spitalizare, revine în activitatea militară la Regimentul 5 Roşiori. La 20 iunie 1946, este mutat la Regimentul de Gardă Călare, iar la 6 august 1947 este avansat la gradul de locotenent. La 9 august 1947, noua orânduire socială îl trece în rezervă. Zvonurile care circulau în jurul său ameninţau că regimul comunist urmăreşte lichidarea tuturor rezerviştilor din armata regală, ne-a povestit Elena Ion-Arnăuţoiu, sora lui Toma.

Aproape 1.200 de grupuri de luptători

Din 1945 şi până în 1959, în munţii României s-au ascuns aproape 1.196 de grupuri de luptători, în 19 centre de rezistenţă. S-au ascuns cu speranţa că noua orânduire sovietică va fi stârpită de trupele anglo-americane, iar ei trebuie să fie acolo, să lupte cu opresorii. Istoricii i-au numit „partizani“ şi au reunit acţiunile lor sub numele generic „Mişcarea de rezistenţă“, iar ei şi-au spus „haiduci“, însă, indiferent cum se numeau, toţi aveau un singur scop: să răstoarne regimul de ocupaţie. În rândul acestora se aflau legionari, ofiţeri deblocaţi, „chiaburi“, foşti moşieri sau industriaşi ori foşti membri ai partidelor istorice, însă cei mai mulţi au fost simpli ţărani, care au simţit direct nedreptăţile comunismului, căci reformele agrare ce au culminat cu colectivizarea le-au luat tot şi i-au făcut clăcaşi pe pământurile lor. Lumea satului a devenit duşmanul comuniştilor, iar comuniştii – duşmanii ţăranilor. Primele grupuri s-au format imediat după 23 august 1944. În programul lor aveau obiective precum discreditarea acţiunilor Guvernului Groza, intervenţia armată, pregătirea acţiunilor partizanilor în vederea căderii regimului socialist şi răspândirea de manifeste. Unul dintre punctele nevralgice, care nu i-a ţinut pe haiduci mai mult de 20 ani în munte, a fost lipsa de coordonare.

Revanşa fetiţei din munţi





 
Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu (57 de ani, foto) s-a născut într-o grotă, la „Râpele cu brazi“ din Munţii Făgăraş. Era 22 mai 1956. Prima fotografie din viaţa sa, pe o scară improvizată, în braţele mamei care cobora din cavernă, a fost făcută din spatele miliţienilor care aveau armele îndreptate către ea. Era 20 mai 1958, iar mama sa, Maria Plop, ultima partizană capturată de comunişti din Făgăraş, fusese descoperită în munţi. nu-şi aminteşte nimic de părinţii ei.

Maria Plop şi fiica sa, ioana, în arestul de la Piteşti

Următoarele trei luni le-a petrecut în arest, la Piteşti. Atunci a fost consultată pentru prima dată de un doctor. Pe actul de naştere făcut acolo, în dreptul numelui tatălui, este lăsat un spaţiu gol. Din puşcărie, Ioana a fost trimisă într-un leagăn de copii, la Câmpulung, de unde a fost adoptată, când a împlinit 4 ani, de familia Voicu. Ioana nu-şi mai aminteşte nimic despre părinţii ei, Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop, iar din orfelinat are amintiri vagi. De fapt, timp de mai bine de trei decenii, Ioana n-a ştiu nimic despre părinţii săi naturali.

După Revoluţie, condusă de o curiozitate naturală, a vrut să afle de ce mama sa a lăsat-o în orfelinat, a vrut să afle cine este tatăl său, de unde vine şi unde s-a dus. „Am mers la leagănul din Câmpulung, unde, din cauza scandalurilor despre grozăviile din orfelinatele din România, era o prudenţă excesivă. Nici nu m-au lăsat să intru. M-au trimis însă la Elisabeta Moisescu, care fusese timp de 30 de ani directoare şi care a avut bunăvoinţa să mă primească. Şi-a amintit, părându-i-se cunoscut numele Maria Plop, că am fost adusă acolo de autorităţi, lucru care la vremea respectivă a îngrozit-o“, ne-a povestit Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu.

