INTERVIU Christian Paraschiv, artist vizual: „În Occident, a trebuit să încep prin a înţelege sistemul: ce este un cont bancar, ce sunt impozitele“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Christian Paraschiv  FOTO: Arhiva „Contemporanii“
Christian Paraschiv  FOTO: Arhiva „Contemporanii“

Acum mai bine de 30 de ani, artistul vizual Christian Paraschiv a plecat din România lui Ceauşescu la Paris, unde locuieşte şi astăzi, iar una dintre expoziţiile vernisate acolo, cu lucrări care amintesc de perioada 1969-1982, se numeşte „History Line. Exil şi comunism în România“. Paraschiv a căutat în Franţa libertatea de a-şi expune creaţiile criticate sau interzise atunci de regimul politic totalitar.

Christian Paraschiv (63 de ani), artist internaţional ale cărui lucrări au ajuns în colecţii particulare din SUA, Germania şi Japonia, a devenit student al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, în prezent Universitatea Naţională de Arte, după a patra încercare. Îşi aduce aminte că, pe vremuri, îl observa pe bunicul lui, fost colonel în armată, cum picta cu acuarele şi că aşa a prins drag de artele vizuale. În toţi aceşti ani, a dus la bun sfârşit picturi, instalaţii, materiale video şi fotografii curajoase, lesne de ţinut minte după expoziţii. Înainte de Revoluţie, comisiile de cenzură n-au dorit evenimentul pe care îl pregătise Paraschiv: vernisajul „Feminin/ Masculin“, care să vorbească, cu ajutorul imaginilor, despre viaţă şi religie. Prin urmare, lucrările nu au mai ajuns la public – printre ele era şi o fotografie din 1980 cu trupuri dezgolite şi diafane suprapuse. În ultima vreme, Paraschiv vine în fiecare an în ţară să-şi aducă expoziţiile din străinătate şi acasă. Spune că face asta în special pentru tineri, ca „să fie viu“ contactul lor cu arta românilor de peste hotare.  

„Weekend Adevărul“: Domnule Christian Paraschiv, vă mai amintiţi dacă vă jucaţi de-a artistul în copilăria dumneavoastră din anii comunismului? 

Christian Paraschiv: Sigur că îmi aduc aminte, cu atât mai mult că jocurile pe care le organizam de unul singur în camera noastră, a copiilor, erau ca nişte instalaţii fără de sfârşit, cu sute de piese de domino, de şah şi cu bile metalice. De altfel, prin anii ’70 am scris o proză legată de aceste jocuri şi amintiri. Am copilărit pe Strada Alecu Constantinescu (n.r. – din Bucureşti), la parter – fereastra camerei dădea într-o curte pavată cu ciment. Am păstrat şi un desen colorat din vremea aceea, unde se vede un bătător de covoare.  

Obişnuia vreun membru al familiei să picteze şi v-a determinat să vă împrieteniţi cu artele plastice?

Am făcut cunoştinţă cu pictura şi cu desenul odată cu vizitele pe care i le făceam bunicului meu – el picta cu acuarele şi tuş, pentru bucuria sa personală. Era colonel de armată. Dânsul m-a învăţat cum să utilizez un creion şi, mai ales, cum să reproduc o formă folosind o grilă de pătrate. Acest exerciţiu al transpunerii unei forme prin descompunerea în pătrate a unui spaţiu l-am folosit mai târziu, prin anii ’70, când am început să decupez fotografii şi să le reasamblez cu ace de gămălie. 

Crenvurştii de la defilare 

Părinţii v-au încurajat să mergeţi în continuare pe acest drum? 

Am fost încurajat să desenez şi părinţii au fost cei care m-au înscris la Palatul pionierilor, la secţia desen, curs pe care l-am urmat în paralel cu şcoala. Părinţii mei, amândoi ingineri, au lucrat în industria lemnului, în cercetare. Ei au creat primele plăci aglomerate şi melaminate din România.

  

Spuneţi-mi, la şcoală vă făcea plăcere să vă duceţi? Aveaţi ore de desen în programă?

Nu ştiu dacă cuvântul „plăcere“ are vreun sens pentru vârsta mea de-atunci. Îmi aduc, însă, clar aminte ora

paraschiv

săptămânală de desen. 

În acei ani, familia vă avertiza în privinţa lucrurilor pe care nu aveaţi voie să le spuneţi despre regimul comunist? 

