FRAGMENT Adrian Mihălţianu debutează în literatură cu romanul „Epoca inocenţei”

FRAGMENT Adrian Mihălţianu debutează în literatură cu romanul „Epoca inocenţei”

„Epoca Inocenţei”, primul roman din seria „Terra XXI”.

Adevărul.ro publică un fragment din „Epoca inocenţei”, roman SF, de Adrian Mihălţianu. Cartea va fi lansată la Bookfest, pe 27 mai, de la ora 14.00.

Ştiri pe aceeaşi temă

Romanul SF „Epoca inocenţei” de Adrian Mihălţianu, apărut în colecţia Nautilus, la editura Nemira, este o carte care vorbeşte despre viitor pornind de la diverse aspecte ale prezentului. Cartea este prima dintr-o serie denumită „Terra XXI” şi va fi lansată la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, pe 27 mai, de la ora 14.00, la standul editurii. La eveniment va vorbi Alexandru Mironov.

„Un debut de excepţie în colecţia Nautilus, o carte care extrapolează foarte credibil tehnologia, societatea şi politica prezentului pentru a înfăţişa un viitor iminent deloc liniştitor.” Horia Nicola Ursu

Europa e răvăşită de naţionalism, Statele Unite se cufundă într-un neofascism high-tech, iar China devine tot mai autoritară. În lupta lor pentru putere sunt prinse destine, speranţe, vieţi. Omenirea porneşte spre Marte şi priveşte chiar mai departe, atrasă de semnalele venite dinspre stele. Dar nimic nu e ceea ce pare. Oamenii se transformă treptat în cyborgi. Oraşele, în stupuri. Planeta, într-o fierbinte tablă de şah a unei imense conspiraţii. Mai există loc pentru libertate, pentru iubire, pentru visuri? Încotro ne va purta tehnologia în următorii treizeci de ani?

 „Din pagini ţâşneşte vie viaţa secolului în care trăim, dilatată până spre veacul următor, pe foile de hârtie se desenează personaje care pot schimba mersul lumii, se povestesc întâmplări pe care mintea mea bolnavă de Viitor chiar şi le dorea.“ Alexandru Mironov

FRAGMENT

„Fragment din anul 2033

Miliardarul privea spre oraş de la înălţimea celor 180 de metri ai Turnului Triangle din Paris, încercând să distingă silueta Turnului Eiffel în pădurea de zgârie-nori construiţi în ultimul timp în nord-vestul oraşului şi care acum arătau ca nişte copii mai mici şi răzgâiaţi care fugeau de vechiul turn din metal.

– Ştii, spuse el, când au făcut turnul în care ne aflăm acum, franţujii au protestat vehement. E oarecum normal, doar sunt francezi. Dar până la urmă le-a plăcut. I-au păcălit că o să fie „invizibil“ şi, când în sfârşit au observat că nu-i aşa, era prea târziu.

– Nu poţi opri progresul. Deşi pădurea aia de zgârie-nori la care te uiţi tu numai progres n-a fost, îi răspunse tânărul său asistent, încercând să facă totuşi conversaţie cu şeful în timp ce rezolva rapid nişte mailuri prin ochelarii digitali.

Miliardarul îi permitea să-l tutuiască – în fond, el însuşi le spunea deseori angajaţilor săi că le e dator şi că, fără ei, n-ar fi făcut o leţcaie, aşa că acest mic detaliu de populism dădea bine întotdeauna. Şi-l costa foarte puţin.

– Progres va fi când maşinile alea mici ce mişună la baza turnului vor fi 100 la sută electrice. Ăla ar fi progres, murmură miliardarul ca pentru sine.

Nu ştiai niciodată cine ascultă şi, chiar dacă avea un loc mai retras la marile ferestre care dădeau spre nord, nu era lipsit de pericol ca vreo frântură din vorbele lui să fie prinsă din zbor de

vreun deştept cu ochelarii digitali porniţi sau cu lentile digitale de ultimă generaţie, capabile să înregistreze nu doar imagini, ci şi sunet, de la vreo douăzeci de metri distanţă. Motoarele de căutare care minau în permanenţă prin feedurile video şi audio online i-ar fi detectat vocea într-o clipită, iar peste doar câteva minute s-ar fi trezit cu o furtună media pe cap pentru trei cuvinte scăpate din greşeală. Nu voiai să faci asta, mai ales dacă erai miliardar american într-o Franţă naţionalistă.

– Vor fi, vor fi, îi răspunse asistentul tot în şoaptă, apropiindu- se de el. Ministrul va veni în câteva secunde.

Miliardarul păru că nu aude răspunsul. Ochii săi rătăceau pierduţi în depărtarea unui Paris aflat sub un cer nebun de primăvară, presărat cu nori mici şi albăstrii care se jucau de-a v-aţi ascunselea cu soarele. La asta se ajunsese, după aproape trei decenii de luptă – la compromisuri cu politicieni veroşi, care mimau interesul pentru ecologie, când în fapt îşi apărau feroce teritoriul. Europa era mai divizată decât oricând, iar de proiectul european se alesese praful. Asta i-ar fi fost oricum indiferent dacă nu i-ar fi afectat afacerile.

– Au pierdut cincisprezece ani ca nişte idioţi, murmură miliardarul către asistentul său. Idioţi. Mai întâi s-au grăbit să subvenţioneze biodieselul, apoi să scoată subvenţiile, pe urmă să interzică dieselurile, după aceea au spart miliarde pe pilele de hidrogen, apoi, când reuşisem să impunem electricele pe piaţa lor de rahat, au început să taxeze curentul în draci şi să ne scoată complet de aici. Şi la ce le-a folosit?! Au centrale nucleare bătrâne şi periculoase, au costuri enorme cu energia şi cu milioanele de maşini învechite care poluează enorm, dar nu, să nu cumva să accepte investiţii din afară, că le dăunează grav sănătăţii!…

Timp de zece ani, piaţa franceză, una dintre cele mai mari din Europa, îi fusese blocată. Iar cei doi ani în care încercase să revină totuşi aici, după schimbarea de regim, îl obosiseră cumplit. Dacă n-ar fi fost disperarea guvernanţilor de a vâna măcar un nebun dispus să investească într-o ţară căzută în cel mai roşu socialism, şi-ar fi văzut de ale lui. Şi, cum avea ordine clare de la Societate…

– Totuşi, iată-ne aici. E şi asta un progres, nu? întrebă timid asistentul, încercând să-şi îmbuneze puţin şeful posac.

– Mda. N-am fi aici dacă Bill nu mi-ar fi cerut să-i ajut pe căpoşii ăştia să fie pregătiţi. Şi, crede-mă, ce o să vină e al dracului de nasol. Pentru toată lumea. Iar noi pierdem vremea cu prostii doar pentru că petroliştii mai au de făcut profituri.

Asistentul clipi aprobator, deşi în sinea lui pufnea nemulţumit. Iar i se punea placa despre apocalipsa ce avea să vină, cu lucruri spuse doar pe jumătate, iarăşi aluziile unui miliardar care făcuse, ce-i drept, destule lucruri bune, dar în ultimul timp, influenţat de Bill, prietenul lui şi mai miliardar, o cam luase razna cu sfârşitul lumii.

„Dacă ai şti ce ştiu eu, Jonas, s-ar întâmpla două lucruri“, se gândi miliardarul uitându-se la asistentul extrem de tânăr prin lentilele digitale de contact care-i semnalau reacţia nepotrivită a acestuia. „Mai întâi, ai pleca naibii să-ţi trăieşti viaţa cât mai poţi. Apoi aş trimite o dronă să te omoare, ca să nu ne dai de gol. Dacă ai şti tu ce ştiu eu…“  (Copyright Editura Nemira)

Adrian Mihălţianu s-a născut în Bucureşti pe 9 mai 1975 şi a copilărit în ultimii ani ai comunismului, hrănindu-se cu literatură SF şi filme cu supereroi. Deşi e licenţiat în Drept Diplomatic, alege să urmeze o carieră în mai multe multinaţionale de IT până în 2006, când iniţiază pe cont propriu două proiecte editoriale online: un site de jurnale de călătorie, Xplorio, şi un altul cu teste de maşini. Publică articole pe teme de business şi tehnologie şi editoriale în presă. Devine redactor-şef al revistei ProMotor în 2012, iar apoi gestionează un proiect internaţional, Drivemag.com, împreună cu o echipă alcătuită numai din români. Pasionat de istorie şi fascinat de literatura de anticipaţie, îşi scrie primul volum de literatură SF în 2010 şi îl publică în 2011, în limbă engleză, pe Amazon, romanul constituind baza pentru „Cartea inocenţei”, prima parte a unei saga ce se va întinde pe mai multe secole.

citeste totul despre: