Teatru-coregrafic „marca” Gigi Căciuleanu

Cu siguranţă, fiecare revenire a coregrafului Gigi Căciuleanu pe scenele „de acasă” constituie o atracţie pentru orice iubitor al dansului care ştie că va descoperi noi „teritorii” din gândirea şi imaginaţia artistului în producţii ce-i poartă amprenta inconfundabilă, aşa cum, ani la rând, balerinul Gigi Căciuleanu a încântat prin maniera sa originală de a exprima prin mişcare o anume filosofie, gânduri şi trăiri intense şi mai ales... adevărate.

Cei din generaţia matură păstrează în memorie performanţele sale pe scena Operei bucureştene, unde s-a remarcat încă de la debut printr-un limbaj corporal aparte, precum şi celebrele „Nocturne” în care, alături de Myriam Răducanu, reuşea să aducă dansul modern în forme (şi formule) extrem de îndrăzneţe în acele vremuri, propunând o libertate de expresie la care spectatorii rezonau ca într-un fel de frondă la adresa constrângerilor impuse la noi de normele unei ideologii strâmbe. L-au revăzut apoi, după 1990, şi în calitate de coregraf de cotă internaţională, aureolat de succesele de anvergură repurtate în Franţa, acolo unde s-a stabilit de decenii, dar şi în America de Sud sau în Germania sau... Iar cei tineri au descoperit un artist surprinzător, poate chiar şocant, dar la fel de liber şi ingenios în prezentarea (sau „traducerea”) scenică a ideilor sale despre oameni, despre relaţiile dintre ei, despre singurătate şi căutări de sine, elemente prezente şi în lucrările propuse atunci de ansamblul său de la Théâtre Chorégraphique de Rennes et de Bretagne (el însuşi dansând, în compania partenerei sale de o viaţă, Ruxandra Racoviţă, în Interferenţe, programul incluzând şi Un train peut en cacher un autre şi surprinzătorul Trubadurul), ulterior în OuiBaDa (realizată cu  tineri talentaţi din trupa sa românească), apoi în Noche Bach (oferit de ansamblul Baletului Naţional din Chile, pe care la condus ani la rând), frământări, neîmpliniri şi sentimente subliniate şi în Simfonia fantastică de Berlioz montată la Opera Naţională, entuziasmând, pe cu totul alte coordonate, în La vie en rose sau în Requiem sau în Mozartissimo la Teatrul de balet „Oleg Danovski” din Constanţa, culminând, anul trecut, la Bucureşti, cu formidabilul Folia, Shakespeare&Co, din fericire programat în reluare în luna aprilie.

Şi dacă în stagiunea trecută a pus în scenă, la Opera Română din Cluj, producţia Amor Amores , aducând în prim plan cupluri care se iubesc, se caută şi, la final, se împlinesc prin buchetele de trandafiri roşii, de această dată, chiar de Ziua îndrăgostiţilor (în „stil” Valentine`s Day), maestrul a... debutat la Opera din Iaşi printr-un spectacol în premieră naţională, pornind de la titlul unui celebru cântec al lui John Lenon - Image all the People -, un „puzzle” alcătuit din oameni obişnuiţi care se întâlnesc sau nu pe stradă sau în orice altă locaţie... banală, se găsesc şi se despart, formează cupluri sau grupuri compacte care apoi se răsfiră pentru a se reuni iar şi iar într-o derulare infinită a existenţei, a mişcării în universul care se (re)compune din energiile fiecăruia într-o „explozie de energie”, aşa cum, probabil, o percepem adesea în jurul nostru, o simţim şi o reflectăm chiar şi involuntar. Este un „spectacol Gigi Căciuleanu” nu doar pentru că semnează regia şi coregrafia, colajul muzical, luminile, dar şi costumele, publicul descoperind astfel o creaţie ce--i aparţine integral, ci şi pentru că readuce conceptul de teatru-coregrafic, definitoriu pentru stilul promovat de decenii pe meridianele lumii, el însuşi declarând că a inventat un nou tip de interpret - DansActorul. Dar este, în aceeaşi măsură, o producţie „marca Gigi Căciuleanu” prin faptul că secvenţele disparate, asemeni unor flash-uri, au şi poezie şi umor şi ironie şi sensibilitate, entuziasm şi tristeţe, reflectând astfel personalitatea artistului la care inventivitatea, imaginaţia şi sensibilitatea se îmbină cu inteligenţa şi cultura rafinată, dar şi cu o efervescenţă interioară debordantă, ce-şi păstrează nealterată tinereţea şi prospeţimea, mereu în căutarea modalităţilor de a se exprima pe sine, provocându-i totodată pe interpreţi şi deopotrivă pe cei din sală să decodifice sensurile celor întâmplate pe scenă şi să se implice emoţional în trăirile simple şi diverse ale dansatorilor.

Un alt aspect esenţial este faptul că, într-un timp relativ scurt, Gigi Căciuleanu a reuşit să-i înveţe pe tinerii balerini ai teatrului cum să abordeze mişcarea dansului modern, cum să devină dansatori-actori, conturând personaje pregnante prin mişcare, atitudini, gesturi uneori amuzante, alteori mecanice până la obsesie, în linii frânte sau abrupte ce alternează cu elemente din baletul clasic sau cu mersul „de stradă” sau cu stop-cadrul într-un amalgam ingenios, poate eclectic, răspunzând însă ideii acelui „puzzle” uman ce stă la baza spectacolului. Iar interpreţii, obişnuiţi să evolueze în balete de factură clasică, au dovedit că pot să deprindă şi tainele unei exprimări cu totul diferite, în limbajul corporal propriu coregrafului, vizibil încântaţi în faţa unei asemenea „provocări” ce implică şi efort şi concentrare şi mai ales o cu totul altă pastică a trupului, dar şi capacitatea de a sugera prototipuri, de a deveni „altcineva” de la o secvenţă la alta. Întregul ansamblu a fost impecabil pus la punct (ar trebui menţionaţi toţi interpreţii), având şi omogenitate şi o relaţionare sigură şi fluentă cu partenerii, chiar dacă adesea existau planuri paralele de desfăşurare a cuplurilor sau a unei perechi în raport cu un grup compact, în scurte momente aparent (sau voit) fără vreo legătură între ele, recompunând însă şi acele energii precum şi existenţa fiecăruia printre cei din jur cu care se intersectează întâmplător (sau nu).

Costumele simple, chiar banale, tocmai pentru a nu ieşi din cotidianul... oricui, au însă un „pardesiu” comun care este îmbrăcat-dezbrăcat, trântit-lovit de podea, aruncat, învelit pe umeri sau împăturit, având astfel semnificaţii multiple pe care spectatorul este invitat să se descifreze, regăsindu-se poate în cei de pe scenă - să fie oare tocmai ceea ce sugerează intrarea balerinilor prin sală, urcând apoi pe scenă, ca şi cum ei înşişi s-ar desprinde dintre noi, dorind să continue cumva dialogul prin participarea emoţională a publicului?... Desigur, câteva detalii precum mănuşile-mâini purtate pe picioare, măştile, casetofonul-radio, sunetele răguşite sau strigate, replicile retezate, amuzante ca sonoritate, dau culoare şi... savoare tablourilor derulate în semi-întunericul luminat difuz în culori de mare efect ce „îmbracă” scena goală (în negru), în final întregul grup îndreptându-se spre fundalul unde se aprind reflectoare puternice, lăsând să se întrevadă decoruri ce aşteaptă parcă să fie asamblate pentru un alt spectacol, dansatorii revenind apoi pentru a călca în picioare, aproape cu frenezie, ziarele pe care le „citiseră” şi le rupseseră anterior, reluându-şi mersul grăbit către... undeva, cu pardesiele în mână sau pe umăr.  

Colajul muzical este, la rândul său, extrem de variat, surprinzător, trecând de la aria lui Figaro la melodiile spaniole, de la piesele lirice la cele ritmate năucitor, toate prelucrate şi adaptate cerinţelor concepţiei coregrafice, incluzând şi un celebru cântec al Mariei Tănase - teritoriu care l-a fascinat pe Gigi Căciuleanu întreaga viaţă, dansând adesea pe cântece din repertoriul acesteia -, totul încadrat, firesc, între „coperţile” piesei ce dă titlul spectacolului.

Iar după ieşirile repetate la aplauze, scena a rămas în întuneric, un spot discret luminând silueta lui... Gigi Căciuleanu, care a „semnat” astfel întreaga producţie prin dansul său atât de special, readucând, în câteva clipe, mişcarea braţelor lungi, ca nişte aripi frânte sau întinse în nemişcare, ridicându-se apoi într-o atitudine de plutire-întrebare-zbor de o frumuseţe şi o expresivitate impresionantă - pentru că artistul rămâne şi astăzi un balerin de o eleganţă şi o profunzime ce vine din interior, „spunând” mereu ceva prin mişcările sale, aşa cum şi premiera din acea seară a purtat amprenta sa, reliefând un spirit tânăr, veşnic în căutare sau poate... fără astâmpăr, cu un entuziasm, o dăruire şi o bucurie ce au „molipsit” întreg ansamblul care l-a descoperit astfel, asemeni publicului entuziast (urmărind într-o linişte „palpabilă” desfăşurarea celor aproape două ore de teatru-coregrafic), semn că ieşenii sunt deschişi la nou şi apreciază (şi) asemenea experienţe pentru ei inedite. Şi tocmai de aceea sper ca Image all the People  „marca” Gigi Căciuleanu  să figureze multă vreme în repertoriul curent al Operei din Iaşi, unde, din nou, managerul Beatrice Rancea - trăind şi emoţia balerinei care, cu ani în urmă, a dansat pe aceeaşi scenă bucureşteană şi, cu siguranţă, l-a admirat, încă de atunci, pe balerinul-coregraf revenit „acasă” în 1991, invitându-l acum şi la teatrul ieşean, care astfel şi-a îmbogăţit palmaesul cu încă un nume de viţă nobilă...