Regimul comunist era pentru noi, copiii, singurul regim pe care îl cunoscuserăm, iar cu părinţii nu prea aveam timp să vorbim despre asta, pentru că eram ocupaţi cu toţii. Totuşi, îmi aduc aminte că, o dată pe an, mergeam la defilare cu tata şi că ne sculam cu noaptea în cap. Atunci abia aşteptam ora prânzului, ca să mâncăm crenvurşti, care erau grozavi şi care, de fapt, îi motivau pe copii să meargă la defilare.  

(Paraschiv, în staţiunea 2 Mai, anul 1970 FOTO: Arhiva Christian Paraschiv)

„Cărţile de arte nu mai erau importate“

Când v-aţi îndrăgostit întâia dată, i-aţi oferit un desen sau o pictură fetei respective?

La 10 ani nu aveam o apropiere prea delicată pentru o fată! Pentru noi, faptul că la un joc îi dădeai unei fete mingea era un act extraordinar şi mult mai important decât dacă îi ofereai un desen sau o pictură. Mai târziu, au urmat micile poeme şi mult mai târziu, desene după fiinţa iubită. 

Aţi intrat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ după primul examen? 

Am intrat la facultate abia a patra oară şi, până atunci, m-am pregătit pentru examene cu artişti precum Corneliu Baba, apoi cu unul dintre elevii lui preferaţi, Antonescu, şi am făcut chiar şi câteva ore de desen cu Sorin Dumitrescu. Înainte, am urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“ din Bucureşti, unde i-am avut ca profesori în tehnici artistice pe Ştefan Sevastre, Afane Teodoreanu şi Vasile Brătulescu, dascăli foarte importanţi pentru mine. După aceea, în facultate, i-am întâlnit pe Marin Gherasim, Rodica Lazăr şi Ion Sălişteanu, iar, în cele din urmă, întâlnirile cu Paul Gherasim şi cu Horia Bernea mi-au adus gânduri şi fapte importante pentru structurarea drumului meu.

Dincolo de neajunsurile materiale din timpul comunismului, simţeaţi atunci că vă lipseau şi informaţii din Occident privind curentele artistice ale vremii? 

Da, informaţiile ne lipseau complet şi nu aveam nicio soluţie – cărţile sau revistele de arte nu mai erau importate de mult timp şi nici la biblioteca Uniunii Artiştilor Plastici nu găseam mai nimic din ultimii zece ani. Nu mai vorbesc de posibilitatea de a circula în Occident. 

paraschiv

Alături de o prietenă, în 1972. Cu acuarelă pe fotografie  

Bursier şi navetist

Cum aţi ajuns pe vremea aceea la arta experimentală?

Ceea ce numiţi dumneavoastră „artă experimentală“ în România venea firesc, ca urmare a procesului de „a face“. Pe de altă parte, ne-au stimulat exemplele unor artişti mai în vârstă, precum: Paul Neagu, Horia Damian, Paul Gherasim şi alţii.   

Care a fost parcursul profesional după absolvirea facultăţii? 

Odată cu terminarea facultăţii, lucrurile deveneau complicate şi politizate. Pentru a putea funcţiona ca un artist profesionist, trebuia sa intri la UAP, iar ca să intri, trebuia să fii primit şi jurizat în trei expoziţii anuale, trei expoziţii municipale şi o expoziţie personală. Dacă ratai una dintre expoziţii, juriul considera că lucrările trimise nu sunt corespunzătoare şi pierdeai un an. Eu am avut şansa să iau bursa Tineretului pentru Pictură, care era dată prin concurs, se adresa absolvenţilor din ultimii trei ani şi era atribuită de un juriu alcătuit din 14 artişti profesionişti. Bineînţeles că trebuia să mergem unde am fost repartizaţi ca profesori pe o perioadă de trei ani, cu un salariu mai mic decât al unei femei de serviciu – fiind un fel de obligaţie de a plăti în acest fel anii de facultate. Dacă întrerupeai munca, trebuia să plăteşti sume astronomice, aşa că, timp de trei ani, am făcut naveta Bucureşti-Budeşti (n.r. – 41 de kilometri). Plecam la 5.00 dimineaţa la gară şi mă întorceam de obicei la 21.00! În paralel, 

mi-am pregătit prima expoziţie personală, „Tumulus“, şi participările la expoziţiile de stat pentru a putea depune dosarul la UAP. 

