Yu Hua, „un Hemingway chinez“, lansează la Gaudeamus „În viaţă“, o „Cartea lui Iov chinezească“. Citiţi un fragment în exclusivitate

Lansarea de carte şi sesiunea de autografe ale romanului „În viaţă“, de Yu Hua, apărut în colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, au loc vineri, 18 noiembrie, la ora 18.00, la standul Editurii Humanitas de la Gaudeamus. Participă: Yu Hua, Mugur Zlotea (traducătorul din chineză al cărţii), Luminiţa Bălan, Denisa Comănescu.

Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat în 2002 James Joyce Award. Romanul În viaţă, apărut în 1993 şi interzis iniţial de autorităţile chineze, este considerat una dintre cele mai influente zece cărţi ale ultimelor trei decenii în China. S-a vândut de-a lungul anilor în peste şase milioane de exemplare şi a devenit un adevărat fenomen editorial. A fost recompensat în 1998 cu Premiul Grinzane Cavour şi în 2014 cu Premiul Giuseppe Acerbi. Ecranizarea în regia lui Zhang Yimou a câştigat Marele Premiu al Juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes din 1994.

Yu Hua mărturiseşte în introducerea uneia dintre ediţiile chineze că ideea acestui roman i-a venit de la cunoscutul parlor song „Old Black Joe“. În viaţă este cronica unei transformări individuale, fără nici un fel de adaos eroic, iar Xu Fugui, personaj central şi narator spumos, ajunge un maestru al supravieţuirii, captiv în labirintul a patru decenii de istorie modernă a Chinei: Războiul Civil, venirea la putere a Partidului Comunist, Marele Salt Înainte, Revoluţia Culturală şi perioada postmaoistă. Fugui nu încearcă să-şi înfrângă destinul şi nici nu se răzvrăteşte. Povestea lui nu este cea a unei lupte continue împotriva tăvălugului istoriei, ci una a răbdării şi a bucuriei de a rămâne în viaţa.

Viaţa lui Fugui, povestită de el însuşi fără patimă şi ură, pare un şir de întâmplări absurde: singurul descendent al unei familii bogate, cu pământuri şi dijmaşi, îşi petrece mai tot timpul la „Casa frumoaselor“ şi până la urmă îşi pierde averea la jocurile de noroc. După venirea la putere a comuniştilor, tocmai acest lucru îl va salva, căci Fugui e de-acum un ţăran oarecare şi îşi câştigă cu greu traiul. Poveste despre supravieţuire, despre puterea de a spera şi de a depăşi tragediile personale într-o lume întotdeauna potrivnică şi imprevizibilă, În viaţă este o Carte a lui Iov chinezească. La bătrâneţe, Fugui capătă o aură mitică.

„Yu Hua este un Hemingway chinez.“ Le Monde „Yu Hua este cea mai profundă voce a Chinei de astăzi. În viaţă nu sondează numai adâncimile a tot ceea ce înseamnă China şi poporul său, ci reuşeşte să capteze esenţa fiinţei omeneşti.“ Lisa See „În viaţă este un roman de o forţa emoţională incredibilă.“ Dai Sijie „Avem de-a face cu un gigant al literaturii chineze contemporane.“ Radio Open Source

Yu Hua (foto dreapta) s-a născut în 1960 în oraşul Hangzhou din provincia Zhejiang, într-o familie de medici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului, fiindcă „nu-i plăcea să se uite în gura oamenilor toată ziua“. Copilăria lui a fost puternic marcată de Revoluţia Culturală, fapt ce a lăsat urme profunde şi asupra scrisului său. A debutat în 1984 cu o povestire şi s-a impus rapid printre cei mai apreciaţi autori de proză scurtă ai generaţiei sale. La începutul anilor ’90, Yu Hua a renunţat treptat la experimentalismul iniţial şi s-a consacrat romanului, publicând: Strigăte în ploaie (Zai xiyu zhong huhan, 1991), În viaţa (Huozhe, 1993; Humanitas Fiction, 2016), Cronica unui negustor de sânge (Xu Sanguan mai xue ji, 1998; în curs de apariţie la Humanitas Fiction), Fraţii (Xiongdi, 2008), A şaptea zi (Di qi tian, 2013). Pe lângă romane, i-au apărut şase volume de povestiri şi cinci volume de eseuri. În viaţă, roman publicat mai întâi în foileton în revista Shouhuo (Recolta) în 1992, l-a transformat într-unul dintre cei mai citiţi scriitori chinezi contemporani. Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002). Mai multe premii, titluri şi distincţii naţionale şi internaţionale i-au fost acordate de-a lungul timpului: Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2004), Barnes&Noble Discover Great New Writers Award (2004), Premiul pentru contribuţii deosebite în domeniul cărţii (China, 2005), Prix Courrier International du Meilleur livre étranger (2008). Cărţile lui au fost traduse în peste treizeci de limbi.

Actualmente, Yu Hua trăieşte la Beijing, iar articole semnate de el apar în mod regulat în The New York Times.

Citiţi un fragment în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“:

În viaţă

Yu Hua

(roman)

Traducere din chineză de Mugur Zlotea

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2016

„Cu jocurile de noroc tot la bordel mă îndeletniceam şi cel mai des jucam mahjong, domino şi zaruri. De câte ori jucam, pierdeam, şi din ce pierdeam, dintr-atât eram mai hotărât să iau înapoi pământul pierdut de tata. Când abia începusem să joc şi pierdeam, plăteam cu banii jos, iar când nu am mai avut bani, furam din bijuteriile mamei sau ale lui Jiazhen. Am pierdut până şi lanţul de aur al fiică-mii, Fengxia. Apoi am jucat pe datorie; cămătarii ştiau situaţia mea şi-mi dădeau credit. După ce-am început să joc pe datorie, n-am mai ţinut minte de câte ori am pierdut şi nici creditorii nu-mi pomeneau nimic, dar în fiecare zi urzeau planuri legate de cei o sută şi ceva de mu de pământ ai familiei mele.

Abia după Eliberare am aflat că cei care câştigau mereu măsluiseră jocurile; nu era de mirare că eu pierdeam tot timpul – ei îmi săpaseră groapa şi aşteptau să cad în ea. Era la „Casa frumoaselor“ un domn Shen care avea aproape şaizeci de ani şi o privire vicleană ca de pisică. Purta o tunică lungă, albastră, şi de obicei stătea cu spatele drept într-un colţ de sală, cu ochii închişi de parcă ar fi moţăit. Când jocul se încingea la câte o masă, tuşea de câteva ori, apoi se apropia agale şi-şi alegea locul din care să se uite, dar nu trecea multă vreme că cineva se ridica şi-l poftea să şadă:

— Domnule Shen, luaţi loc aici.

Domnul Shen îşi ridica poalele tunicii şi îi îndemna pe ceilalţi trei jucători de la masă:

— Vă rog.

Clienţii „Casei frumoaselor“ nu-l văzuseră niciodată pe domnul Shen pierzând. Când făcea cărţile cu mâinile alea pe care i se vedeau venele, nu se auzea decât fâşâitul cărţilor care se întindeau şi se adunau în mâinile lui, de te dureau ochii uitându-te la ele.

Odată, când domnul Shen se îmbătase, mi-a spus:

— Jocurile de noroc se bazează pe mâini şi pe ochi; ochii trebuie să fie ca de pasăre răpitoare şi mâinile la fel de alunecoase ca peştii-n apă.

În anul în care a capitulat Japonia a apărut şi Long’er. Amesteca graiurile din nord cu cele din sud şi numai dacă-l ascultai vorbind îţi dădeai seama că era foarte sofisticat, că trăise prin multe locuri şi cunoştea lumea. Long’er nu purta veşminte lungi, era îmbrăcat în haine albe de mătase şi împreună cu el mai veniseră încă doi, care-l ajutau să care un coş mare de răchită.

Partidele dintre domnul Shen şi Long’er au fost atracţia anului şi sala de jocuri de noroc din „Casa frumoaselor“ se umplea de lume. Domnul Shen juca cu toţi trei. În spatele lui Long’er stătea un chelner cu o tavă pe care erau prosoape uscate din care, din când în când, Long’er lua câte unul ca să se şteargă pe mâini. Nu se ştergea cu prosoape umede, ci unele uscate, de ne făcea pe toţi să ne minunăm, iar când se ştergea pe mâini părea că tocmai terminase de mâncat. La început, Long’er pierdea tot timpul, dar părea să nu-i pese, pe când cei doi care veniseră cu el nu se puteau abţine să nu injure sau să nu ofteze. Domnul Shen câştiga, dar pe faţa lui nu se vedea bucuria câştigului, era tot timpul încruntat de parcă pierdea foarte mult. Îşi ţinea privirile plecate, dar ochii îi erau ca două cârlige agăţate de mâinile lui Long’er. Domnul Shen avea o vârstă şi după ce juca jumătate de noapte începea să sufle greu şi fruntea i se umplea de broboane de sudoare.

— Încă una, şi cine câştigă, câştigă, cine pierde, pierde, a spus domnul Shen.

— De acord, i-a răspuns Long’er, luând un prosop de pe tavă şi ştergându- se cu el pe mâini.

Au pus toţi banii pe masă şi aproape că acoperiseră cu ei toată masa, mai rămăsese doar un locşor gol în mijloc. Fiecare a primit câte cinci cărţi şi după ce au pus câte patru pe faţă, ăia doi care veniseră cu Long’er au zis cu mâhnire, aruncându-şi cartea rămasă:

— S-a terminat, iar am pierdut.

Long’er a răspuns pe loc:

— N-am pierdut, am câştigat.

Şi a pus ultima carte cu faţa-n sus: era as de inimă neagră. Ăialalţi doi, când au văzut cartea, au inceput să rânjescă. Ultima carte a domnului Shen era tot un as de inimă neagră – avea trei aşi şi doi popi. Unul din tovarăşii lui Long’er avea trei dame şi doi valeţi. Când Long’er a pus asul pe faţă, domnul Shen a rămas o clipă cu privirea fixă, apoi şi-a strans cărţile din mână şi a spus:

— Eu am pierdut.

Ambii aşi de inimă neagră, şi cel al lui Long’er, şi cel al domnului Shen, erau scoşi din manecă, n-aveau cum să fie doi aşi la fel într-un pachet de cărţi. Long’er l-a pus primul jos şi domnul Shen a înţeles atunci că nu mai era nimic de făcut decât să se recunoască înfrânt. Asta a fost prima dată când l-am văzut pe domnul Shen pierzând. A împins masa, s-a ridicat de jos, s-a înclinat în faţa lui Long’er şi, răsucindu- se pe călcaie, s-a îndreptat spre ieşire. Numai când a ajuns în uşă a spus razând:

— Am îmbătrânit.

După această întâmplare, nimeni nu l-a mai văzut pe domnul Shen; se zvonea că se suise într-o lectică şi plecase chiar în dimineaţa aceea. După plecarea domnului Shen, Long’er a devenit maestrul jocurilor de noroc. Nu era ca domnul Shen, care nu pierdea niciodată. Dacă miza era mică, Long’er pierdea adesea, dar când miza era mare, nu l-a văzut nimeni pierzând vreodată. Jucam şi eu cu Long’er şi tovarăşii săi când eram la „Casa frumoaselor“. Uneori pierdeam, alteori câştigam, aşa că trăiam cu impresia că nu prăpădeam cine ştie ce bănet. De fapt, câştigam mărunţiş, iar cand pierdeam, pierdeam zdravăn. Dar eu habar n-aveam, ba credeam că mai aveam puţin pană să-mi fac toţi strămoşii mândri de mine.“