Text inedit de Lucian Boia: Viaţa de apoi sau zece ani în plus?

Istoricul Lucian Boia ne-a oferit, în avanpremieră, un fragment din volumul la care lucrează acum, „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine“, şi care va apărea, la Editura Humanitas, cu ocazia Târgului de Carte Bookfest.

de Lucian Boia

Aşa ne-a fost dat: să trăim o epocă de răscruce. Fascinantă sau derutantă, în funcţie de percepţia şi gradul de adaptabilitate ale fiecărui individ. O istorie se încheie şi o alta prinde contur. Nu este sfârşitul lumii, dar e ceva ce oarecum îi seamănă: sfârşitul unei lumi. O lume apune şi se întrevăd, ca prin ceaţă, conturile nedesluşite ale unei lumi noi.

„Un palier biologic superior“
Mai există vreun ferment ca să dea impuls civilizaţiei occidentale? La început a fost credinţa (religioasă). Apoi credinţele (de tot felul). Se pare că n-a mai rămas decât căutarea, individuală, a bunăstării (a „fericirii“ ar fi prea mult spus). Dar şi aceasta se loveşte astăzi de un zid: perspectiva e de a avea mai puţin, nu de a dobândi mai mult.

Oricum, viaţa terestră, în imaginarul occidental, a câştigat bătălia cu viaţa de apoi. Tot mai puţini oameni cred în adevărurile religiei creştine, iar majoritatea celor care încă cred, cred totuşi mai puţin intens ca odinioară, îşi programează viaţa în mai mică măsură potrivit învăţăturilor religioase decât o făceau înaintaşii lor.

Câştigul este palpabil. În ciuda deficienţelor inerente condiţiei umane, viaţa, în ansamblu, a devenit mai bună decât a fost oricând. Omul a atins un palier biologic superior. Trăieşte mai mult, şi-a prelungit tinereţea, a scăpat de o mulţime de boli şi infirmităţi. Impresia că acestea s-ar fi înmulţit nu e chiar neîntemeiată, dar se explică în primul rând prin prelungirea considerabilă a vieţii (ca şi prin şansa de a supravieţui acordată celor care altminteri n-ar fi avut-o). Sunt afecţiuni pe care oamenii nu apucau să le mai aibă, fiindcă mureau înainte (cum s-ar zice, încă „sănătoşi“). A dispărut însă aproape complet mortalitatea infantilă care, în urmă cu doar un veac, secera încă masiv, chiar în categoriile cele mai favorizate. Mortalitatea era mare şi în rândul tinerilor (tuberculoza, diverse boli infecţioase). Acum, tinerii, cu relativ puţine excepţii, nu-şi mai pierd viaţa decât în urma unor accidente sau prin sinucidere.

În „preistoria“ anului 1900
Şi iată un extraordinar paradox statistic. În lumea occidentală, aşadar la nivelul cel mai de sus, speranţa de viaţă era, la 1900, sub 50 de ani. Astăzi, se apropie de 80 de ani. Până şi ţările cele mai sărace, aproape toate, au ajuns să beneficieze de o speranţă de viaţă superioară Occidentului de acum o sută de ani. În epoca de piatră, speranţa de viaţă trebuie să fi fost măcar de vreo 20 de ani. Ceea ce înseamnă că, sub acest raport, şi în termeni strict statistici, momentul 1900 e mai aproape de preistorie decât de ziua de azi.

Fireşte, statistica se cere interpretată. Două din cele trei decenii câştigate în secolul din urmă trebuie puse în seama eradicării mortalităţii infantile. Aceasta a tras în jos, până nu de mult, calculul de ansamblu al duratei vieţii. Însă, măcar zece ani (deocamdată) reprezintă un câştig net. Viaţa s-a prelungit cu cel puţin un deceniu. Şi tinereţea, reală sau aparentă (spun şi „aparentă“, fiindcă există o modă a tinereţii, cu diversele ei strategii) probabil încă şi mai mult. Un om de 70 de ani este astăzi mai tânăr, sau mai puţin vârstnic decât o persoană de 60 de ani, în urmă cu un veac. Ce va urma este greu de spus. Sunt însă specialişti (ca să nu mai vorbim de amatori!) care cred într-o prelungire nedefinită a speranţei de viaţă. Vom trăi sute de ani? Nemuritori, e greu de crezut că vom ajunge.