   

„L-am adus şi pe Andrei Pleşu să discutăm“

paraschiv

În 1986, primul an la Paris  FOTO: Arhiva Christian Paraschiv  

Ce rol jucau lucrările dumneavoastră într-un univers artistic dominat de realismul socialist? 

În epocă trebuiau găsite drumuri diferite de realismul socialist, care era un fel de formă impusă a exprimării plastice. Eu am ales o întoarcere spre subiecte legate de istorie – în ceea ce mă priveşte, cu o subtilă aluzie religioasă. După ciclul „Relicva Tumulus“ a urmat expoziţia „Strunga“. Compoziţia lucrării era de tip prim-plan american, gama de culori era bazată pe culorile naturale utilizate în cultura noastră populară, iar în lucrări am reluat temelia bisericii şi blana de miel, deci sacrificiul. În acelaşi timp, în 1980, am organizat o expoziţie împreună cu Bandalac, Mihălţianu şi Graur, unde eu am expus nişte oameni depersonalizaţi aşezaţi pe nişte maşini infernale. Expoziţia a avut un foarte bun ecou printre colegi, dar a fost criticată în ziarul „Scânteia tineretului“. La criticile primite am răspuns cu un text publicat de ziar: „Personal, am desenat şi imaginat nu nişte maşini oarecare, ci unele aparţinând unui stil, unei epoci, încercând să sugerez acţiunea civilizatorie a acestora; şi în acest context de semnificaţii apare ca extrem de supărătoare interpretarea prin care un medic vede în lucrările mele: maşini de tocat carne de om sau de oameni“.     

Cât de greu era să realizaţi instalaţii în România înainte de Revoluţie?

Astăzi, când vorbim de instalaţii, pare un lucru banal ca formă de expresie. Dar, în anii ’80, instalaţia nu era considerată chiar o formă artistică permisă pictorilor. Era aproape strict „legato sculpture“ şi trebuia să respecte reguli ce ţin de aşezarea unui obiect în exterior.

Natură, „fără brizbrizuri“

În 1985 aţi fost unul dintre fondatorii Grupului „Prolog“. Cum s-a întâmplat? 

Acest grup s-a format în urma întâlnirii mele cu Paul Gherasim. La acea vreme, eu eram tânărul de legătură între generaţii – organizaserăm deja expoziţia „Peisaj 1984“, de la Galeria Galateea, în urma şederii noastre la Tescani, unde am expus eu, organizator şi curator, cum am spune astăzi, Mihai Sârbulescu, Horea Paştina, Ştefan Râmniceanu şi Ion Nicodim. La vremea aceea, am realizat şi un catalog în care Andrei Pleşu ne-a scris un text unde a enunţat câteva noţiuni care s-au regăsit apoi, la întâia expoziţie Prolog de la Căminul Artei, intitulată „Floarea de Măr“. 

În epocă trebuiau găsite drumuri diferite de realismul socialist, care era un fel de formă impusă a exprimării plastice. 

Cum a fost primită expoziţia?

Atunci, expoziţia nu a fost primită cu înţelegere şi colegii se întrebau ce ne propunem noi cu întoarcerea la natură. În acelaşi timp, Paul Gherasim pregătea de câţiva ani aceeaşi întoarcere spre natură, ca urmare a lucrului său din atelier, seria „Ţăranilor“, cât şi peisajele de la Tescani în acuarelă sau ulei. Eu cred că întâlnirea noastră a fost excepţională pentru artele româneşti de atunci – am discutat foarte mult şi am căzut de acord să limităm numărul artiştilor care vor participa la această stare de excepţie. Am început cu Horia Bernea (n.r. – a fost directorul general al Muzeului Ţăranului Român), care avea de mult timp la Tescani toată partea barocă a picturii sale, deşi ne-a îndemnat să nu îl chemăm în grup. Noi voiam o apropiere simplă şi modestă, fără brizbrizuri, pentru că natura trebuia sa ne fie profesor, şi am fost pregătiţi să o luăm de la început ca nişte neştiutori. Iar Marin Gherasim, cu toată apropierea voit ortodoxă, s-a exclus singur din grup, căci nu avea lucrări cu natura. Erau doi colegi foarte apropiaţi domnului Paul Gherasim, care aveau atelier pe Strada Şelari. 

Ortodoxia din artă

Cum v-aţi apropiat de tema naturii?

