INTERVIU Scriitorul Constantin Eretescu: „Mi-a luat ceva timp să înţeleg că visul american înseamnă să ai o casă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Exilat de 37 de ani în Statele Unite, etonograful şi scriitorul Constantin Eretescu spune că America continuă să fie un mit, o ţară a tuturor posibilităţilor, dar asta „nu înseamnă că toţi sfârşesc acolo unde vor să ajungă“

Prozator, etnograf, jurnalist, Constantin Eretescu (79 de ani) este una dintre personalităţile marcante ale exilului românesc. Autorul a fost un dublu exilat: întâi din Basarabia natală, apoi din România, pe care a părăsit-o în 1980, emigrând în Statele Unite. Despre perioada sa de pribegie, autorul a publicat, la Editura Vremea, trei volume din jurnal: „Turnul de veghe. Jurnal de exil“, cu note împărţite între anii 1995 şi 2010. În acest amplu jurnal, scriitorul face cronica zilnică a vieţii unui intelectual român trăitor în SUA, un jurnal „altfel“, în transparenţa căruia se desenează o Americă altfel decât cea pe care ne-o închipuim în mod tradiţional. Balansând continuu între micul univers intim şi vastul peisaj al lumii în care trăim, scriitura lui Constantin Eretescu este sensibilă şi complexă. „În America m-am afiliat Partidului Democrat. Nu am personaje istorice-model, icoane la care să mă închin. Am mai degrabă câteva principii la care ader şi pe care încerc să le transmit mai departe: dreptul la viaţă, la libertate, la muncă, la recunoaşterea meritelor“, mărturiseşte Constantin Eretescu, în interviul pentru „Weekend Adevărul“.

„Weekend Adevărul“: De ce jurnalele dumneavoastră se intitulează „Turnul de veghe“?

Constantin Eretescu: Eu fac parte din ceea ce s-a numit „exilul românesc“. Care-i cuprindea pe cei aflaţi în străinătate înaintea transformării României în stat comunist şi pe cei, nu prea mulţi, care s-au refugiat în occident în perioada care a urmat. Compatrioţii care au plecat în ultimul sfert de veac sunt emigranţi. Primii au rămas sau au ajuns în Apus din motive politice, ceilalţi sunt în căutarea unei vieţi mai bune, în speranţa unei realizări artistice, ştiinţifice. Pentru oficialităţile din ţară toţi sunt diaspora, termen care iniţial se referea la comunităţile evreieşti răspândite în lume. Văd că acum termenul se aplică oricărui grup etnic aflat înafara graniţelor ţării. Atunci când pleci în lume la maturitate, asimilarea la cultura ţării de adopţie nu se mai face de la sine. Nu mai mergi la şcoală, nu mai alergi cu trotineta pe trotuar, nu mai înveţi istorie, nu parcurgi etapele devenirii ca oamenii locului.

Trăieşti, cum s-ar zice, în două luntri, cu privirea spre ceea ce se petrece în jurul tău, nu pierzi din ochi lumea din care ai plecat. „Turnul de veghe“ mi se pare un titlu potrivit, în mod paradoxal, distanţa te ajută să vezi mai bine o seamă de detalii, de tendinţe şi direcţii de mişcare. Pe care le semnalezi. În Bucureşti am locuit mulţi ani în apropiere de Foişorul de foc. Rostul clădirii, atunci când a fost construită, a fost să dea alarmă când apar  incendii în cartier. Un alt turn de veghe. Cam asta fac şi eu.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră formula de „Jurnal de exil“? Aveţi în jurnale numai consideraţii asupra situaţiei politice sau şi personale?

Viaţa de toate zilele în exil… este exil. Aici unde trăim noi, la Providence, Rhode Island, un stat cu un milion de locuitori, nu există o comunitate românească, un loc în care să te întâlneşti şi să stai de vorbă. Singura biserică românească se află la vreo 50 de kilometri distanţă. În lipsa lor, te consacri scrisului, te duci la teatru, la concerte, vezi filme, stai cu ochii pe computer. Politica românească, politica americană este parte a exilului, existenţa cotidiană este cealaltă parte.

image

Mihaela Albu, Mircea Anghelescu, Silvia Colfescu şi Constantin  Eretescu, la Târgul de Carte Gaudeamus  

Aveţi trei volume cu jurnale din perioade distincte. De ce aţi ales tocmai aceste perioade? Care e deosebirea stilistică între aceste volume, dincolo de ancorarea temporară diferită?

Consemnarea evenimentelor pe care le trăiesc a fost o constantă a vieţii mele. Jurnalul acesta a fost precedat de „Pensiunea Dina“. Românii care doreau să emigreze în Statele Unite trebuiau să primească o viză de intrare. Pensiunea Dina de la Roma era locul acestor aşteptări tensionate, care puteau dura săptămâni întregi. O altă lucrare cu caracter memorialistic apărută înaintea jurnalului a fost „Periscop. Mărturiile unui venetic“. După cum vedeţi, „Turnul de veghe“ continuă o preocupare mai veche. Ar merita spus că memorialistica a fost prezentă în scrisul literaţilor români de aici, din America. E deajuns să amintesc aici jurnalele şi amintirile lui Mircea Eliade, Vasile Posteucă, Ioan Dan, Matei Călinescu, Sanda Golopenţia, Virgil Nemoianu. Ceea ce mă surprinde este numărul relativ mic al scrierilor de acest tip din perioada dictaturii comuniste. Pentru că se poate vorbi în acei ani de un exil intern.

Aş aminti jurnalele lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu. E drept că unul dintre cei care au făcut asemenea consemnări, mă refer la Gheorghe Ursu, a sfârşit prin a fi arestat şi ucis în închisoare. Pesemne că multe jurnale au fost atunci puse pe foc.

Ce semnifică aceste însemnări pentru dumneavoastră? În ce mod vă ajută să aveţi o perspectivă analitică asupra faptelor pe care le descrieţi?

Eu cred că cineva care citeşte acest jurnal şi aspiră, visează să emigreze în America sau cineva care e doar interesat să ştie cum e viaţa oamenilor de aici, are o şansă bună să afle o seamă de lucruri. Pentru români, şi nu numai pentru ei, America a fost şi continuă să fie un mit, ţara tuturor posibilităţilor. Sigur, asta nu înseamnă că toţi sfârşesc acolo unde vor să ajungă. Realitatea e întotdeauna mai complexă, uneori greu de înţeles. Cum ar fi, de pildă, existenţa oamenilor fără locuinţă („homeless“). Mi-a luat ceva timp până am înţeles că „American dream“/ „visul american“ înseamnă că dorinţa supremă este să ai o casă, un acoperiş deasupra capului. În oraşul nostru, de vreo 200.000 de locuitori, sunt, aflu din ziar, 1.245 de oameni ai străzii. Acum, iarna, în frig, oameni cu copii mici care dorm în maşini abandonate, sub poduri. Mulţi dintre ei sunt militari întorşi de pe front din Irak, din Afganistan. Şomeri sau oameni care nu-şi pot plăti chiria din puţinul pe care-l câştigă, drogaţi de toate felurile. Câte sute de mii de oameni fără casă sunt în toată ţara? După cum nu pot să înţeleg cum e posibil ca circa 30 de milioane de oameni, adică 10% din populaţia ţării, să nu aibă asigurare medicală, dreptul la o consultaţie, la un medicament, la un pat în spital atunci când sunt bolnavi. Mai sunt şi altele. E firesc să compari atunci asemenea situaţii cu cele din România. Afli de spitale din care lipseşte aparatura de ultimă oră, de erori de tratament, de murdărie. Nu e bine. Dar fiecare om poate avea acces la doctor, nu e lăsat să moară în stradă. Mi se pare util şi chiar important ca asemenea lucruri, altele încă, să fie cunoscute.

image

Nu şi-a schimbat abordarea

Ce aduce nou acest al treilea volum de însemnări? Spre ce zonă v-aţi axat consideraţiile?

Viaţa e plină de surprize. Nu atât în plan personal, mulţumesc lui Dumnezeu, cât în lumea largă. Eu nu mi-am schimbat unghiul de vedere. Viaţa e cea care aduce mereu câte ceva nou.

Spre ce zonă politică aderaţi? Care sunt personajele-reper istorice pentru dvs? Ce mesaj esenţial doriţi să transmiteţi cu aceste jurnale?

Ca formaţie, eu sunt antropolog, folclorist în terminologia de acum câteva decenii. Am lucrat mulţi ani la Institutul de etnografie şi folclor din Bucureşti şi, pentru cercetare sau culegeri de literatură populară am umblat prin multe locuri din ţară, am cunoscut oameni, felul în care trăiau, ce-şi doreau. Din punct de vedere politic nu puteam fi decât de partea lor. Îmi doresc ca oamenii să poată trăi liber, să se bucure de bunăstare, de dreptul la învăţătură, să-şi păstreze tradiţiile, limba, identitatea naţională. Am militat pentru toate aceste lucruri încă din anii '80, când eram redactor al versiunii pentru Statele Unite şi Canada al ziarului „Lupta“, o publicaţie apărută iniţial la Paris. În America m-am afiliat Partidului Democrat. Nu am personaje istorice-model, icoane la care să mă închin. Am mai degrabă câteva principii la care ader şi pe care încerc să le transmit mai departe: dreptul la viaţă, la libertate, la muncă, la recunoaşterea meritelor.

image

Prin ce mijloace vă informaţi despre situaţia din România şi Basarabia? Vă simţiţi un desrădăcinat? Vă pare rău că aţi părăsit România? V-aţi gândit să vă reîntoarceţi?  

Împreună cu Sanda Golopenţia, soţia mea, venim în România în fiecare an, o dată, câteodată de două ori, luăm parte la diverse evenimente, târgul de carte fiind unul dintre ele. Umblăm prin ţară, am fost în Basarabia, chiar şi la Cetatea Albă, locul unde m-am născut, astăzi în Ucraina. Avem acolo câţiva prieteni dragi cu care comunicăm. Avem astfel prilejul să reîntâlnim oameni de care ne-am legat viaţa, cu care împărtăşim aceleaşi vederi, aceleaşi idealuri. Sigur că nu-mi pare rău că am plecat. Am făcut-o într-un timp al disperării, când nu mai era ieşire. În America ne-am scris cele mai multe cărţi. Care au apărut, cu o singură excepţie, în România. Şi literatura, romanele, proza scurtă, piesele de teatru, dar şi lucrările de mitologie, de etnologie. Ne-am gândit şi la întoarcere, numai că de atunci au trecut douăzeci şi cinci de ani şi nu mai e cu putinţă.

Ştirile politice le aflăm de pe internet, din schimbul de mesaje cu foşti colegi, cu prieteni. Pentru mine ziarul „Adevărul“ este sursa zilnică de informare. O publicaţie obiectivă, echilibrată, de credibilitatea căreia nu te îndoieşti. Până de curând citeam cu plăcere şi „Curentul“; la care a trebuit să renunţ după ce şi-au modificat site-ul.

Aţi fost un dublu exilat: întâi din Basarabia natală, apoi din România, pe care aţi părăsit-o în 1980, emigrând în Statele Unite. Cum vă raportaţi acum la Basarabia? Dar la România?

Am plecat din Basarabia în timpul războiului, când aveam şase ani. Basarabia era parte a României. Ne-am mutat, ca să zic aşa, din Cetatea Albă la Târgovişte. Până iau sfârşit luptele. Încă îmi mai amintesc strigătul de fericire al mamei în ziua în care a auzit la radio că războiul s-a încheiat. Ea, sărmana, a crezut că ne întoarcem acasă. Dar nu mai aveam unde. A urmat Bucureştiul, devenit oraş de suflet, apoi, când n-a mai fost încotro, exilul. Eu continui să trăiesc, în America fiind, şi în Basarabia şi în România. Pe care le văd ca ţară a mea. Inclusiv Cetatea Albă. Altfel cum?

Cum puteţi avea un rol activ în postura de exilat în America?

Aşa cum poate ştiţi, un asemenea rol nu mai poate fi jucat în America astăzi. Schimbările politice din România au avut ca efect dispariţia organizaţiilor cu profil etnic şi a societăţilor cu caracter politic. Generalizarea internetului a făcut să dispară de asemeni mai toate ziarele şi revistele de limbă română. Nu ştiu să mai existe emisiuni radio sau tv pentru români. Singurele instituţii în care se mai poate auzi şi româneşte sunt bisericile. Dar ele sunt doar pentru servicii religioase, pentru un botez, o nuntă, o înmormântare. Probabil că în parlamentul României se află şi reprezentanţi din rândul comunităţilor din America. N-am avut nici o veste despre un asemenea deputat. Se pare că guvernul are şi un departament care se ocupă de relaţia cu românii din afara ţării. N-am auzit nici de acolo ceva.

Studiile etnografice publicate de dumneavostră în America au ajutat la o mai bună cunoaştere a României? Cum au fost primite?

image

Lucrările mele pe teme de cultură populară, de etnologie, au apărut toate în româneşte. N-au produs nici o impresie asupra specialiştilor din Statele Unite. Nici nu prea aveau cum. America e o ţară, în multe privinţe, parohială. O interesează infinit mai mult ce se petrece acasă la ea decât în restul lumii. E de-ajuns să te uiţi la televizor. O catastrofă naturală, un atentat, o veste despre un inamic vechi îşi mai găsesc loc în buletinele de ştiri. Rareori altceva, un film italian, să zicem sau unul franţuzesc. Îmi amintesc cu plăcere că în anii în care am predat antropologie culturală la Colegiul Rhode Island School of Design din oraş, am evocat uneori obiceiuri sau rituri din spaţiul românesc, am citat basme. Tinerii le ascultau cu uimire, se bucurau să ştie că aşa ceva se poate încă.

Eu continui să trăiesc, în America fiind, şi în Basarabia şi în România. Pe care le văd ca ţară a mea. Inclusiv Cetatea Albă. Altfel cum?

„Românii aflaţi în stradă, noaptea, în frig, nu sunt singuri“

E o ruptură între România tradiţională şi cea care încearcă să adere la structurile Europei, să fie deschisă spre SUA? Cum ne putem păstra identitatea într-o lume care aderă la uniformizarea valorilor?

O întrebare grea la care nu e uşor de răspuns. Părerea mea va fi, probabil, diferită de a multor compatrioţi. Mie mi se pare că este esenţială, pentru păstrarea identităţii naţionale conservarea limbii, educaţia în spiritul tradiţiilor ţării. Patriotismul e un concept valoros. El a făcut ca în anii imperiului otoman românii să nu treacă la islamism, să nu adopte limba turcă, greacă, să nu se rusifice. În acelaşi timp, compatrioţilor noştri de azi le place să preia, să maimuţărească, aş spune, obiceiurile altora. Ce poţi să spui despre preluarea rapidă a Valentine's Day atunci când, doar la câteva zile distanţă este ziua Mărţişorului, sărbătoare veche, binecunoscută? Este doar un exemplu. Împrumuturile lexicale din engleză exprimă şi ele disponibilitatea şi graba de a renunţa la limba natală. Sigur, circulaţia liberă, schimburile economice sunt lucruri bune. NATO este o instituţie necesară şi importantă, în măsura în care va interveni în apărarea unuia din statele aflate în primejdia de a fi invadate, ocupate de un inamic. Am rezerve faţă de configuraţia actuală a instituţiei numite Europa Unită.

Obiectivul final, Statele Unite ale Europei, un stat cu un parlament la nivel continental, cu o legislaţie, un preşedinte şi o limbă unice, alta decât limba statelor care-i intră în componenţă, va avea ca efect anularea istoriei fiecărui stat naţional, dispariţia obiceiurilor, tradiţiilor locului, renunţarea la limbă. Sigur, lucrurile nu se vor petrece peste noapte, dar asta e tendinţa, a devenit evidentă. Este asta ceea ce ne dorim? Sunt britanicii nişte fiinţe bizare, sau au văzut unde-i primejdia?

De ce a fost şi rămâne România specială din perspectiva dumeavoastră? Ce putem aduce noi Europei şi Americii?

Sunt de acolo, e în mine, o simt în fiecare ceas. Ceea ce aducem Europei în acest moment este forţă de muncă. Asta se va întâmpla şi în America de îndată ce se va putea călători acolo fără viză. Dar putem face mai mult. Să fabricăm şi să exportăm produse industriale, electronice, să contribuim la progresul ştiinţei, nu neapărat ca emigranţi, a artei. Pentru asta e nevoie de o şcolarizare de calitate, de interes pentru întemeierea unor instituţii de cercetare, de locuri de muncă. Oamenii sunt capabili, ei trebuie ajutaţi.

Ţineţi un jurnal şi în prezent? Veţi continua publicarea notelor şi după 2010? Cum priviţi acum America lui Trump?

Da, continui să notez, să comentez. O fac mai rar, am devenit mai zgârcit cu mine. Constat că, pe măsură ce înaintez în vârstă devin tot mai puţin flexibil, mai puţin nuanţat. Mi-am zis că notele acestea, dacă vor mai fi publicate, să iasă după ce n-oi mai fi. În ce priveşte America actuală, ce să zic? Eu am votat candidatul care a avut aproape trei milioane de voturi în plus, dar a pierdut ca rezultat al opţiunii colegiului electoral, o instituţie care anulează în fapt principiul alegerii prin vot popular. Sunt curios să văd ce urmează. E aproape interesant.

Cum ameninţă terorismul lumea actuală?

Războaiele şi răsturnările de regim din Orientul Apropiat şi din Asia, haosul şi dezorganizarea care au urmat, la nivelul întregii societăţi din fiecare ţară afectată sunt cauza imediată a mişcărilor de populaţie, a refugiaţilor care dau năvală în Europa. Milioane de oameni dislocaţi din oraşele în care au trăit, care şi-au pierdut casele, au plecat în lume. Nemulţumiţi, revoltaţi. Cei mai mulţi nu sunt educaţi, nu ştiu ce vor, nu se pot încadra într-o lume cu alte reguli de convieţuire, cu altă religie. Tot ce ştiu ei este ceea ce au deprins din puţinul pe care l-au învăţat acasă. Prea puţin. Lumea în care au venit nu are nevoie de ei. Aşa se face că poţi vedea, la Paris, sute de oameni care dorm pe trotuar. Dacă pleci dintr-o lume în care femeile îşi acoperă trupul, capul, ochii şi ajungi într-o ţară în care vezi o tânără care se plimbă liniştită în mini-jupă crezi că tot ce trebuie să faci este să te arunci peste ea, acolo în stradă. Revolta este adeseori violentă. Este împotriva oamenilor, dar şi împotriva valorilor lor. Ceea ce m-a surprins în recentul atac terorist de la Louvre a fost că în rucksacul tânărului care a atacat poliţiştii se aflau sprayuri cu vopsea. Probabil că intenţia finală, dacă intra în muzeu, era să distrugă în felul acesta tablouri. Au mai făcut distrugeri similare în Siria, în alte locuri. Ce ar fi de făcut? Probabil că de stabilizat situaţia politică din regiunile din care provin refugiaţii. De încorporat în sistemul european pe unii dintre cei veniţi. De controlat fluxul aspiranţilor.

Cum se vede din America strada acestor zile din România?

Spre uimirea şi bucuria mea, buletinul de ştiri local de acum câteva zile ne-a arătat câteva imagini cu manifestanţii din Piaţa Victoriei. Era întuneric, dar steagul românesc era vizibil. Imaginile însoţite de informaţia că oamenii protestează împotriva unei legi emise de guvern prin care erau iertaţi de păcate şi de ani de puşcărie oameni care comiseseră infracţiuni de fraudă şi corupţie. Iar ziarul nostru, „Providence Journal“ de sâmbătă, 4 februarie, anunţa că guvernul Grindeanu a decis să abroge legea prin care modifica legislaţia actuală. Românii aflaţi în stradă, noaptea, în frig, nu sunt singuri. În partea cealaltă a lumii sunt oameni, nu puţini, care-i văd şi-i admiră.

În acelaşi timp, compatrioţilor noştri de azi le place să preia, să maimuţărească, aş spune, obiceiurile altora. Ce poţi să spui despre preluarea rapidă a Valentine's Day atunci când, doar la câteva zile distanţă este ziua Mărţişorului, sărbătoare veche, binecunoscută?

Studii despre Folclorul literar al românilor“

Locul şi data naşterii: 21 Mai 1937Cetatea Albă, Basarabia (astăzi în Ucraina).

image

Studiile şi Cariera: Constantin Eretescuurmează Liceul „Mihai Eminescu“ din Bucureşti, se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Se transferă un an mai târziu la Facultatea de Filologie, pe care o absolvă în 1961.

Obţine titlul de doctor în ştiinţe filologice în 1976.

Devine profesor la Şcoala Elementară nr. 2 Copăceni, Ilfov, cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor (1964-1979) şi profesor invitat la Universitatea Bloomington, Indiana (1971).

Emigrează în Statele Unite în anul 1980, unde, în perioada 1983-1992, editează versiunea pentru America şi Canada a periodicului „Lupta“, iar între 1986 şi 1996 predă cursuri de antropologie culturală la Rhode Island School of Design din Providence, Rhode Island.

Printre studiile etnografice „Fata pădurii şi Omul nopţii“, „ Ştima apei“, 2007), „Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale lumii de azi“ (2003), sinteza istorică „ Folclorul literar al românilor. O privire contemporană“ (2004), romanele „Noaptea“ (1988), „În căutarea Alexandrei“ (1999),„ Dragă Maria“ (2009).

A publicat trei volume din jurnal la Editura Vremea: „Turnul de veghe. Jurnal de exil 1995-2004“, „Turnul de veghe. Jurnal de exil 2005-2007“, „Turnul de veghe. Jurnal de exil 2008-2010“.

Locuieşte în: Providence, Rhode Island, SUA

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite