Recenzie: „Istoria Holocaustului. Desfiinţarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuţia lui Eichmann”

Cartea lui Ovidiu Raeţchi, „Istoria Holocaustului. Desfiinţarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuţia lui Eichmann”, publicată la editura Litera din Bucureşti, 2022, respectă toate regulile de redactare, având aparat critic şi bibliografie, fiind foarte generoasă, conţinând 720 de pagini.

Volumul a fost foarte bine primit de publicul din România, stocul fiind deja epuizat la data recenzării cărţi. La lansarea volumului a fost prezent ambasadorul statului Israel în România, domnul David Saranga. Astfel, volumul pune în lumină, printr-o analiză lucidă, obiectivă şi critică, Holocaustul realizat de Germania nazistă şi a statelor colaboratoare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva evreilor europeni. Cartea trece în revistă originile intelectuale ale nazismului, psihologia lui Hitler – pe care autorul îl numeşte „asasinul zero“, sursa absolută a Holocaustului – şi politicile antisemite ale fiecărui stat european, din Germania până în România, din Scandinavia până în Italia, din Franţa până în Grecia şi în Ungaria.

Lucrarea este structurată în patru părţi. Primele trei parţi prezintă etapele pe care le-a parcurs Holocaustul – ascensiunea lui Hitler - prin cuvinte, legi, gloanţe şi gazare (pp.35-354) – iar ultima parte este dedicată sfârşitului Holocaustului şi judecării la Nürenberg a politicienilor şi funcţionarilor nazişti, precum şi urmărirea, extragerea, judecarea şi execuţia lui Eichmann la Ierusalim (pp.355-631). Chiar de pe prima pagină a cărţii, autorul oferă un autograf pentru cititori, cu un mesaj despre desfiinţarea omului - Orice genocid este, la început, un genocid al cuvintelor-.

În primul capitol, întitulat „Holocaustul prin cuvinte şi legi” (pp.35-280), autorul analizează primul pas care avea să fie drumul spre Soluţia Finală şi anume discursul. „Tot acest proces genocidal – discriminarea, eliminarea, ghetoizarea, împuşcarea, gazarea – a început prin vorbe, adică prin discurs. Orice genocid este, la început, un genocid al cuvintelor” (p. 39). Sunt amintite lucrările autorilor germani care au pregătit spiritul pentru o Germanie antisemită şi nazistă. Astfel, discursul antisemit nazist a creat condiţiile apariţiei genocidului. Hitler, politician mediocru şi paranoic, în urma alegerilor democratice, a cucerit puterea politică, în 1933, prin discursuri antisemite, care au fost puse ulterior în practică. NSDAP-ul, acronimul partidului nazist, şi Hitler, confiscase constituţia Republicii de la Weimar. Naziştii au trebuit să se ţină de cuvânt, livrând publicului şi alegătorilor germani ceea ce au promis şi susţinut în discursuri odată ajunşi la putere.

Dacă în prima fază Holocaustul cuvintelor a avut drept consecinţă Holocaustul „legislativ”, în faza a doua, odată cu accederea partidului nazist la putere, consecinţa au fost ghetourile. Apare şi aşa-zisul concept al „soluţiei finale”, vezi pe larg analiza despre conferinţa de la Wannsee (p. 384-393), deoarece milioane de oameni nu mai puteau fi hrăniţi. Prin urmare, de la moartea lentă prin inaniţie se trece la gloanţe, prin împuşcare şi astfel în faza a treia se poate vorbi despre Holocaustul „gloanţelor” (pp.281-354). Holocaustul s-a produs prin gloanţele Einsatzgruppen, iar din 1942 apare metoda mai eficientă cea a gazării. În acţiunea lor, naziştii s-au folosit şi de grupările antibolşevice şi antisemite din noile ţări ocupate sau aliate, care sunt analizate punctual, contribuind astfel la genocidul asupra evreilor. Toate acestea sunt prezentate în al şaselea capitol, intitulat chiar „Holocaustul prin gloanţe”. „Holocaustul prin gloanţe“, comis de nazişti cu precădere în Uniunea Sovietică, este reconstituit prin numeroase relatări ale supravieţuitorilor şi ale martorilor, în vreme ce legile antisemite care pregătesc Shoah-ul sunt analizate în detaliu.

Ovidiu Raeţchi chiar în introducere scrie o notă despre terminologia folosită în lucrare (p.29-32), precum şi despre cifre (pp.33-34). Acţiunile de ucidere a evreilor poartă denumirea larg cunoscută de Holocaust, iar la punerea în aplicare a conceptului soluţiei finale naziste fiecare stat a contribuit în proporţii diferite. În capitolul al X-lea intitulat Trenurile morţii. Deportări din Boemia şi Movaria. Theresienstadt, Nisko, Lodz, Auschwitz, Ovidiu Raeţchi arată că statele europene colaboratoare cu regimul nazist au trimis evreii cu trenurile morţii la Auschwitz, lăsându-i pe nemţi să-i ucidă în lagăre.

Holocaustul românesc nu este eludat în prezentul volum. Autorul, în volumul de faţă, îşi propune să analizeze încadrarea Holocaustului românesc în spaţiul european per ansamblu, analizând meticulos genocidul comis asupra evreilor de fiecare stat în parte. Din analiza istoricului Ovidiu Raeţchi se observă că România şi Croaţia au contribuit la Holocaust prin construirea propriilor lagăre de exterminare a evreilor. Subcapitolul intitulat Cazul românesc, masacre, oportunism, salvare (pp.325-352) arată că România nu a participat la „soluţia finală”, dar Holocaustul românesc s-a produs „în 1941, la Bogdanovca, în Transnistria administrată de guvernul român, unde s-a petrecut cel mai mare masacru din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în care au fost executaţi 40.000 de oameni”. România a avut un „Holocaust propriu”, atipic, ciudat, dar n-a participat la „soluţia finală”. România a dezvoltat Holocaustul prin gloanţe (pp. 281-354), incendiere şi inaniţie în Transnistria sau prin trenurile morţii la Iaşi. La Babi Yar a fost considerat cel mai mare masacru nazist, în care în septembrie 1941 au fost omorâţi 33.000 de evrei.

Spre finalul anului 1942, Germania nazistă îi cere guvernului lui Antonescu să trimită evreii în lagărele din Polonia. Autorităţile române colaborează cu cele naziste şi sub coordonarea lui Eichmann sunt făcute listele cu persoanele care urmau să fie transportate, în special evrei din sudul Transilvaniei, şi sunt stabilite etapele şi rutele pe calea ferată în vederea deportării acestora. În acel moment însă, guvernul Antonescu începe să realizeze că este posibil ca germanii să piardă războiul, iar după conflict el să fie tras la răspundere pentru participarea la crimele împotriva evreilor şi schimbă optica. Astfel, regimul antonescian începe să tergiverseze trimiterea evreilor în lagărele morţii. Corupţia românească nu lipsea nici în acea apocă, aşa încât mulţi reuşesc să îşi procure un statut care să îi ferească de deportare. Pe de altă parte, nici situaţia din Transilvania nu era diferită. Concomitent cu planurile româneşti pentru debarcarea lui Antonescu, în perioada mai-iunie 1944, peste 130000 de evrei din nordul Transilvaniei - zonă care fusese cedată Ungariei prin dictatul de la Viena, 1940, vor sfârşi la Auschwitz (p.353).

Ovidiu Raeţchi subliniază că au existat complicităţi şi toleranţă faţă de aceste atrocităţi din partea militarilor români, precum şi a cetăţenilor hrăniţi cu idei antisemite, dar au fost şi oameni, precum rabinul şef Alexandru Şafran şi avocatul Wilhelm Filderman (p.352) şi instituţii care au intervenit pe lângă Antonescu la aflarea masacrelor din Transnistria - cum ar fi Casa Regală, prin Regina Elena sau chiar Vaticanul. În Schimb, Biserica Ortodoxă a tolerat şi a acceptat atrocităţile comise de statul român.

Conform analizei istoricului Ovidiu Raeţchi, conceptul de „Holocaust” înseamnă exterminarea evreilor prin orice mijloace: împuşcare, masacre în sinagogi, incendiere în hambare, înfometare, „trenurile morţii”, cum a fost cazul la Iaşi, în 1941. Conceptul de „soluţie finală” presupune uciderea evreilor în lagărele de exterminare din estul Poloniei. La „soluţia finală” au participat şi unele administraţii aliate sau subordonate de nazişti, care au trimis evrei în aceste lagăre de exterminare. Aici, de exemplu, ar fi administraţia olandeză, care a fost „foarte serioasă” şi a trimis aproximativ 70-80 la sută din evreii olandezi în lagărele de exterminare. Pe 16 septembrie 1941, zi care poate fi considerată momentul zero al Soluţiei Finale în forma ei cea mai cunoscută azi, prima cameră de gazare de la Auschwitz a fost supusă probelor cu Zyklon B, aceasta începând din acel moment să fie folosită - încă la scară mică- pentru lichidarea evreilor din lagăr care nu mai erau apţi de muncă (p.379).

După ce analizează sfârşitul Holocaustului, odată cu prăbuşirea lui Hitler şi pedepsele primite de funcţionarii nazişti la procesul de la Nürnberg, istoricul Ovidiu Raeţchi arată că, după 1948 până astăzi, existenţa Israelului a fost ghidată de ideea că niciodată premisele unui nou genocid nu vor mai fi permise şi că niciodată trauma trăită de evrei în Europa nu se va mai repeta. Ovidiu Raeţchi îşi încheie consistentul volum despre istoria Holocaustului citând ultimele cuvinte ale pictoriţei Gela Seksztajn scrise în ghetoul din Varşovia, pe când se pregătea de moarte:

„Acum sunt liniştită. Voi pieri, dar las ceva în urma mea, câteva dintre lucrările mele. Adio prieteni dragi şi colegi, adio, evrei. Sa nu mai permiteţi niciodată ca astfel de catastrofe să se întâmple" (p. 631).

Volumul lui Ovidiu Raeţchi reprezintă o lectură necesară şi obligatorie pentru universitari, dar şi pentru cetăţenii interesaţi de evenimentele istorice care au generat genocidul Germaniei naziste împotriva evreilor din Europa, precum şi a statelor colaboratoare. Putem conchide spunând că subscriem mesajului autorului Orice genocid este, la început, un genocid al cuvintelor. Acesta este avertismentul oferit de acest nou volum despre istoria Holocaustului. „Ceea ce nu au înţeles toţi cei care îl aclamau pe Hitler – inclusiv Heidegger, care avea toate datele să înţeleagă – era faptul că desfiinţarea unui om, aşa cum o numeşte Primo Levi, însemna în fapt desfiinţarea întregii umanităţi.”