În 1992, Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu a aflat despre părinţii săi naturali: „banditul“ Toma Arnăuţoiu şi „terorista“ Maria Plop. Cu o tenacitate de partizan, a vorbit cu oameni, a întrebat, a căutat şi a strâns peste 20.000 de pagini din dosarul de Securitate al grupului Arnăuţoiu, din anchete, de la proces şi din documentele de penitenciar.

„Mişcarea de rezistenţă nu este doar o vorbă“
„Pe măsură ce intri în labirintul documentelor, faci o metodă să le studiezi. Trebuie să fii detaşat, pentru că ţi-ar fi imposibil altfel. Încerci să regăseşti ceva din ce eşti“, a înţeles Ioana şi şi-a dedicat tot timpul reconstituirii, cu acte şi mărturii, a zguduitoarelor aventuri prin care a trecut familia sa.
A  publicat cărţi şi a ţinut conferinţe, a încercat să-şi explice sieşi şi să le explice celorlalţi trecutul din care vin, trecutul care le aparţine. „Mişcarea de rezistenţă nu este doar o vorbă, mişcarea de rezistenţă a existat şi a avut consecinţe imediate. A lăsat familii cu probleme, oameni în închisori de nesuportat“. Şi copii cu identitatea ascunsă.

Prima fotografie, în arestul de la Piteşti

Prejudecăţile vechiului sistem
Ioana Raluca poartă numele de familie „Arnăuţoiu“ în urma unui proces care a durat trei ani! Sentinţa de desfiere s-a dat abia în 1997, iar martore au fost chiar Marina Chirca şi Elisabeta Rizea, care, povestindu-şi istoria cu naturaleţea lor aproape arhaică, i-au scăldat ochii în lacrimi chiar şi judecătoarei.

Dar în cinica Românie postrevoluţionară, lupta Ioanei Raluca Voicu-Arnăuţoiu pentru redobândirea memoriei s-a lovit permanent de prejudecăţile şi de artizanii vechiului sistem, care şi-au păstrat puterea cuvântului. Se vorbea despre obedienţa şi laşitatea tuturor românilor în timpul comunismului, se vorbea despre tăcere şi acceptare, în timpul în care Ioana descoperea eroismul părinţilor săi. Un exemplu: generalul Nicolae Pleşiţă, care, printre grozăviile pe care şi-a pus semnătura, a orchestrat prinderea partizanilor pe vremea când era căpitan, continua, păstrând acelaşi aer autosuficient, să vorbească şi să fie ascultat.

„Nu toţi au suportat să stea aliniaţi“
„Tinerii de astăzi nu înţeleg cum se trăia în anii ’40, în anii ’50. Oamenii sunt preocupaţi de treburile zilnice, pentru că uitarea ne apără de tot felul de lucruri, ne ajută să nu privim în urmă şi să vedem ce s-a întâmplat. Nu toţi oamenii au suportat să stea aliniaţi. Cred că manualul de şcoală e prea general, cred că ar trebui să fie predat comunismul, ca să înţelegem de ce a fost o reacţie la adresa lui. Este istoria noastră!“, ne-a spus Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu.

Violonistă în orchestra Filarmonicii din Bucureşti

Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu a absolvit Conservatorul şi, timp de 18 ani, a susţinut concerte în ţară şi în lume ca violonistă în orchestra Filarmonici „George Enescu“ din Bucureşti. După ’90, a început să predea muzică de cameră la Conservator, iar în 2004 şi-a luat doctoratul cu lucrarea „Sonata de vioară de la Debussy la Enescu“.

Sora Arnăuţoilor, din Nucşoara, cu dragoste

„Eram la Jilava de câteva săptămâni. Erau toţi condamnaţii, trebuia să ne repartizeze la alte puşcării prin ţară. Eu luasem 5 ani pentru omisiune de denunţ. Stăteam, sub pământ, 40 de femei într-o cameră. Într-o noapte, apar în uşă mama şi Victoria, soţia lui Petre. M-am dus la mama şi i-am sărutat mâna. Mama nu-mi mai dădea drumul din braţe. «La cât te-au condamnat?», am întrebat-o. «Lasă, că-ţi spun mâine.» După 5 minute, aud zăvorul. «Dumneata, aia de sus, ia îmbracă-te şi coboară!» M-au dus la ofiţerul de serviciu. «Cine era femeia aceea căreia i-ai sărutat mâna?» «Este mama mea.» «Nu ştiai că n-ai voi să săruţi mâna mamei tale?» «Să trăiţi, vă rog să mă iertaţi, n-am ştiut.» «N-ai voie! Te bag la carceră.» M-au dus în celulă şi, după cinci minute, au luat-o pe mama la carceră în locul meu. A fost ultima oară când am văzut-o“,povesteşte Elena Ion-Arnăuţoiu, sora lui Toma şi a lui Petre Arnăuţoiu.

A făcut 6 ani de puşcărie
Elena Ion-Arnăuţoiu are 94 de ani şi o luciditate care te înfioară. Numai pasiunea cu care vorbeşte despre familia sa ar putea ridica statui tuturor celor care s-au jertfit pe frontul din Făgăraş al anticomunismului. Le păstrează limpezi memoria tatălui său, încă de când era învăţătorul, medicul, economistul şi cel mai bun sfătuitor din Nucşoara, frumoasei sale mame, ca o marmură, dreaptă, demnă, şi fraţilor săi, care şi-au iubit ţara mai mult decât pe ei înşişi.

Laurenţia şi Elena Arnăuţoiu, pe bulevard, în Câmpulung

Elena Ion-Arnăuţoiu a fost martorul implicat al dramei partizanilor şi a susţinătorilor acestora. Numele său a trimis-o, timp de 6 ani, în închisori precum: Piteşti, Jilava, Bucureşti sau Miercurea Ciuc. Dar şi-a păstrat verticalitatea moştenită în familia Arnăuţoiu. A rămas în picioare.

Ion Mihalache, martor la nunta Elenei
Elena Ion-Arnăuţoiu este printre puţinii supravieţuitori care pot vorbi, ca martor direct, despre viaţa comunei Nucşoara şi despre eroii săi de dinainte de instaurarea comunismului. „Tata a fost peste 40 de ani învăţător în Nucşoara şi a făcut şcoli în toate satele din comună. Era părintele tuturor. Nu se făcea o căsătorie, un act, până nu-l întrebau pe el. Orice necaz avea cineva, mergea la tata“, pentru că, pe lângă calitatea de sfătuitor, ţăranii îi erau recunoscători şi-l preţuiau pentru că-i ajutase să-şi cumpere pământ şi să-l păstreze în ciuda dobânzilor mari de la bănci.

Învăţătorul Arnăuţoiu era ţărănist, prieten bun şi fost coleg de şcoală cu Ion Mihalache. Liderul partidului istoric a fost chiar martor la nunta Elenei cu profesorul Florea Ion, din 1938.  Ion Arnăuţoiu a murit în 1962, în închisoarea din Botoşani. „Elisabeta Rizea mi-a povestit că, la proces, în 1958, procurorul i-a spus: «Ai foarte bune referinţe din comună. De ce nu i-ai sfătuit pe copiii tăi să nu facă ce-au făcut?» «I-am învăţat să-şi iubească patria, credinţa şi regele!», a răspuns el.“

Tinereţea Elenei Ion Arnăuţoiu

„Dragă Toma, timpurile nu se întorc. Va dura“
După 23 august însă, armonia comunei Nucşoara a fost puternic zdruncinată. Odată cu comunismul, în comună s-au instaurat nedreptatea şi frica. „Fraţii mei, când au plecat în munte, n-au plecat să-şi apere averea. După ce l-au dat afară din armată, Toma a venit la mine, la Câmpulung. Încă mai avea voie, timp de şase luni, să poarte uniformă militară. A venit să ne spună: «Să luptăm, să-i dăm pe ruşi afară din ţară!». Soţul meu, care cunoştea istoria foarte bine, i-a spus: «Dragă Toma, timpurile nu se mai întorc. Va dura. Mergi la o facultate şi fă-ţi o carieră, uită c-ai fost vreodată militar!». «Dragă Florea, te respect că mi-ai fost profesor, că-mi eşti cumnat, dar cine gândeşte ca dumneata merită un glonţ!»“, îşi aminteşte Elena Ion-Arnăuţoiu.


„Am crezut că intru-n iad“

În 1950, Elena Ion-Arnăuţoiu a fost arestată, fără judecată, pentru a-i presa pe partizani să se predea. „Prima dată m-au dus la Bucureşti, la marginea Bucureştiului. Erau nişte saivane (n.r. – adăpost de iarnă pentru oi), nişte barăci mari din scânduri. De-acolo ne repartizau în cele 70 de colonii de muncă din toată ţara. Când am deschis uşa, am crezut că intru-n iad. Erau scânduri pe-o parte şi pe alta. Într-un colţ se jeleau nişte femei cu fuste largi, în altă parte se băteau nişte ţigănci, în alta erau obligate soţiile de miniştri să despăducheze prostituatele. În loc de pernă, aveam un bolovan la căpătâi. Aveam o linguriţă cu care mâncam pe rând. Pe mine m-au trimis la Ocnele Mari.“

1938, Nunta Elenei şi a lui Florea Ion

Într-o duminică, la Ocnele Mari, Elena îl vede pa tatăl său mergând către infirmerie. Era tuns, nu mai avea nici mustaţă, dar avea aceiaşi ochi ageri. „Sărut-mâna, tată!“, i-a spus şi a trecut mai departe, că n-avea voie să se oprească. Pentru că o cunoşteau, miliţieni mai blânzi îl mai ajutau pe bătrânul sleit de puteri. Îl duceau în toaletă şi-i dădeau zahăr şi ce mai reuşea fiica sa să ia din bucătăria închisorii.

De la Ocnele Mari, pe Elena o trimit într-o colonie de muncă în Pipera, lângă Bucureşti, şi după doi ani şi două luni îi dau drumul să se ducă acasă. Dar acasă, soţul său fusese dat afară din învăţământ, iar fiul său din şcoală. Se descurcau cum puteau.


„Au început să le bată, să le chinuiască“
După prinderea partizanilor, Elena a căzut din nou în ghearele securiştilor: 5 ani pentru omisiune de denunţ. „Nouă luni, cât am stat la Securita-te, n-am văzut cerul şi n-am pus piciorul pe pământ. Eram acolo cu mai multe femei care i-au sprijinit pe fraţii mei. Se îngrămădeau să-mi spună fiecare cum i-a întâlnit, cum i-a ajutat. Au început să le bată, să le chinuiască. Veneau de la anchetă cu fustele târâş şi cu părul despletit şi plânse şi nenorocite, de ţi se rupea sufletul. Dar o dată nu le-am auzit zicând un cuvânt de ocară la adresa fraţilor mei! Niciodată! Sufereau cu atâta tărie toate chinurile la care erau supuse“, îşi aminteşte Elena Ion-Arnăuţoiu. Nu vorbeşte prea mult despre propriile patimi, dar brazdele de pe fruntea sa arată câtă suferinţă a adunat în cei patru ani de carceră.

În 1962, ajutată de colegele sale de celulă şi cu grave probleme la mâna dreaptă care era aproape de a-i fi amputată, Elena Ion-Arnăuţoiu este lăsată să plece de la închisoarea din Miercurea Ciuc. Cu un rucsac în spate şi cu pachetul de mâncare pe care gardienii refuzaseră să i-l dea până atunci, Elena pleacă acasă. „Mă duc acasă? Dar mă mai aşteaptă cineva oare? Mă mai primeşte pe mine soţul meu? Oare s-a recăsătorit?“, îşi aminteşte frământările de-atunci.

Ca un epilog care închide în cel mai ironic mod periplul suferinţei departe de casă, Elena se întâlneşte acasă cu soţul său, Florea, deschid pachetul pe care acesta i-l trimisese la închisoare şi mănâncă prima masă împreună. În casa lor din Câmpulung, nu era nimic altceva de mâncare.

Regele Mihai şi dulceaţa de cireşe amare de la Nucşoara

„Aveam 16 ani şi, pe vremea aceea, Dimitrie Gusti trimitea diferite echipe de studenţi şi de licenţiaţi în comune pentru a culege folclor şi a vedea despre viaţa ţăranului. La Nucşoara, a venit o echipă pe care a cazat-o tata. La un moment, a venit şi Mihai, voievodul de Alba Iulia, viitorul rege, care avea 12 ani. După ce a cunoscut oamenii din sat, l-au adus la noi acasă. Pentru că eu eram cea mai mare fată din casă, l-am servit cu dulceaţă de cireşe amare. Aşa i-a plăcut, că a lins farfurioara. Copil! «Hai să-l mai servim cu o porţie!», a zis tata. «Nu», a zis aghiotantul. Într-o sală, mai jos, aveam nuci scuturate. A întrebat: «Ce sunt acelea?». Atunci am spart nişte nuci şi i-am dat şi lui să mănânce. I-am arătat cazanul unde făceam ţuică, iar seara am avut o serbare câmpenească. Un foc de tabără. Puneam porumb la copt pe margine, în foc. L-am servit şi pe rege. Fiecare spunea acolo o ghicitoare. L-am rugat să spună şi el una: A spus: «Cum prinzi trei elefanţi albi? Îi prinzi negri şi-i dai cu var!»“, îşi aminteşte Elena Ion-Arnăuţoiu.
 

„Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?“


Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915. Înainte ca România să intre în Primul Război Mondial! Are 98 de ani şi, când îi simţi forţa din glas, n-are cum să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă a adunat toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie are. Marina Chirca e una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu spunea despre ea că a fost „cea mai devotată“ grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că, între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani, se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste.

Marina Chirca a fost acolo de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu partizanii era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei. Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat.

Marina Chirca locuieşte în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi a aşezat un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba a acoperit-o cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghează Maica Domnului. E aici o oază peste care parcă n-a trecut timpul. Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament, şi, când ne-am despărţit, ne-a pus în mână un pachet cu ouă de ţară. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.

Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic.

„Weekend Adevărul“: Sărut-mâinile! Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?
Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu. După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate... Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit“. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?“, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!“ Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.

Cum stabileaţi întâlnirile?
Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo“. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.

V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.
Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?“ „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp.“ Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito,  spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum.“ M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica“. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!“. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!“. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani.“ Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni.“ „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun.“ Mi-au dat drumul.


Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.
Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?“ Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?“.„De la mănăstire.“ „Stingeţi focul când ’oţi pleca!“ „Stingem!“ Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!“, alt dinte, „Nu ştiu!“, alt dinte, „Spune!“, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.

Toma m-a întrebat cum face să o moşească pe Maria Plop. I-am spus, i-am dat un mosorel de aţă, foarfecă. A făcut bine. El a fost singur acolo. Apoi, mă duceam cu mâncare, cu hăinuţe.

Unde v-aţi dus?
Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele“. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?“ „Păi, de unde veniţi? Haida, să vă las.“ Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm.

Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.
Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac?

Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.

Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?
Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze... Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.

Cum v-au prins?
Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.“ Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?“ „Chirca Marina.“ „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.

V-aţi eliberat cu decretul, în ’64.
La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei“. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?“ „Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!“ M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?“ „Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?“ „Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni“. „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi.“ „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista.“

Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret. Ieşeau, nu mai stăteau în pădure.

Cum aţi găsit acasă?
N-aveam nici ce mânca, nici lingură să mănânc cu ea.  Când au venit băieţii mei, n-au mai găsit nimic. Am avut două vaci cu lapte, una abia fătase, şapte porci şi-o scroafă – un porc era boşorog –, 17 oi şi
haine ca la om acasă. Tot ce era – hainele băieţilor, ale mele – tot le-a confiscat. Porcul care-a fost boşorog l-a fript pe grătar aci. Când au venit, n-aveau cu ce să se îmbrace, cu ce să se învelească. Deloc. Le-a dat un vecin o pocladă băieţilor (n.r. – ţesătură din lână nevopsită). Bărbatu-meu a venit cu două săptămâni sau trei înaintea mea.

Şi cum v-aţi descurcat?
Eu m-am dus la munte. Am făcut 10 ani pe munte. Am făcut mâncare la oameni. Eram şi la magazie, unde vindeam scule... A fost greu, dar a trecut. Dar le-am făcut de parcă ni le-a dat Dumnezeu! A trecut, domnule, ne-a ajutat Dumnezeu. Pe El l-am avut mare şi puternic. Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut.

Tot neamul Chirca a făcut puşcărie


Marina Chirca şi fiul său, Gheorghe (73 de ani)

„Pe data de 15 mai 1951, Marina Chirca ne-a spus că organele de miliţie au sesizat de faptul că fiul său (n.r. – Gheorghe, în vârstă de 11 ani) a cumpărat de la Cooperativă multe ţigări – 400 bucăţi – şi au fost cercetaţi la postul de miliţie din comuna Nucşoara [...] Marina Chirca l-a învăţat pe fiul său să declare că el a furat de acasă 500 de lei şi şi-a cumpărat ţigări“, este consemnat în interogatoriul luat lui Petre Arnăuţoiu la 6 februarie 1959. La 29 iunie 1958 însă, după arestarea grupului, n-a mai scăpat. La fel ca mama sa, Gheorghe Chirca s-a împăcat cu trecutul său. Povesteşte de parcă totul i s-ar fi întâmplat ieri, dar fără regrete şi uri.

„Ne-a dus la Jilava, apoi la Insula Mare a Brăilei. Acolo făceam dig pe lângă Dunăre. Dacă nu făceai norma... bătăiţă! Stăteai la poartă până-ţi venea rândul. Punea cearşaful ud pe fund, te băga cu capul sub pat şi-ţi trăgea cu funia. De la 5 la 25. Un picior pe-o mână, alt picior pe cealaltă, unul pe ceafă şi două – pe picioarele tale. Nu mai puteai să mişti. 12 ore munceam. Când am ajuns acolo aveam aproape 80 de kilograme. În ’63, ajunsesem la 35. Eu n-am recunoscut nimic-nimic. La judecată, chiar acuzarea a spus că nu sunt vinovat. La urmă, mi-a dat 8 ani. Şi mie, şi fratelui.“

Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată“, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor“.

Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Toma Arnăuţoiu, în uniformă de ofiţer FOTO: Arhivă Personală Elena Ion-Arnăuţoiu

Imagini din aceeasi galerie
  • Toma Arnăuţoiu, în uniformă de ofiţer FOTO: Arhivă Personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Maria Plop, înainte de plecarea în munţi FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Portrete ale conducătorilor Partidului Muncitoresc Român, distruse de partizani FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Petre Arnăuţoiu, în arestul de la Piteşti FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Titu Jubleanu FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Toma Arnăuţoiu, în arestul de la Piteşti FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Maria Plop şi fiica sa, în arestul de la Piteşti FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, în arestul de la Piteşti FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Ascunzătoare de la Râpele cu Brazi FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Maria Plop coboară din ascunzătoarea de la Râpele cu Brazi. În braţe o ţine pe fiica sa, de doi ani FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Înscrisuri ale partizanilor FOTO: „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara“, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
  • Familia Arnăuţoiu din Nucşoara Foto: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Laurenţia şi Toma Arnăuţoiu Foto: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Laurenţia
şi Ion Arnăuţoiu, alături de copiii lor: Ion, Toma, Elena, Anton şi Petre (în
braţele mamei) FOTO: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Toma Arnăuţoiu la Şcola de Ofiţeri de Cavalerile „Regele Ferdinand I“ Foto: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Petre Arnăuţoiu, înainte de a pleca în munţi FOTO: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • 1924. Neluţ, Toma şi Elena, primii trei copii ai învăţătorului Arnăuţoiu FOTO: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Învăţătorul Ion Arnăuţoiu, tatăl lui Toma. FOTO: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Laurenţia Arnăuţoiu, mama lui Toma FOTO: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Elena Ion Arnăuţoiu
  • Tinereţea Elenei Ion-Arnăuţoiu
  • 1938. Nunta Elenei şi a lui Florea Ion FOTO: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Laurenţia Arnăuţoiu şi fiica sa, Elena Ion-Arnăuţoiu, pe bulevard, în Câmpulung FOTO: Arhivă personală Elena Ion-Arnăuţoiu
  • Marina Chirca (98 de ani), alături de fiul său Gheorghe (73 de ani) FOTO: Laurenţiu Ungureanu
  • Marina Chirca
  • Marina Chirca
  • Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu FOTO: Adevărul
Distribuie imaginea