Paul a prezentat lucrul în sensul unui reînceput, o modestie fără limită în faţa naturii. Artişti ca Van Gogh, Monet şi Bonnard îl ghidau spre această simţire completată de specificul ortodoxiei noastre. Paul a propus şi să numim grupul „Prolog“! La început, am avut o serie de reticenţe la acest nume şi 

l-am adus şi pe Andrei Pleşu să discutăm. Nu era nimic de făcut. Domnul Gherasim a argumentat şi a reargumentat, iar grupul a rămas sub pecetea „Prolog“, deşi atunci îl vedeam preţios şi eu, şi Pleşu, care eram pentru „Logos“. Apoi, un text al lui Andrei Pleşu, absolut necesar pentru pregătirea formării grupului, ne-a adus faţă în faţă timp de câteva ore la atelierul domnului Gherasim – am fost eu, Pleşu şi, cu intermitenţe, Mihai Sârbulescu, care a stat mai mult pe culoar pentru ca Paul să nu ştie că fumează. În final, am acceptat să facem parte din grup cu toţii: Paul Gherasim, eu, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu şi Constantin Flondor. La început nu erau Horia Bernea şi Ionică Grigorescu, cei doi fiind aduşi de Paul după plecarea mea la Paris în 1986. 

De-a lungul timpului, la ce întrebări aţi încercat să vă răspundeţi prin procesul creaţiei?

Cred că nu am încercat să răspund la întrebări, ci a fost vorba de o apropiere firească de religie.  Munca mea este ghidată de religie, iar acum circa 30 de ani, mi-am propus, cum spuneam, şi acea apropiere firească de ceea ce ne înconjoară dintotdeauna, şi anume de natură. Cu modestie şi umilinţă am uitat tot ceea ce trebuia să ştim şi, astfel, am luat-o de la început. Acesta a fost unul dintre răspunsurile mele la realismul socialist, la încercările nonfigurative aşa-zis intelectuale şi la un anumit tip de avangardă neasimilată. Cam acesta era peisajul artei româneşti din anii ’70-’80. ;

Despre soţie: „Securitatea a acuzat-o că a făcut trafic cu lucrări de patrimoniu“

paraschiv

În România, acum trei ani   FOTO: Arhiva „Contemporanii“

Cât v-a luat să pregătiţi expoziţia „Feminin/ Masculin“? 

Mi-a luat doi ani. Presiunea era permanentă: la nivelul informaţiei şi la nivelul vieţii de zi cu zi – curentul electric era tăiat de câteva ori pe zi, gazul fără presiune nu permitea încălzirea caselor; nu mai vorbesc de încercarea de a găti ceva şi de lipsa alimentelor. Bunica mea îmi spunea că nici în timpul războiului nu a fost aşa ceva! Normal că totul se simţea în ceea ce făceam pe pânză, în fotografie sau în arta performativă. Seria „Feminin/ Masculin“ a fost interzisă în România, pentru că nudul era o temă interzisă atunci de comisia de cenzură. În ceea ce priveşte „Prologul“, dacă artiştii fotografiau o biserică, nu trebuia să i se vadă crucea. Ciclul „Feminin/ Masculin“ a fost expus întâi la Paris, iar, în România, abia în 2007, când am avut, la MNAC, retrospectiva cu peste 300 de lucrări, organizată de Mihai Oroveanu şi vernisată de Dan Hăulică. 

V-aţi autocenzurat vreodată, înainte de anii ’80, ca să nu aveţi probleme?

Nu, pentru că aceasta era munca mea şi era legată de „firesc“!

Vecinii: „Un trădător de ţară“

Familia dumneavoastră a avut de suferit după ce aţi plecat la Paris?

Bineînţeles. Soţia a fost dată afară de la serviciu, mama mea, la fel, iar pe fetiţa mea au dat-o afară de la grădiniţă! Nu voi intra în detalii despre Securitate şi percheziţii. Când m-am întors  prima dată în România, în 2003, vecinii încă îi spuneau mamei mele că sunt un trădător de ţară. 

În primii ani în capitala Franţei, v-aţi găsit uşor locul printre ceilalţi artişti?

Odată ajuns la Paris, şocul vizual a fost teribil. Seara aveam dureri de cap din cauza culorilor vii din oraş şi a durat câteva luni până m-am obişnuit. În Occident a trebuit să încep prin a înţelege sistemul: ce este un cont bancar, ce sunt impozitele, felul în care îţi câştigi lunar existenţa pentru a putea să-ţi plăteşti chiria unei locuinţe-atelier, ştiind că nimeni nu te ajută cu nimic. Trebuia, deci, să te ajuţi singur. La vremea aceea erau câteva sute de galerii la Paris şi am început să merg cu pressbook-ul (n.r. – catalog cu lucrări şi informaţii) din galerie în galerie. Când am ajuns la Paris, singurul artist care m-a ajutat a fost George Apostu – m-a îndrumat şi mi-a spus cum trebuie să abordez galeriile cu un pressbook, iar eu ştiam să fac fotografie, deci mi-am făcut singur pozele. Astfel, am găsit destul de repede o galerie în cartierul Marais, Galerie du Marais, a unui cuplu englez. Ei şi o doamnă spaniolă refugiată în Franţa au fost interesaţi şi mi-au organizat expoziţia cu lucrările din ciclul „Feminin/ Masculin“. La acea vreme, pentru a putea participa la expoziţii în străinătate fără să fii cenzurat de UAP, noi, artiştii am găsit soluţii. Soţia mea (n.r. – Silvia Paraschiv), care era în România, mi-a trimis circa 30 de lucrări: le-a pus în vânzare la Fondul Plastic şi apoi le-a cumpărat. Ea devenea proprietarul de drept al acestor lucrări şi, în felul acesta, a putut să le trimită cu acte în regulă la Paris. Însă, din această cauză, a avut foarte multe probleme cu Securitatea, care a acuzat-o că a făcut trafic cu lucrări de patrimoniu. Au făcut percheziţii până şi la părinţii ei în Bucovina. După expoziţiile de la Galeria Marais, am obţinut bursa atelier la Cité internationale des Arts, pentru doi ani. A fost un concurs foarte dificil la care au participat sute de artişti. Pe-atunci, lumea era curioasă şi ţin minte că, în selecţia de cinci sau şase expoziţii recomandate la Paris de ziarul „Libération“ se număra şi expoziţia mea de la Galeria Marais, lucru care mi-a dat curaj şi putere de muncă. Eu nu cunoşteam mai pe nimeni la Paris.  

În căutarea preoţilor ortodocşi 

Cum v-aţi ales, de-a lungul anilor, materialele cu care aţi lucrat? 

Materialele au fost dictate de munca mea. Nu am dat prioritate niciunei tehnici – subiectul tratat, în general, va cere o tehnică anume. 

Bineînţeles că trebuia să mergem unde am fost repartizaţi ca profesori pe o perioadă de trei ani, cu un salariu mai mic decât al unei femei de serviciu, fiind un fel de obligaţie de a plăti în acest fel anii de facultate.

Când v-aţi dat seama că şi corpul uman poate fi un suport pentru arta experimentală? 

Tematica corpului uman a apărut într-un mod cât se poate de firesc după ciclul „Strunga“, unde religia ortodoxă era enunţată prin cultură şi formă, deci, cu totul surprinzător, corpul a fost adus în discuţie de religie. Apoi, a venit nevoia mea de a clarifica şi de a arăta miracolul vieţii şi al păcatului originar. Toate acestea, alături de relaţia „Feminin-Masculin“ şi de misterul de a da viaţă, m-au împins să merg să vorbesc cu preoţi despre aceste lucruri. Preoţii ortodocşi au evitat să discute despre acest subiect, dar eu, făcând această cercetare situată între corp şi geometrie, nu puteam să accept lipsa de răspuns din partea Bisericii, pe de o parte. Pe de altă parte, era şi

paraschiv

cenzura comunistă prezentă peste tot şi bazată pe o pudoare neobişnuită.  

Ce semnificaţie are pentru dumneavoastră seria de lucrări „Piele şi corp“?

Moartea este lipsită de originalitate. Moartea este legată de viaţă, iar asta este valabil pentru toate fiinţele. Este vorba de o trecere tranşantă, cutremurătoare, dar fără originalitate. 

Cum aţi legat până acum arta de religie?

Arta nu poate fi legată de religie. Arta este religie.

(FOTO: Lucrare de la expoziţia „History Line. Exil şi comunism în România“)

Revoluţia de la televizor

Publicul din România înţelege lucrările dumneavoastră altfel decât cel din Franţa? 

În Franţa, avem o înţelegere culturală care se bazează mai mult pe a avea şi a poseda opera. Sistemul consumului permanent accentuează această nevoie de a avea un lucru unic, dar şi în România, lumea a început să aibă această atracţie, poate de când s-a observat că artişti plastici ca Adrian Ghenie vând câte un tablou cu 2 sau 3 milioane de dolari. În România, ceea ce ne lipseşte acum este concurenţa reală. Ea există între galeriile de artă private care au deja prezentări de nivel internaţional, fiind ajutate financiar de Institutul Cultural Român din Bucureşti, dar lipseşte în cazul caselor de licitaţie de artă. Firesc ar fi să avem cel puţin trei case de licitaţie cu prestigiu internaţional.

 

Cum aţi primit vestea Revoluţiei din 1989? 

Aproape tot anul 1989 am făcut o serie de turnee în centrul Franţei, unde eu şi soţia am vorbit despre viaţa catastrofică din România. Uneori am vorbit şi în faţa a 3.000 de persoane care ne priveau un pic sceptice. Apoi, am văzut la televizor la Paris, Revoluţia. Am văzut tot felul de detalii curioase: unii care făceau forme din hârtie la procesul lui Ceauşescu sau altul care îşi curăţa unghiile sau faptul că tancurile nu ştiau unde au muniţiile. Am început să strângem lucruri şi să vorbim în dreapta şi în stânga pentru ajutoare, mai ales cu cei pe care îi ţinuserăm la curent cu ocazia turneului nostru în Franţa. Din Bressuire, de exemplu, au trimis două camioane cu haine, pături, un aparat pentru un cabinet dentar şi altele. 

„Ne-a trebuit ceva timp să ne întoarcem în ţară“

Nu aţi vrut să reveniţi îndată în ţară? 

Nu. Pentru noi, întâmplările erau recente. Soţia şi fata mea abia ajunseseră la Paris la sfârşitul lui 1987.

Vorbiţi limba română acasă, în Franţa?

Sigur, şi acum ne ocupăm şi de copiii fetei noastre, îi învăţăm şi pe ei limba română. 

Când v-aţi întors, în 2003, aţi fost nostalgic?

M-am întors prima dată cu o expoziţie legată de bio-artă, organizată de mine la Galeria Simeza, eu plătind transportul meu şi transportul lucrărilor. L-am adus şi pe galeristul meu de la Galeria „Oudin“ din Paris. După cum vezi, ne-a trebuit ceva timp să ne întoarcem în ţară, mai ales din cauza celor suferite de soţie şi de fiica mea. Bineînţeles că s-a instalat o nostalgie prin această primă întoarcere în locurile copilăriei şi ale tinereţii. Apoi, am revenit în fiecare an.  

Aţi spus într-un interviu: „În ultimii ani, mi-am făcut o regulă în a expune în România tot ceea ce expun la Paris sau în alte ţări“. De ce vi se pare important să procedaţi aşa?

Pentru mine, generaţiile tinere sunt foarte importante pentru procesul de refacere a unei culturi şi a unei societăţi. De aceea, am spus şi spun că este necesar ca noi să expunem tot ceea ce facem şi în ţară, pentru ca acest contact să fie viu, să nu existe doar prin intermediul pozelor şi al filmelor.  

CV

Numele: Christian Paraschiv 

Data şi locul naşterii: 24 decembrie 1953, Bucureşti

Studiile şi cariera: 

A absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“ din Bucureşti şi ulterior Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“. 

A predat arte plastice trei ani în oraşul Budeşti din judeţul Călăraşi, unde a fost repartizat.

În 1985, a fost unul dintre fondatorii Grupului de artişti „Prolog“, iar un an mai târziu, s-a mutat în Franţa.

De-a lungul anilor, a participat la expoziţii interna¬ţionale din numeroase state, printre care: Franţa, Spania, Belgia, Germania, SUA, Olanda şi Japonia. 

A fost distins, printre altele, cu Medalia de argint franceză, pentru merit şi dăruire, în 2004, şi cu Grand Premio Juanito Laguna/ Fundaţia Volpe Stessens, în Buenos Aires, în 2003. 

În 1979, a fost câştigătorul Bursei de Pictură oferite de UAP şi a beneficiat de o rezidenţă la Cité Internationale des Arts, la Paris, între 1986 şi 1988.

Locuieşte în: Paris, Franţa

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite