Frank Bascombe a divorţat de X la puţină vreme după ce, Ralph, unul dintre cei trei copii ai lor, a murit: „Moartea este un mister cu care creştinii nu se pot împăca. E prea drastică şi neechivocă, o greşeală de adunare, considerăm noi... Singura mea dorinţă ar fi ca băieţelul meu, Ralph, să se poată trezi din somnul lui de-acolo, de-afară, şi să intre în casă pentru o trîntă pe cinste cum obişnuiam noi să tragem de Paşte, după care să plecăm la slujba religioasă care are loc o dată pe an.

Ce zi extraordinară ar fi! Multe lucruri ar fi diferite. Multe lucruri nu s-ar mai fi schimbat niciodată. X, ştiu sigur, nu îi duce la biserică pe Paul şi pe Clarissa, lucru care mă îngrijorează – nu fiindcă vor ajunge nişte atei (puţin îmi pasă mie de asta), ci fiindcă ea îi educă în aşa fel încît să scoată din ei nişte mici realişti şi acumulatori de informaţii perfecţi, care să nu manifeste nici o reverenţă specială sau vreun interes speculativ pentru ceea ce nu este cunoscut.

Paştele nu li se va mai părea curînd decît o datină populară bizară, pe care o vor uita complet pînă vor ieşi din pubertate. Un mit. Fireşte, nu era timp pentru religie în familia Dykstra, unde domneau faptele şi cifrele, deşi Irma, mama lui X, îmi spune că ea a început să «testeze» secta penticostală radicală, ceea ce mă face să mă tem că balanţa s-ar putea înclina şi pentru copiii mei, odată ce vor ajunge la capătul a ceea ce poate fi dezvăluit în mod raţional, pragmatic – iar din acest punct extremismul stă deja la pîndă. E posibil, în fond, să ştii teribil de mult şi să te trezeşti cu o pierdere enormă şi sfîşietoare, pe care nu ai cum să o compensezi pe deplin.”

Personaj de Pulitzer

Frank Bascombe este un fost scriitor, actualmente cronicar sportiv (titlul cărţii nu are, în rest, prea mare relevanţă), genul de antierou la limita ratării, dar a cărui iminentă blazare este dublată de inteligenţă şi fină ironie. A trecut prin moartea băiatului, apoi prin divorţ, experienţe care l-au debusolat şi la care se întoarce ca la cele mai dramatice şi importante, prin schimbările aduse, momente ale existenţei sale.

Frank Bascombe nu este un personaj pe care să-l compătimeşti, ci îl urmezi, interesat de cugetările lui existenţiale, de-a lungul unui weekend de Paşte în care comemorează moartea băiatului, noua iubită îl părăseşte, singurul lui prieten se sinucide, iar soţia îl consideră un pericol pentru copiii lor. Pentru cîteva zile, sîntem voyeurii vieţii precipitate a lui Frank şi confidenţii lui în timp ce meditează la consecinţele morţii, la relaţiile dintre oameni („adevărata măsură a prieteniei este cantitatea de timp preţios pe care eşti dispus s-o risipeşti pe calamităţile şi ratările altcuiva”), opţiunile irevocabile, schimbările şi imprevizibilul vieţii.

„Este viaţa însăşi o boală sau un sindrom?” se întreabă Frank, derutat de lipsa de control a destinului şi, mai ales, debusolat de ceea ce am putea numi friabilitatea umană. Sentimentele sînt nesigure - dragostea este, spre deosebire de moarte, echivocă -, acţiunile oamenilor, imprevizibile, iar capacitatea de înţelegere, doar parţială. „Cronicarul sportiv” este un roman inteligent şi umanist, scris şi construit impecabil (deţine o rară artă a dialogului şi are fraze de sclipitoare inteligenţă), deopotrivă grav şi plin de umor, un roman al cărui realism-melancolic postexistenţial îl impune drept referinţă absolută în literatura contemporană.

Richard Ford a primit premiile Pulitzer şi PEN/Faulkner, iar eroul său fetiş, Frank Bascombe, a devenit, alături de Rabbit al lui John Updike, unul dintre cele mai puternice personaje din literatura americană. Şi, poate, cel mai complet personaj literar citit de mine în ultimii ani.

Info

Cronicarul sportiv de Richard Ford
Traducere: Irina Negrea
Editura Humanitas Fiction, 2008.