Nu există moarte sau „Poveste de iarnă” la New York

Colin Farrell şi Jennifer Connellyîn filmu „Poveste de iarnă”

La recent încheiata ediţie a Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, una dintre vedetele căutate de public, aflată în topul celor mai vândute cărţi ale Editurii Nemira, a fost romanul „Poveste de iarnă”, de Mark Helprin, o poveste deja ecranizată, cu Colin Farrell, Jessica Brown Findlay, Jennifer Connelly, William Hurt şi Russell Crowe în rolurile principale.

Într-o lume în care literatura fantasy câştigă teren în fiecare zi, romanul lui Mark Helprin, reprezentativ pentru zona unui tip de realism magic american, este o propunere extrem de interesantă pentru că depăşeşte genul de poveste fantasy care face acum deliciul publicului larg. Şi asta pentru că vine cu o calitate a scriiturii cu totul specială, un stil cu totul aparte, ce revoluţionează cuvântul şi combinaţiile de cuvinte, motiv pentru care ecranizarea realizată de Akiva Goldsman şi care poate fi văzută pe marile ecrane din România nu surprinde decât parţial şi superficial povestea.

Un New York feeric, un New York care se transformă într-un fel de spaţiu de dincolo de spaţiu, un tărâm în care timpurile se întrepătrund şi coexistă pe ideea „nu există timp”, un New York care nu e un oraş, ci o fiinţă vie, o planetă, un univers, o zeitate ciudată, este spaţiul în care autorul plasează o poveste de iubire care ascunde, de fapt, adevărata poveste. Mark Helprin construieşte în „Poveste de iarnă” – iar titlul nu trimite întâmplător la celebrul text al lui Shakespeare – universuri paralele care funcţionează la toate nivelurile, de la cel al limbajului, care este extrem de important, la cel al spaţiului-timp, care funcţionează după alte legi. Iar mesajul cel mai important ar fi: „nu există moarte”...

Ce legătură este între un cal alb, care coboară din cer, podurile din New York, saloanele Belle Epoque, zăpezile nesfârşite, un fabulos ţinut al lacurilor şi al mlaştinilor, unde locuitorii sunt nişte fiinţe care trăiesc după legi neştiute, un loc ce se ascunde după un nor fabulos care se deschide doar din când în când, un criminal pentru care a săvârşi răul este o artă dusă la perfecţiune, al cărui vis e să construiască un palat din aur şi care e fascinat de arta culorilor, de pictură şi de puterea luminii, şi o tânără bolnavă de tuberculoză care doarme pe acoperiş, direct sub stele? Ce legătură există între doi tineri căsătoriţi care vor să emigreze la New York, dar nu sunt lăsaţi să coboare de pe vapor, pentru că poartă cu ei virusul tuberculozei şi care disperaţi îşi aruncă în mare copilul într-un vaporaş improvizat, ca să-l lase acolo, pe Pământul Făgăduinţei, şi un magnat al presei din New York? Ce legătură există între ţinutul lacurilor Coheeries unde o femeie tânără moare de tuberculoză într-un alt secol şi New York-ul zilelor noastre, unde o fetiţă de câţiva ani, bolnavă de cancer, este salvată miraculos de la moarte? Ce legătură există între un tânăr pe nume Peter Lake, orfan crescut în ţinutul mlaştinilor, şi o tânără pe nume Beverly, fiica celui mai mare magnat al presei new-yorkeze, care mai are de trăit doar câteva luni şi ajunge eroina unei poveşti de dragoste care întoarce la propriu timpul?  Aparent nicio legătură...

Romanul lui Mark Helprin, publicat în colecţia Babel a Editurii Nemira, coordonată de Dana Ionescu, oferă însă câteva răspunsuri fascinante. Dar reuşita extraordinară a lui Mark Helprin este, dincolo de povestea absolut cuceritoare de la primele pagini, o extraordinară aventură, la nivelul construcţiei literare.

Vă oferim un fragment în avanpremieră. Prologul...

FRAGMENT

Un mare oraş nu este decât un portret al lui însuşi, şi totuşi, dacă ne gândim mai profund, arsenalul său de decoruri şi imagini constituie o parte a unui plan mai tulburător. Ca o carte în care se poate citi acest plan, New York-ul este inegalabil. Iar asta pentru că întreaga lume şi-a turnat inima în oraşul de lângă Palisades şi l-a făcut mult mai bun decât merita.

Însă oraşul este acum ascuns, cum se întâmplă adesea, de masa albă în care e învăluit – care se năpusteşte peste noi cu o iuţeală ameţitoare, plesnind ca vântul prin ceaţă, rece la atingere, strălucind umed şi desfăşurându-se, rostogolindu-se ca aburul scos de un motor sau ca firul de bumbac ce se deşiră dintr-un balot de pânză. Deşi plasa de un alb orbitor, alcătuită din sunete neîncetate, curge nemilos pe lângă noi, draperia se sfâşie... şi dezvăluie, în mijlocul norilor, un lac de aer neclintit şi limpede precum luciul unei oglinzi, care este ochiul rotund al unui uragan alb.

Pe fundul acestui lac se află oraşul. De la înălţimea de unde îl contemplăm, pare mic şi îndepărtat, însă agitaţia din interiorul lui este evidentă, căci şi atunci când nu arată mai mare decât o gâză, oraşul este totuşi viu. Acum ne prăbuşim, iar coborârea noastră uşoară şi neobservată ne va purta spre o viaţă ce înfloreşte în liniştea altui timp. O vreme alunecăm într-o tăcere deplină, prinşi într-o ramă care ne apără de îngheţ, în faţă ni se desfăşoară un tablou de iarnă. În culori tari, care ne cheamă...

(Copyright „Poveste de iarnă” de Mark Helprin, Editura Nemira)