INTERVIU Alexandra Bellow, matematician, fiica soţilor Dimitrie şi Florica Bagdasar: „Pe părinţii mei nu i-a interesat niciodată să se mute în vilă la şosea“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alexandra Bellow, matematician, fiica soţilor Dimitrie şi Florica Bagdasar FOTO: Florin Eşanu
Alexandra Bellow, matematician, fiica soţilor Dimitrie şi Florica Bagdasar FOTO: Florin Eşanu

E matematician renumit în întreaga lume, iar ideile sale au făcut istorie în universităţi celebre din SUA. Istoria personală, însă, e deopotrivă tragică şi iluzorie. Alexandra Bellow (79 de ani), fosta soţie a laureatului Nobel Saul Bellow, vorbeşte despre viaţa sa începută în familia celor mai consacraţi medici români şi continuată la distanţă de mii de kilometri de casă.


Nici nu ştii ce să vorbeşti mai întâi cu Alexandra Bellow. Despre toată biografia părinţilor săi, Dimitrie şi Florica Bagdasar, de la şcolile pe care le-au făcut peste ocean, la prima clinică de neurochirurgie din România şi la sinucigaşa adeziune la mişcarea comunistă? Despre mecanismele puterii comuniste infame şi despre seducătoarea iluzie că poţi face bine într-un sistem rău? Despre stigmatul de a fi copilul unor foşti demnitari asimilaţi Partidului Comunist, dar deveniţi apoi duşmani ai poporului? Despre matematicienii din viaţa sa sau despre Saul Bellow, scriitorul american laureat cu Nobel, care i-a fost soţ? Ori despre cum studiul matematicii i-a călăuzit formidabila biografie, de când era preferata profesoarei de liceu, până când a devenit profesor emerit la Universitatea Northwestern din SUA? Poate despre teorie ergodică, probabilităţi şi analiză matematică, carevasăzică specializarea sa.

Alexandra Bellow e depozitarul unor istorii teribile despre nişte oameni aparte, care nu pot acţiona decât într-o naturală armonie cu propria integritate şi morală. Aceştia sunt Dimitrie şi Florica Bagdasar, părinţii săi, iar poveştile lor, destinele lor exemplare, redau măsura corectă a demnităţii şi a cinstei. Alexandra Bellow e conştientă de moştenirea pe care-o poartă pe umeri, însă te răpune cu discreţia sa. E aici un straniu paradox: modestia unei specialiste în teoria ergodică şi analiza matematică nu cunoaşte limită.



„Weekend Adevărul“: Sunt legendare privilegiile pe care le aveau, în cercurile nomenclaturii, adolescenţii din anii ’70. De pildă, prietenii lui Nicu Ceauşescu. Păstrând proporţiile, de ce fel de privilegii vă bucuraţi dumneavoastră pentru că eraţi fiica unor demnitari la începutul regimului comunist, Dimitrie şi Florica Bagdasar?

Alexandra Bellow: În primul rând, părinţii mei duceau o viaţă modestă. Nu i-a interesat niciodată să se mute într-o vilă la şosea, aşa cum făceau mai toţi demnitarii. Goana după avere, obiecte de artă de valoare, haine luxoase era departe de preocupările lor, lucru pe care mi l-au transmis şi mie. Nu-mi amintesc să fi făcut parte din cluburi speciale, cu privilegii. Eram un copil normal. Din când în când, e drept, mergeam cu maşina ministerială a părinţilor mei, la ocazii speciale. Mi-era însă jenă să fiu dusă până la destinaţie, aşa că-l rugam pe şofer să mă lase la o distanţă oarecare de locul în care trebuia să ajung şi continuam drumul pe jos. Hai să-ţi povestesc despre maşina aceasta, pentru că e o poveste relevantă. Când tatăl meu a fost numit ministru al Sănătăţii, în 1945, bineînţeles că i s-a pus la dispoziţie o maşină cu şofer şi cu un agent de pază. Tatăl meu a refuzat. A spus că are deja o maşină, un mic Mercedes Benz pe care-l cumpărase înainte de război, pentru care are şi un şofer. „De ce să cheltuiesc banii ministerului degeaba? E o cheltuială inutilă!“ A fost obligat să accepte agentul, dar a insistat să meargă cu maşina lui. Continua să meargă la spital, unde opera şi vedea pacienţi. Într-o după-amiază, spre înserat, când se întorcea de la spital cu maşinuţa lui, la un semafor apare o ceată de soldaţi ruşi beţi. Îi somează să se dea jos din maşină. Primul care-a luat-o la fugă a fost agentul de pază (râde). Tata a rămas singur, încercând să argumenteze paşnic că e maşina lui. Evident că era imposibil. A trebuit să-şi abandoneze maşina şi apoi să o folosească pe cea oficială. Dar spunea: „Vai, nenorociţii ăştia de soldaţi ruşi, cine ştie prin ce orori au trecut şi ei!“. Încerca să-i scuze, să-şi explice lui însuşi. Aşa s-au petrecut lucrurile.

„Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină!“
„Viaţa tatălui meu a fost o permanentă luptă“, spuneaţi. Şi explicaţi că preocuparea sa principală era una socială. Nu era obositor? Nu dezarma?
Cred că era extrem de obositor, dar avea o putere de muncă şi o tenacitate cu totul neobişnuite. Nu dormea mai mult de patru ore pe noapte.

Pare imposibil!
Poate că din această cauză viaţa lui a fost aşa de scurtă (n.r. – a murit la 52 de ani). Dar avea un program absolut aiuritor. La 5.00 dimineaţa era în spital. În timpul războiului, începea cu vizita la salonul de răniţi. După aceea, urmau operaţiile pe sistem nervos, care durau până la 13.00-14.00. Când venea acasă, seara, ca să se destindă, citea. Uneori îi plăcea să ne citească mamei şi mie cu voce tare. Totuşi, cred că niciodată nu se culcau înainte de miezul nopţii. În plus, din păcate, fuma. Nu mi-l amintesc fără o ţigară sau o pipă. Avea nevoie de stimulentul acesta. Înainte de operaţie, era aproape sfânt acest obicei. Mie îmi dădea sfaturi şi-mi spunea de fiecare dată când avea ocazia: „Să încerci să faci bine în jurul tău!“. Asta face parte din jurământul lui Hipocrate. „Dacă nu poţi face bine, abţine-te de la a face rău.“ Se dăruia şi îi plăcea să ajute oamenii. Nu numai din punct de vedere medical. Părinţii mei au avut un foarte puternic simţ al familiei şi al comunităţii.

Ce-a determinat această atitudine?
Tata a fost trimis pe front, în Primul Război Mondial, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a supravieţuit. Acolo a văzut şi a trăit o mulţime de experienţe dificile. În cazul mamei, doi bărbaţi au jucat un rol esenţial în viaţa ei: tatăl şi soţul. Tatăl ei (n.r. – Sterie Ciumetti) a fost inginer şi a predat matematică în liceu. Era un om de o cinste ireproşabilă. Avea motto-ul „Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină!“ (n.r. – vers din poezia „Omul frumos“, scrisă de Andrei Mureşanu). Mama mi l-a spus de nu-ştiu-câte ori, aşa că a devenit şi motto-ul meu. Tatăl meu avea o adevărată adoraţie, ca să nu spun veneraţie, pentru Louis Pasteur. Nu doar pentru că salvase atâtea vieţi, cât şi pentru simplitatea şi modestia lui. Părinţii mei erau, de asemeni, oameni foarte generoşi. Arareori se întâmpla să vină cineva la ei la consultaţie şi, dacă nu avea bani, să nu plece cu medicamente gratuite şi chiar şi cu bani în buzunar.

Drimitrie şi Florica Bagdasar. Foto 1: În Irlanda, în 1928 Foto 2. Proastpăt căsătoriţi

„Datoria morală de a se întoarce în ţară“
Cum au plecat în SUA?
Erau proaspăt căsătoriţi. În 1927, au plecat la Boston. Mama terminase Facultatea de Medicină, trecuse prin toate stagiile şi urma să studieze sănătatea publică. Tatăl meu deja avea cunoştinţe vaste de neurologie, de chirurgie generală, dobândite la faimoasele clinici din Bucureşti. Urma să se iniţieze în tainele neurochirurgiei la Boston, la spitalul lui Harvey Cushing. Cushing era pionierul mondial al neurochirurgiei şi maestru universal recunoscut în domeniu. Veneau la clinica lui chirurgi din toate colţurile lumii numai ca să-l vadă operând. Acolo, părinţii mei munceau foarte mult, iar banii erau foarte puţini. Până la urmă, s-au îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară. Profesorul Cushing a fost cel care a făcut posibilă internarea lor şi apoi s-a ocupat de ei cu regularitate. Cushing a fost şi cel care a iniţiat pentru mama, în 1928, o bursă Rockefeller, care era o mare raritate pentru o femeie.

Foto 1: Alexandra Bagdasar poartă un costum de pilot dăruit de un pacient al tatălui. Foto 2: Dimitrie Bagdasar şi Constantin Arseni ies din clinica de neurochirurgie după operaţioe

De ce s-au mai întors?
E clar că părinţii mei ar fi avut oportunităţi extraordinare dacă ar fi rămas în Statele Unite, dar au considerat că este datoria lor morală să se întoarcă în ţară. S-au întors la Bucureşti, dar nu s-au găsit locuri pentru ei şi au fost trimişi în provincie, la periferia ţării.

„Tata a pregătit prima femeie neurochirurg“
Au fost trimişi la periferia ţării deşi fuseseră instruiţi în SUA. Cum au privit noul lor statut?
Pentru ei, cred că a fost un purgatoriu: doi ani la Jimbolia şi alţi doi la Cernăuţi. Condiţiile de lucru erau precare. Tatăl meu începuse să opereze pe creier, dar instrumentarul era extrem de primitiv. La Jimbolia, instrumentele erau de Ev Mediu. La Cernăuţi, în capitala Bucovinei, un oraş cosmopolit, înfloritor, situaţia era mai bună, însă tata s-a lovit de suspiciunea unora dintre colegi: îi deranja faptul că, în timpul lui liber, în loc să meargă să petreacă la băutură şi jocuri de cărţi, tata prefera să facă disecţii la morgă pentru a-şi perfecţiona tehnica chirurgicală. Până la urmă, şi-a dat demisia şi s-a reîntors la Bucureşti fără să aibă poziţie. Acolo, lucra ca un nomad: opera la diverse spitale, dar cu propriile instrumente. Mama era întotdeauna mâna lui dreaptă. Până la urmă, în 1935, Ministerul Sănătăţii a hotărât să creeze prima clinică de neurochirurgie, cu 10 paturi. Doctorii Ion T. Niculescu şi soţia lui, Maria Niculescu, le-au dat un sprijin de nepreţuit părinţilor mei în această perioadă. Tata şi-a format, în sfârşit, o echipă proprie de neurochirurgie, trei tineri pe care el i-a pregătit: doctorul Constantin Arseni, care a devenit şeful clinicii după moartea tatălui meu, doctorul Ionel Ionescu şi soţia sa, admirabila Sofia Ionescu-Ogrezeanu, care a devenit prima femeie neurochirurg din Europa şi, se pare, din lume.

bellow
bellow
bellow
bellow
Părinţii mei nu au fost «revoluţionari de profesie». Nu erau făcuţi pentru jocurile puterii.

<strong>„Dacă tatăl tău ar fi avut o amantă, nu cheltuia atât“</strong>


În timpul războiului, ce ştiaţi despre realitatea politică din jurul dumneavoastră? Eraţi ferită?
Da. Am avut părinţi devotaţi si afectuoşi care au încercat să mă ocrotească în fel şi chip. Copil fiind, nu ştiam mai nimic despre politică. Îmi dădeam seama că anumite lucruri nu erau în regulă. Îmi dădeam seama când părinţii mei erau agitaţi, preocupaţi, dar nu cunoşteam detaliile. Cred că voiau să-mi ofere o copilărie cât se poate de fericită şi cât se poate de normală.

Aveaţi guvernantă din România?
Nu, pentru că părinţii mei voiau să mă înveţe limbi străine. Am avut o guvernantă care m-a învăţat germană şi o profesoară cu care făceam lecţii private de franceză.

Deci, acum ştiţi germană, franceză şi engleză.
Engleză am învăţat cu sora mamei mele, Ana Păunescu, care era foarte devotată familiei. Ea era profesoară de engleză la liceu. Într-adevăr, am avut acest avantaj enorm de a putea învăţa limbi străine.

Există un moment care v-a făcut să înţelegeţi ceva din tumultul politic din război şi de după război?
Cum spuneam, îmi dădeam seama că se petrec lucruri extraordinare, dar părinţii mei mă ocroteau. Adevărul este că ei erau extrem de preocupaţi de ceea ce se întâmplă. Tatăl meu probabil că în acea perioadă era şi într-o situaţie destul de delicată din punct de vedere politic. El îi ajuta cu bani pe foştii deţinuţi politici din ilegalitatea comunistă, oameni care erau urmăriţi de Siguranţă, îi interna la el în serviciu. A cheltuit o avere. Mama îmi spunea adeseori: „Dacă tatăl tău ar fi avut o amantă, nu cheltuia atâţia bani“. Avantajul tatălui era însă că devenise indispensabil, fiind singurul neurochirurg adevărat din vremea aceea.

Aţi simţit presiunea numelui? Atunci când părinţii sunt cunoscuţi peste tot în lume, există o presiune pe copil să-i depăşească?
Fără discuţie! Îmi amintesc că părinţii mei veneau foarte rar la şcoala unde învăţam. Cred că au venit o dată la o serbare de sfârşit de an, când se juca „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea“. Eu îl interpretam pe Conu’ Leonida. Lumea în sală se prăpădea de râs, pentru că împrumutasem halatul tatălui meu şi papucii lui, în care înotam! Mă împiedicam tot timpul! (râde) În general, însă, părinţii mei aveau o atitudine foarte rezervată. La un moment dat, am întrebat-o pe mama: „Ştii, mamele celelalte mereu vin la şcoală, se interesează cum învaţă copiii lor. Ţie nu-ţi pasă?“. Mama mi-a spus cu foarte multă siguranţă: „Eu am încredere în tine, ştiu că eşti o elevă excelentă, aşa că nu e nevoie să te controlez“.

Iar acum trebuia să nu-i înşelaţi aşteptările.
Indirect, asta era o provocare. Dar îmi plăcea şcoala şi, în special, matematica.

Romulus Rusan, Alexandra Bellow şi Ana Blandiana, la şcoala de vară de la Siget FOTO: Florin Eşanu

bellow
bellow

<strong>4 aprilie 1944. Apocalipsa din cartierul Cotroceni</strong>


Vă amintiţi marile bombardamente de la 4 aprilie 1944?
Bineînţeles. Locuiam în Cotroceni, în casa veche, părintească, a bunicului din partea mamei. Chiar vizavi de Grădina Botanică, pe strada Ernest Juvara, la numărul 30. O încântare! Partea ironică este că americanii îi avertizaseră pe români că or să bombardeze Bucureştiul. Multă lume nu credea. Au fost mulţi civili care ridicau din umeri: „Sunt doar snoave!“. Mulţi nu s-au refugiat, nu s-au dus în adăpost.

Părinţii dumneavoastră ce-au făcut atunci?
Am să fac o digresiune. Părinţii mei erau prieteni cu Alexis si Roza Zaloziecki, pe care-i cunoscuseră la Cernăuţi – făceau parte din elita oraşului. Îşi făcuseră studiile la Viena şi erau doctori excepţionali. Alexis Zaloziecki era o somitate în neurologie şi o forţă a naturii în ce priveşte caracterul. Curajul lui de a înfrunta Gestapo-ul şi apoi Comandamentul Rusesc au fost legendare în Cernăuţi. Roza Zaloziecki era şi ea o personalitate puternică, o obstetriciană distinsă. În timpul războiului, situaţia s-a deteriorat în Cernăuţi. Roza era evreică şi începuseră persecuţiile şi deportările. Astfel, Alexis Zaloziecki şi-a trimis soţia şi pe copilul lor la Bucureşti, la părinţii mei. La sfârşitul războiului a venit şi el. Viaţa celor două perechi de medici s-a împletit dramatic. Pe 4 aprilie 1944, aşadar, Roza şi copilul ei se găseau în casă şi se pregăteau să plece în adăpost. Părinţii mei, care erau deja în adăpost, au văzut că cei doi încă nu apăruseră, aşa că s-au întors în casă, să vadă ce se întâmplă. L-au găsit pe copil pe oliţă şi au primit explicaţia că nu puteau pleca până când copilul nu termina ce avea de făcut. Asta i-a salvat pentru că o bombă a căzut chiar la gura adăpostului, iar suflul bombei i-a omorât pe toţi cei dinăuntru. Părinţii mei, fiind medici, s-au dus să caute supravieţuitori. I-au găsit fără suflare, dar întregi, fără niciun fel de rană. Îţi imaginezi ce scenă de apocalipsă?

1939. Alexandra Bellow şi părinţii

Adeziunea la comunism: un proces natural
Cum explicaţi adeziunea părinţilor la idealul comunist?
Tatăl meu, în tinereţe, văzuse multă mizerie şi sărăcie în Moldova, de unde venea. Adevărul e că, atunci când tatăl meu era tânăr, analfabetismul era înspăimântător. Lipsa de igienă şi de îngrijire medicală, mortalitatea infantilă erau copleşitoare. Tata resimţea lucrurile acestea în mod personal şi dureros. Au început apoi persecuţiile rasiale, iar tata reacţiona la toate acestea. Adeziunea lui la mişcarea de stânga a fost un proces natural. Avea, de când era adolescent, aceste idei romantice de stânga. Tata n-a avut timp să se trezească la realitate complet. Deşi începuse să vadă, să simtă dezamăgirile. Mama, care-l iubea şi care credea în el cu pasiune, a păşit pe urmele lui. Totuşi, părinţii mei nu au fost „revoluţionari de profesie“. Nu erau făcuţi pentru jocurile puterii.

„Cea mai tristă zi din viaţa tatălui meu“
În ’46, exista, totuşi, o cvasilegitimitate politică. Nu veniseră nici alegerile din 19 noiembrie.
Pe care tatăl meu nu le-a apucat. A murit în iulie. El, care era pasionat, foarte dornic de schimbare şi credea sincer şi cu entuziasm că sfârşitul războiului o s-aducă democraţie, libertate şi progres, a acceptat realmente cu bucurie să participe la conducerea ţării. De fapt, a semnat şi memoriul intelectualilor adresat mareşalului Antonescu pentru ieşirea din război. A activat în mod intens pentru promovarea acestor idei. Erau o mulţime de organizaţii de masă, Ajutorul Roşu, Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor, ARLUS (n.r. – Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), PNP (n.r. – Partidul Naţional Popular). Părinţii mei erau împotriva războiului. Tata considera că războiul lui Hitler împotriva URSS era o catastrofă. Era atât de convins că, atunci când au intrat armatele sovietice în Bucureşti, le-a primit cu flori, dacă vă puteţi imagina.

Cum a primit propunerea de a fi ministru al Sănătăţii în guvernul Groza?
A primit această sarcină cu entuziasm. Era convins că vede zorii unei epoci noi, mai bune, de progres şi libertate. Un an mai târziu, deci în 1946, tata a fost numit ambasadorul României la Washington, dar nu a ajuns în SUA, pentru că s-a îmbolnăvit foarte grav. A făcut un cancer pulmonar şi a murit. A continuat să se ducă la clinică până în ultimul moment. Ziua în care şi-a dat seama că nu mai poate ţine bisturiul în mână a fost, cred, cea mai tristă din viaţa lui. Au profitat până şi de moartea lui şi i-au făcut funeralii de stat.

bellow

<strong>Toate problemele Floricăi Bagdasar cu Sănătatea</strong>


După dispariţia tatălui, mama dumneavoastră i-a succedat la minister. Cum s-a întâmplat?
Moartea tatălui meu a lăsat-o pe mama copleşită şi în plină derută. Guvernul însă voia să câştige capital politic de pe urma numelui Bagdasar, aşa că, prin multe insistenţe, au convins-o pe mama, două luni mai târziu, să preia locul tatălui la minister. Între timp, mama a fost delegată la Conferinţa de Pace de la Paris. Mama a deţinut poziţia de ministru al Sănătăţii timp de doi ani, până în ’48. A fost de fapt prima femeie care a făcut parte dintr-un cabinet al României. A fost de asemeni deputat al judeţului Tulcea în Marea Adunare Naţională pe platforma PNP. Îmi amintesc că stătea alături de George Călinescu, despre care-mi povestea o mulţime de anecdote. 

Care erau sarcinile părinţilor la Sănătate?
Războiul făcuse ravagii cumplite în România: epidemii şi foamete îngrozitoare. Priorităţile de vârf ale părinţilor mei la Ministerul Sănătăţii erau clare. Totuşi, având resursele limitate şi personalul medico-sanitar decimat de război, s-au confruntat cu greutăţi enorme. De parcă aceste lipsuri nu erau suficiente, au fost supuşi la presiuni politice tot mai mari ca să dea afară personal. Mama povestea de aceste comprimări de coşmar pe care a fost obligată să le facă sub presiuni oribile. În timp ce era ministru, mama ducea o luptă şi cu mizerii de altă specie. Una era şicanarea membrilor Crucii Roşii, care erau arestaţi sub diverse pretexte ori nu primeau viza de intrare. Apoi, schimbarea etichetelor pe pachetele de ajutoare cu alimente şi medicamente. „USA“ era înlocuit cu „URSS“. În plus, profitorii care voiau să se îmbogăţească peste noapte deturnau rezervele ministerului.

„Mor copii în fiecare zi“
Cum făcea faţă acestor presiuni?
De la Conferinţa de Pace de la Paris din septembrie 1946, mama s-a dus oficial la Stockholm ca să susţină cauza României şi să ceară sprijin. Suedezii au răspuns cu generozitate. La fel şi alte ţări vest-europene. În ce priveşte campaniile contra tifosului exantematic şi contra malariei, mama a apelat la cei mai buni experţi din lumea medicală din ţară. Au realizat aceste campanii ca pe nişte campanii militare. În timpul foametei din Moldova, era disperată. „Cum să lupţi împotriva epidemiilor, când oamenii mor de foame?“ S-a dus la Guvern şi a cerut aprobarea de a solicita oficial sprijinul american.

bellow
Circulau zvonuri cumplite, de groază, aşa că ne puteam aştepta la orice în acel moment, inclusiv la arestare şi dispariţie.

Cum putea să accepte un guvern susţinut de URSS ajutor de la americani?
I s-a spus: „Marii noştri prieteni sovietici sunt devastaţi de război, nu ne pot da ajutor, iar în faţa americanilor noi nu ne plecăm!“. Mama nu s-a dat bătută, a insistat: „E vorba de jumătate de milion de oameni pe punctul de a muri de foame! Se hrănesc cu scoarţă de copac şi cu iarbă! Mor copii în fiecare zi!“. Ca să scape de gura ei, au acceptat. Mama a luat legătura cu liderul diplomatic al misiunii americane, Burton Berry, în februarie 1947, i-a explicat care e situaţia şi, exact într-o săptămână, Berry i-a comunicat că preşedintele Truman a dat ordin unei nave americane din Mediterană, care transporta provizii pentru armata americană, să meargă în portul Constanţa şi să ducă proviziile românilor. Distribuţia proviziilor americane s-a făcut într-un mod extrem de eficient cu ajutorul Crucii Roşii şi al Ministerului Sănătăţii. Prinţesa Ileana, care se implicase în mod intens în activitatea Crucii Roşii, spune, în memoriile ei, „I live again“ (n.r. – „Trăiesc din nou“), că i s-a părut de neînchipuit că guvernul comunist a acceptat să dea dispoziţie Căilor Ferate să transporte proviziile americane. Nu avea de unde să ştie că mama şi-a pus reputaţia în joc pentru a asigura desfăşurarea operaţiunii fără incidente.

<strong>„Salvarea mamei a fost că s-a îmbolnăvit grav“</strong>


Dar mama dumneavoastră avea putere în partid sau era ceea ce azi am numi „un tehnocrat“?
Nu avea putere, fără discuţie.

Totuşi, în 1953, a fost eliminată din structurile comuniste în stil bolşevic. Cum s-a ajuns aici?
La sfârşitul lui august 1948, mama era într-o călătorie de inspecţie. Şeful ei de cabinet i-a comunicat că s-a anunţat că nu mai este ministrul Sănătăţii. Atunci, s-a întors cu normă întreagă la Centrul de Igienă Mintală pe care-l înfiinţase în 1946 şi unde consulta copii cu probleme de adaptare şi deficienţe mintale. Era deosebit de mândră când reuşea să recupereze copii. Deşi în 1949 a fost numită conferenţiar la catedra de Psihologia Copilului Normal şi Patologic din Institutul Medico-Farmaceutic, mama a simţit că era treptat marginalizată. Apogeul campaniei contra mamei mele a fost duminică, 18 ianuarie 1953. Cu mai puţin de două luni înainte de moartea lui Stalin. Acesta a fost un articol de fond din „Scânteia“ intitulat „Pentru lichidarea deformărilor anti-ştiinţifice în domeniul pedagogiei“. Articolul a fost prelucrat în toate spitalele din ţară şi în toate şcolile importante.

„Ziariştii de la «Scânteia» erau procurori“
Dar care era motivul din spatele acestei campanii?
Nu văd nici eu motivul. Acesta e absurdul şi ridicolul situaţiei. Ai citit cumva cartea lui Koestler?

„Întuneric la amiază“?
Da. Atunci îţi dai seama că asemenea situaţii se iveau foarte des în mişcarea comunistă. Se petreceau lucruri care nu aveau sens. Campania contra ei deja începuse. Apoi, s-a accentuat şi, încetul cu încetul, a luat amploare, ajungând la apogeu cu articolul din „Scânteia“. O zi sau două după publicarea articolului, la Centrul de Igienă Mintală a apărut o delegaţie oficială care a eliberat-o din funcţie. I s-a cerut să predea cheile şi dosarele pe loc. A fost atât de şocată încât, coborând, a căzut pe scară şi s-a rănit la plămânul cel bun. Primul plămân fusese blocat cu 25 de ani înainte.

bellow
La Centrul de Igienă Mintală a apărut o delegaţie oficială care a eliberat-o din funcţie pe mama mea. A fost atât de şocată încât, coborând, a căzut pe scară şi s-a rănit la plămânul cel bun. Primul plămân fusese blocat cu 25 de ani înainte.

Un simplu ziar să aibă asemenea putere, de acuzator public.
Aşa se întâmpla. Au făcut un fel de rechizitoriu. Ziariştii erau procurori. Articolul din „Scânteia“ o acuza pe mama de „cosmopolitism“, „ploconire slugarnică în faţa concepţiilor putrede, anti-ştiinţifice ale ideologiei burgheze“, de „promovarea unor curente obscurantiste de tipul Sigmund Freud în psihiatria infantilă“. Pensia din partea tatălui a încetat, iar mama nu mai avea niciun venit. Am fost obligate să împărţim apartamentul cu încă o familie. Prietenii, în majoritate, ne-au abandonat. Au existat şi excepţii precum Roza Zaloziecki.

„Mama devenise duşmanul de clasă“
Cine semna articolul?
Nu ştiu nici azi exact cine a fost autorul. Era un articol de fond, pe două pagini. Textul a fost prelucrat (n.r. – analizat) în toate şcolile, în toate spitalele şi clinicile. Mama devenise duşmanul de clasă, dacă nu chiar numărul 1, nici prea departe.

Ce vă spunea în perioada acestei campanii?
Era uluită. Bineînţeles că circulau zvonuri cumplite, de groază, aşa că ne puteam aştepta la orice în acel moment, inclusiv la arestare şi dispariţie.  

Şansele de supravieţuire: patru la mie
Nu putea avea nicio reacţie? Un drept la replică, să spunem.
Mentalitatea era că Partidul are întotdeauna dreptate şi că trebuie să ne supunem disciplinei de partid. Mama a fost anchetată de mai multe ori. Ea însăşi a luat una câte una acuzaţiile şi le-a respins. Totuşi, perioada de ostracizare a continuat. Salvarea ei a fost faptul că s-a îmbolnăvit foarte grav, iar partidul credea că o să moară, deci n-ar mai fi avut rost să uzeze resurse de tot felul pentru anchete. Aşa că au lăsat-o în pace. După operaţia pe care a avut-o la plămâni, spre uimirea tuturor, a început să se refacă. Procesul de refacere a durat câţiva ani.

Cum s-a întâmplat?
Îmi amintesc că mergeam regulat la spital. Doctorul care o îngrijea, un chirurg de plămâni excelent, a evitat multă vreme să-i spună mamei mele că, fără operaţie, e cert că nu mai poate să supravieţuiască. Într-o zi, şi-a luat inima-n dinţi şi i-a spus. I-a spus şi care sunt şansele: dacă nu face operaţia, sigur nu va reuşi. Dacă face operaţia, are şanse de patru la mie. Mama a zis: „De ce să nu fiu eu unul dintre cei patru? Iau această şansă“. Îmi amintesc şi acum momentul când doctorul Cărpinişanu a ieşit din sala de operaţie. Eu aşteptam afară, în sala de aşteptare, iar el a venit şi mi-a spus cu lacrimi în ochi: „Eu am făcut tot ce-am putut. Restul, acum, e în mâinile lui Dumnezeu“. Aşa s-au petrecut lucrurile.

<strong>„Ea este eleva Alexandra Bagdasar. Ce păcat că n-are conştiinţă de clasă!“</strong>


Asupra dumneavoastră, ca elev şi ca viitor student, s-a repercutat conflictul în care era angajată mama?
Eram în ultima clasă de liceu când a apărut articolul contra mamei mele, în ianuarie 1953. Am fost prevenită că se va face „prelucrarea“ şi nu m-am dus la şcoală. După acest moment, mergeam doar sporadic la şcoală. Mi-era silă. Erau foarte multe profesoare care nu voiau să aibă de-a face cu mine. Se uitau în altă parte ca şi cum n-aş fi existat.

În 1968, în campusul Universităţii Northwestern, numită recent profesor titular

Totuşi, de ce era nevoie să fie „prelucrat“ un articol de ziar în şcoală?
Era curentă această practică. Ai auzit de Octavian Paler? Se pare că şi în cazul lui s-a întâmplat ceva asemănător: a fost ostracizat din cauza unei cărţi pe care o scrisese. Au apărut articole în presă, iar cazul lui a fost prelucrat peste tot. Absurdităţi, dar astea erau metodele. Dacă ai citit „Întuneric la amiază“, îţi dai seama.

Alexandra Bellow, profesor la Universitatea Victoria din Vancouver, Canada

Fantastica Martha Marini
Aţi avut vreun punct de sprijin în această perioadă?
Una dintre puţinele profesoare care s-au purtat în mod civilizat – eroic, aş spune – a fost cea de matematică. Fantastica mea profesoară de matematică! O chema Martha Marini şi era, probabil, profesoara cea mai respectată din liceu, pentru că era foarte exigentă, dar foarte corectă şi nu ştia ce-i frica. Ea a avut curajul nemaipomenit să mă invite într-o zi în cancelaria profesorilor. Ştii ce-nsemna asta?

Nu ştiu. N-aveau acces elevii în cancelarie ori e vorba despre stigmatul pe care-l căpătaserăţi?
Aveam un stigmat. Multe din profesoarele celelalte mă evitau ca pe ciumă. Au înmărmurit când m-au văzut. De pildă, într-una din zilele de după prelucrarea articolului, am dat nas în nas pe coridor cu directoarea şcolii, însoţită de doi inspectori generali. Directoarea mă opreşte, mă prezintă grav inspectorilor şi le spune: „Este eleva Alexandra Bagdasar, fiica Floricăi Bagdasar. Este o elevă foarte bună, ce păcat că n-are conştiinţă de clasă!“. Ştii ce însemna asta în vremurile acelea? Era un stigmat nemaipomenit. M-a umilit! M-a şi înspăimântat, pentru că nu ştiam la ce să mă aştept. Spectrul corectitudinii politice în acea vreme se numea „vigilenţă revoluţionară“. Eu devenisem transparentă. După aceea, m-am pus pe învăţat cu o înverşunare diabolică. Am avut satisfacţia ca la Bacalaureat, examenele scrise fiind secrete, să mi se dea nota maximă, aşa că aceeaşi directoare a fost nevoită să-mi înmâneze „diploma de merit“ (râde). Mă gândisem atunci: oare ce-a urmărit? Fără îndoială, şi-a închipuit că avansează politic prin înfierarea unei eleve.

„Până să-mi dau seama, m-am amorezat de matematică“
La facultate cum aţi intrat?
Cu diploma de merit, nu era nevoie de examen de admitere. Şi la Facultatea de Matematică au fost profesori care mă evitau, fiindcă din punct de vedere politic eram încă un fel de „paria“, dar au existat şi profesori mai în vârstă, luminaţi la cap, printre care profesorul Simion Stoilow. El era o autoritate în lumea matematică, avea vederi de stânga şi era curtat de către regim. Fără îndoială că m-a sprijinit în diverse momente dificile. Stoilow era un vechi prieten al tatălui meu, avea afecţiune şi stimă pentru părinţii mei.

Faptul că aţi ales să studiaţi matematica este o urmare a ataşamentului pe care-l aveaţi faţă de profesoara din liceu?
În parte. Date fiind experienţele prin care am trecut în ultimul an de liceu, mi-am dat seama că matematica este un teritoriu care-ţi poate oferi mult mai multă libertate de spirit, siguranţă. Am simţit că în matematică e mult mai uşor să rezişti presiunilor politice, ideologice. Acesta a fost de asemenea un factor. Dar, cel mai important: îmi plăcea de când eram copil! Mama avea preocupări pedagogice şi avea metodele ei de a preda aritmetica. Încercând să mă atragă, inventa diverse jocuri, iar pentru mine asta era captivant. Până să-mi dau seama, m-am amorezat de matematică.

bellow
bellow

<strong>„Saul Bellow luase Nobelul în ’76. N-a contat când a venit în România!“</strong>


Ne aflăm în anul ’54. Dumneavoastră când aţi plecat din România?
În ’57. Lucrurile s-au petrecut aşa. Am intrat la Facultatea de Matematică în ’53, după ce am absolvit liceul, iar în ’56 m-am căsătorit cu primul meu soţ, Cassius Tocqueville Ionescu Tulcea, care era matematician şi care fusese profesorul meu la primul curs pe care l-am luat la facultate, analiza matematică. De altfel, educaţia pe care am primit-o în analiză matematică la facultate, la Bucureşti, a fost de primă mână. Cursul de anul I, cum spuneam, era predat de Ionescu Tulcea, pe care îl admiram ca ţinută şi care prezenta teoria în mod modern, abstract, axiomatic – în stilul „avangardă“ Bourbaki. Am avut şi un seminar de analiză matematică de excepţie, în care Solomon Marcus ne oferea o bogată selecţie de probleme concrete şi exemple interesante ce ilustrau şi întregeau  teoria de la curs. La scurtă vreme după ce ne-am căsătorit, Ionescu Tulcea a primit scrisoarea de la Universitatea Yale, care îl invita să participe la un program special de cercetări în analiză funcţională.

Speraţi să puteţi pleca?
Speram din toată inima să reuşim să plecăm, pentru că eram disperaţi. Am stat cu bagajele făcute cred că timp de şase luni. Situaţia cu mama se mai calmase, dar nu eram siguri de nimic. După şase luni, ne-am văzut într-o bună zi cu paşapoartele în mână şi mama ne-a spus: „Nu aşteptaţi, plecaţi chiar mâine!“. Aşa am făcut. N-am spus prietenilor, am spus doar celor foarte apropiaţi, cu gândul că nu ne vom mai întoarce. După experienţa pe care o avusesem în ultimul an de liceu şi în primul an de facultate nu mai voiam să mă uit în urmă.

„Străini zâmbeau şi te salutau“
Ajunsă în Occident, aţi avut un şoc cultural?
Fără discuţie! Primul lucru care m-a şocat a fost că mergeam pe stradă şi lumea surâdea. Străini, complet străini, zâmbeau şi te salutau. Părea greu să-mi dau seama că oamenii pot ieşi din casă şi zâmbind. Cu încredere în ziua de mâine. Pentru mine, asta a fost dramatic. În plus, am fost impresionată de amestecul de rase, de minorităţi etnice şi de buna convieţuire dintre ele.

Străzile principale erau pline de hârtoape, felinarele nu funcţionau, lumea mergea zgribulită pe stradă şi niciunul nu se uita în stânga sau în dreapta. Într-o asemenea atmosferă sumbră, atitudinea de neputinţă, dacă nu chiar disperare neputincioasă, era extrem de impresionantă.

Cum v-a cerut în căsătorie profesorul Ionescu Tulcea?
Lucrurile au evoluat în mod natural. În primul an de studenţie mergeam la el cu catalogul să semneze (eram şefă de grupă), apoi a început să-mi dea sfaturi de matematică, să mă îndrume, astfel că ne-am apropiat din ce în ce mai mult. Într-o bună zi, ne-am căsătorit.

Disperarea neputincioasă
Când aţi revenit în România, căsătorită cu scriitorul Saul Bellow, a fost din nou un şoc să regăsiţi Bucureştiul?
În ’78, am primit un telefon, prin care am fost anunţată că mama a suferit un atac cerebral. Am hotărât să mergem urgent în România. Am luat primul avion şi am venit la Bucureşti. Mama era, într-a-devăr, în comă. A fost un şoc teribil. Se întâmpla la un an şi jumătate după cutremur. Bucureştiul era atât de sumbru, ca să nu spun sinistru! Străzile principale erau pline de hârtoape, felinarele nu funcţionau, lumea mergea zgribulită pe stradă şi niciunul nu se uita în stânga sau în dreapta. Într-o asemenea atmosferă sumbră, atitudinea de neputinţă, dacă nu chiar disperare neputincioasă, era extrem de impresionantă.

La ceremonia de decernare a premiului Nobel, regele Suediei îi strânge mâna lui Saul Bellow

Eraţi o străină sau îi puteaţi înţelege pe oameni?
Din punct de vedere oficial, eram o străină. Pe de altă parte, eram foarte îndurerată de situaţia mamei şi disperată că nu pot fi alături de ea. Dacă ai citit „Iarna decanului“, ştii că directorul spitalului decreta ordine şi interdicţii, care de care mai absurde! Aveam şicane la fiecare pas. Soţul meu, Saul, era la apogeul carierei. Luase premiul Nobel cu doi ani înainte şi era un nume recunoscut pe planetă. N-a contat!

bellow
bellow

<strong>Inexplicabilul optimism al Floricăi Bagdasar</strong>


Cum a primit Saul Bellow vestea că e laureat Nobel?
A fost un telefon care a sunat foarte devreme dimineaţa. I s-a spus că i se decernează premiul. Premiul Nobel  a fost, fără discuţie, un eveniment spectaculos. Ceremoniile de la Stockholm au fost magice, feerice! Regele şi regina, tineri şi frumoşi ca-n basme, prezidau aceste ceremonii încântătoare. Totul era făcut pe o scară magnifică, cu ritualuri vechi, de o eleganţă care-ţi tăia respiraţia. Îmi amintesc că ne-au cazat în Grand Hotel de la Stockholm. În acest hotel erau cazaţi toţi cei cărora li se decernase premiul Nobel, alături de familiile lor. Mişunau ziariştii peste tot în hotel. La fiecare doi paşi te oprea un jurnalist să-ţi pună o întrebare. Saul avea trei băieţi. Băiatul cel mare a hotărât că el o să fie „scut“ şi aşa a făcut. Saul a fost foarte recunoscător.

Cum s-a văzut „Iarna decanului“ în România
După „Iarna decanului“, Saul Bellow a fost declarat persona non grata în România. Care au fost repercusiunile în România?
Saul a fost aşa de revoltat de tot ce-a văzut şi de tot ce-a trăit, că a trebuit să se descarce pe hârtie. Rezultatul a fost „The Dean’s December“, un roman necruţător la adresa dictaturii ceauşiste care a apărut în engleză în 1982. În România, tradus de Antoaneta Ralian, a apărut după 2000. Care-au fost repercusiunile? Sora mai mică a mamei mele, Ana Păunescu, profesoara de engleză care rămăsese în România, avea tot felul de dificultăţi, de vizite inopinate. Până la urmă, Saul a apelat la un prieten care era senator foarte cunoscut la New York, un om extrem de inteligent şi cu simţ politic desăvârşit. L-a rugat să ne-ajute să o protejăm pe mătuşa mea şi să o scoatem din România. Într-adevăr, până la urmă, a reuşit să plece. Avea o fată, verişoara mea, Ileana Costea, care locuieşte în California. A reuşit să se ducă la ea, dar după un număr de şicane. Am fost foarte uşurată când am primit telefonul care m-a anunţat că a sosit.

În gara din Londra, la scurtă vreme după festivitatea de decernare a premiului Nobel

Cum priveaţi către România în ’89?
A fost o surpriză, un şoc şi, de asemeni, ne-a dat speranţe de viitor. Cred că nimeni din generaţia noastră nu se aştepta să cadă comunismul în România. Şi nu ne aşteptam să cadă de o manieră atât de violentă. Era ziua de Crăciun şi eram cu Alberto Calderón, care era soţul meu atunci, invitaţi la masă în familie. Dintr-o dată, la televizor, apar scene din România. Am încremenit cu toţii. Am uitat de masă, de curcan, de vin şi ne-am aşezat în jurul televizorului. A fost un moment foarte intens, dar şi o speranţă insolită pentru mine.

„Justiţia a început să funcţioneze“
Când aţi mai venit din nou în România?
În 2007 am venit la Congresul  Matematicienilor Români de la Bucureşti. Se împlineau exact 50 de ani de când plecasem şi veneam în România pentru prima oară după ’89. A doua oară am venit în 2010 special ca s-o vizitez pe Florica Nicolescu, prietena şi colaboratoarea apropiată a mamei mele, care împlinea 100 de ani! Şi a treia oară este acum. Sunt anumite lucruri foarte îmbucurătoare cu privire la România: în primul rând, faptul că poţi circula liber.

Dar asta-i normal!
Dar pe vremea mea posibilitatea aceasta nu exista! Oamenilor le era frică până şi să scrie o scrisoare unui prieten din străinătate. Tata nu şi-a dat seama de ce va urma, a murit în ’46, dar  încolţise în sufletul lui scepticismul. Mama a avut un moment mai îmbucurător în ’68, care s-a terminat însă repede. Ei bine, dacă vrei să compari România din comunism cu România de azi, e o diferenţă colosală. Observ că justiţia a început să funcţioneze într-o măsură din ce în ce mai mare. Să sperăm că lucrurile se ameliorează. Nu ştiu ce surprize ne rezervă viitorul. Mama mea era o fire foarte optimistă. Dac-ar fi trăit să vadă ce s-a întâmplat, sunt sigură că ar fi spus că viitorul promite şi că, de data aceasta, după atâta zbucium şi chin, viitorul nu-şi va trăda promisiunile.
 

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite