Dan C. Mihăilescu: „Mi-am asumat frivolitatea“. De ce pleacă de la Pro TV „Omul care aduce cartea“
0
Criticul literar Dan C. Mihăilescu, care s-a identificat timp de 15 ani cu „Omul care aduce cartea“, emisiunea culturală scoasă din grila ProTV de pe 1 ianuarie 2016, spune că a resimţit dintotdeauna „orice idee de sponsorizare ca o imixtiune, ca o presiune, directă sau indirectă“
Pro TV a decis să renunţe după 15 ani la emisiunea lui Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea“, în ciuda faptului că avea cea mai mare audienţă pe piaţa TV de formate culturale: 400.000 de telespectatori, în medie, pe minut. Televiziunea va mai difuza luna aceasta emisiunile deja înregistrate, ultima ediţie urmând să fie difuzată pe 31 decembrie. Criticul, în vârstă de 62 de ani, povesteşte, într-un interviu pentru "Adevărul", despre ce a însemnat această emisiune pentru el: „Mi-am asumat cu frenezie frivolitatea, condiţia riscantă de entertainer cultural, într-o dulce şi reciprocă vampirizare cu cele mai diverse categorii de public“.
„Adevărul“: Vă despărţiţi cu amărăciune de emisiunea „Omul care aduce cartea“? În ce etapa din cariera dumneavoastră aţi încadra acest proiect?
Dan C. Mihăilescu: Nu, nu mă despart de emisiune nicidecum cu amar, ci cu seninătate. Nu degeaba fac de ani şi ani exerciţii de bună resemnare, tot citind (şi citând) din Iov, Ecleziast şi Paterice, din Seneca, Montaigne, Schopenhauer, Cioran & Co. Au fost 15 ani de viaţă intensă, de bucurii cu toptanul şi fabuloasă experienţă profesională, care m-au recalibrat integral. Un sfert de veac am scris exclusiv pentru breasla scriitoricească, în reviste de câteva sute (cel mult câteva mii), de exemplare, pentru ca, dintr-o dată, să ajung la câteva sute de mii de privitori zilnic. Asta te responsabilizează enorm, te vindecă de orgoliul marginalizării şi-ţi dă un gust aparte al libertăţii. Sigur, ca meserie de bază am rămas un istoric literar paseist şi cumsecade. Însă, recunosc, mi-am asumat cu frenezie frivolitatea, condiţia riscantă de entertainer cultural, într-o dulce şi reciprocă vampirizare cu cele mai diverse categorii de public.
Care e cea mai haioasă înregistrare pe care aţi avut-o la Pro TV? Prin ce peripeţii aţi trecut?
Au fost cu zecile, dar culmea rămâne istoria cu ţiganul măturător la RASUB (avea ecusonul prins cu ac de siguranţă şi scris de mână:„Ioniţă“), dimineaţa la opt pe Şoseaua Olteniţei. „Domne, mai vorbeşte şi pe limba noastră“, a oftat pieziş când am trecut pe lângă el. „Păi, zic eu cam agasat, publicul meu nu are nevoie să-i explic cine-i Shakespeare“. „Hai că ştim şi noi cine-i Shakespeare“, ricanează dumnealui. La care eu, deja iritat, mi-am propus să-l răpun . „Bine, poftim, nu Shakespeare, ci Heidegger“. Aici a căzut bomba. M-a privit lung, şi-a pregătit tacticos efectul şi m-a harponat năpraznic :”Ăsta a fost omul lui Hitler“. Fireşte că mi-a căzut faţa, omul şi-a gustat îndelung, cu ludic sadism, poanta, după care s-a milostivit şi m-a lămurit : „Domne, eu am măturat trei ani în gara din Berlin!“. Heblu. Am avut mai multe peripeţii haioase. Şi anume, cu tot ce a ţinut de romanele sexy, unele pline de mizerii, violuri şi sadomasichisme, uneori de un misoginism cumplit, însă - culmea – scrise cu talent şi, deci, rezistente esteticeşte. Stelian Ţurlea (13 ani de-a rândul umbra mea monitorizantă în platoul de filmare) îşi aminteşte, presupun, cohorta mea de lamentaţii când mă obligam singur să prezint opuri gen Sexus-Plexus-Nexus-urile lui Henry Miller, văitându-mă de ororile...captivante, totuşi, de acolo.
Mai ştiţi câte cărţi aţi prezentat?
Au fost mai bine de trei mii... Nu multă lume culturală putea crede că poţi vorbi cinci minute de „Lumea ca voinţă... “ a lui Schopenhauer la televizor, după care să auzi în librării că, de a doua zi, i s-a înzecit vânzarea. Am, cel puţin, mândria de a fi ţinut un bun echilibru între educativ, informativ şi divertisment, între istorie, religie, filosofie şi romane de amor, între memorialistică, enciclopedism şi poveşti de succes, între cărţile motivaţionale, metafizică, arhivism, mentalităţi ş.a.m.d.
Care e cel mai emoţionant feedback pe care l-aţi avut după o emisiune?
Nu ştiu cât de mulţi oameni vor fi citit mai abitir în urma emisiunilor mele, dar ştiu precis cât de mulţi au fost elevii şi pensionarii care mi-au mărturisit, la metrou, în parcuri sau pe stradă, că nu intră niciodată în librării, din lipsa banilor, dar se bucură că aud şi văd la televizor „ce se mai scrie-n lume“. Pe de altă parte, mă topesc şi acum de plăcere amintindu-mi glasul Irinei Petrescu, la telefon, într-o seară demult: „Danceule, m-ai făcut să dau două milioane pe cărţile lui Haruki Murakami ăsta, dar zău c-a meritat!“.
În ce mod v-a modificat profesional şi personal statutul de „Om care aduce cartea“? Cum explicaţi longevitatea acestei emisiuni?
De modificat, m-a modificat întâi de toate prin faptul că mi-a redirecţionat privirea de la elitismul criticii literare către publicul cititor de cea mai largă şi imprevizibilă factură. Apoi, mi-a făcut marele bine că, ţinând morţiş să nu-mi trădez statutul iniţial de istoric literar, m-a determinat să-mi scriu propriile cărţi, fără abatere (câtă lume care mă ştie exclusiv drept „Omul cu cartea de la televizor“ ştie că am publicat eu însumi vreo 30 de volume?). În fine, obligat fiind atâta vreme să-mi cenzurez drastic apetitul logoreic şi digresiunile, am căpătat un respect teribil faţă de greutatea cuvântului în sine (mai ales a epitetelor, cu care mă jucasem cam mult odinioară). Cât despre longevitatea emisiunii, ea se datorează esenţial susţinerii lui Adrian Sîrbu, complicităţii tenace a lui Stelian Ţurlea şi îngăduinţei Gabrielei Popescu, directorul Ştirilor ProTV.
V-aţi gândit să reluati proiectul de la ProTV la un alt post de televiziune? Ce veţi face în continuare?
Ce mă bucură sincer e deosebirea radicală faţă de alt final trist din viaţa mea profesională: încheierea suplimentului „Litere, arte & Idei“ de la „Cotidianul“ („LAI“-ul, cum i se spunea), în toamna lui 1996. Deşi astăzi mi se spune (şi se scrie) adesea că „revista aia a făcut istorie în presa noastră culturală”, atunci dispariţia ei a fost înconjurată de o tăcere mortală. Cu excepţia unei coloane emoţionante semnate de Lena Boiangiu în „Dilema“, restul a fost o perfectă răceală de cavou. În schimb, acum, în numai câteva zile m-am trezit cu o puzderie de mailuri, apeluri telefonice, sms-uri, propuneri de emisiuni culturale online, deschideri de site-uri, portaluri, rubrici ş.a. Cea mai tare propunere, însă, e de a-mi da doctoratul (pe care l-am pierdut în 2003, când am demisionat de la Institutul „G. Călinescu“ în urma şicanelor sistematice ale lui Eugen Simion). Ei, bine, ideea de a deveni profesor universitar la 63-64 de ani mă stupefiază. Dar cum n-ar fi singurul lucru abracabrant din viaţa mea, iată-mă cochetând cu ideea. Nu cred că se va întâmpla, dar, ştiţi vorba : „never say never“/ „niciodată să nu spui niciodată“. Să ne revedem cu bine şi vă mulţumesc pentru bunăvoinţa cu care m-aţi alintat în toţi aceşti ani.
Semnele de „şubrezire“ a emisiunii
Dan C. Mihăilescu a explicat pe site-ul personal motivele pentru care emisiunea „Omul care aduce cartea“ a „sucombat“. „După premiul CNA din 2003, au urmat dilemele privind sponsorizarea editorială («editurile îşi fac reclamă şi vând prin noi, iar noi nu câştigăm nimic»), propunerile lucrative («de acord să prezentăm cărţi deştepte pe ecran, însă ele ar trebui neapărat dublate de titluri frivol-motivaţionale pe burtieră, astfel încât să slujim toate categoriile de cititori»), impulsurile de bun simţ economic, dar iritante şi, oricum, inadecvate din unghiul, strict subiectiv, al prezentatorului (emisiunea să fie finanţată de Asociaţia Editorilor din România, de Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii, Ministerul Învăţământului, sau APLER, ori să fie cumpărată şi redifuzată de Diverta, de lanţurile Humanitas, Cărtureşti etc). Am resimţit dintotdeauna orice idee de sponsorizare ca o imixtiune, ori ca o presiune, directă sau indirectă, asupra opţiunilor realizatorului. Or, în aceşti 15 ani cu aproximativ 3500 titluri prezentate, nimeni nu mi-a impus vreodată lectura şi etalarea pe ecran a vreunei cărţi!“, se arată în textul semnat de Mihăilescu, pe site-ul săul personal.
„În plus, am beneficiat, slavă Domnului, pe tot cuprinsul anului 2015 de o sumedenie de semne de şubrezire irecuperabilă a statutului emisiunii mele în peisaj. Ele observ că m-au antrenat îndeajuns pentru a nu recepta cu garda jos finalul meciului: schimbări frecvente ale zilei sau orei de filmare, defecţiuni tehnice, săptămâni sărite, emisiuni dispărute, amânate, dublu difuzate, ştergerea întregii arhive din reţeaua online ş.a“, a subliniat criticul.
Peste 400.000 de telespectatori pe minut
Emisiunea care a fost scoasă de ProTV din grilă avea cifre de audienţă foarte bune pentru un program cultural: o medie de peste 400.000 de telespectatori pe minut, la nivelul întregii ţări, scrie jurnalistul Petre Barbu într-o analiză pentru Forbes, citat de paginademedia.ro. Cifra reprezintă media emisiunilor cu Dan C. Mihăilescu difuzate de Pro TV în perioada 1 ianuarie – 4 decembrie. La oraşe, în acelaşi interval, audienţa programului a fost de 222.000 de telespectatori pe minut, adică 2,2 rating.
23,8% dintre telespectatorii din mediul urban au studii superioare.
Mai bine de jumătate din audienţa urbană a emisiunii este formată din telespectatori cu studii medii (53,5%). Studiile primare deţin o pondere de 20,2% din audienţa urbană. Petre Barbu notează că emisiunea a avut de-a lungul anilor o audienţă constantă şi un profil stabil. Atât în 2014, cât şi în 2012, cifrele au fost apropiate.
„Omul care aduce cartea“ este programul cultural cu cea mai mare audienţă pe piaţa TV. Pentru că este difuzat pe cea mai puternică staţie, în ciuda faptului că este programat în jurul orei 10.00, potrivit lui Petre Barbu în Forbes, citat de paginademedia.ro.
Se încarcă comentariile...
