Sculptorul Aurel Vlad, în atelierul lui  FOTO: Eduard Enea

Dacă aţi ajuns la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, probabil vă amintiţi de „Cortegiul Sacrificaţilor“, una dintre lucrările sculptorului Aurel Vlad. În curtea interioară a muzeului, 18 personaje îi lasă pe vizitatori să le înţeleagă temerile. Lui Aurel Vlad nu i s-a făcut niciodată dor de anii comunismului, cu toate că munca lui era apreciată şi atunci, cu toate că a dat mâna cu Ceauşescu.

Sculptorul Aurel Vlad (64 de ani) e înconjurat de neliniştile oamenilor. Le-a aşezat pe chipurile personajelor din atelierul lui, căci din 1995 redă „gestul spaimei“. A obsevat întâia oară, acum trei decenii, reacţiile apropiaţilor în momentele în care au trecut printr-o sperietură şi astfel şi-a dat seama că aceste emoţii ne ajută să aflăm mai multe despre noi şi despre ceilalţi. După Revoluţia de la care n-a lipsit, a expus lucrări în galerii şi muzee din ţări precum Japonia, Germania, Franţa, Austria şi Italia. Şi a semnat scenografia unor spectacole regizate de Mihai Măniuţiu, printre care „Timon din Atena“, după William Shakespeare, montat la Teatrul Naţional din Craiova. Visul lui a fost să devină sculptor şi se pregătea pentru asta chiar şi când lucra, abia ieşit din adolescenţă, ca operator-turbine la o centrală electrică din Galaţi.

„Weekend Adevărul“: Ciopleaţi şi când eraţi copil sau aţi descoperit mai târziu această îndeletnicire?

Aurel Vlad: Da, şi atunci! Îmi plăcea bricolajul şi mi-am făcut o vioară din nişte scânduri cu sârmă. Iar, printr-a VI-a sau a VII-a, când am descoperit tabla, m-am apucat să fac păsărele. Pe urmă, am mers la o şcoală profesională şi de prin anul al doilea m-am înscris la Şcoala Populară de Arte, unde am învăţat numai pictură, pentru că nu aveau ore de sculptură. Esenţial a fost că acolo am lucrat prima oară după un model şi exista şi un curs de istoria artei. Până atunci, nu aflasem că lucrurile trebuie îmbinate cu istoria artei şi cu studiul desenului. Aşa am dobândit un fel de disciplină, dar nu pot să spun că am avut sau am vreo aplecare spre pictură. Până şi la lucrarea de final am realizat un fel de relief, fără să îmi propun: îl modelasem cu scoici. După aceea, am terminat liceul la seral. Când am dat la facultate am picat, am plecat în armată, am venit din armată, am dat iar la facultate şi am picat primul sub linie, dar anul următor am intrat.

N-aţi vrut să renunţaţi la facultate. 

Mi-am dat termen până la 35 de ani. Dacă nu intru până atunci, mi-am spus, mă duc să mă fac pădurar. Pentru că mi se părea că numai pădurea ar fi putut să-mi înţeleagă suferinţa şi că aşa mi-aş fi găsit locul în care să mă vindec de nereuşita aceea. Am intrat la 26 de ani şi am fost studentul doamnei Geta Caragiu Gheorghiţă, care avea darul să construiască încredere în toţi studenţii ei. După orele de atelier, erau cele de teorie, pe care le făceam cu un grup mare de studenţi de la pictură şi grafică, dar aveam nişte cursuri şi cu cei de la istoria artei. Era grea atunci admiterea şi îmi aduc aminte că la primul examen, din ’77, eram 126 de candidaţi pe două locuri. 

 Lângă soţie, în anii studenţiei  Fotografii: Arhiva Aurel Vlad 

Al şaptelea copil, din şapte

Ce probe au fost la admitere?

Erau două probe. La prima etapă, eliminatorie, aveam de făcut un relief, pe urmă un portret din memorie, în 20 de minute – modelul stătea vreo zece minute şi nu aveai voie să schiţezi în acel timp. Şi cinci schiţe de compoziţie, toate pe un caiet. Iar la proba a doua: desen şi modelare după un model viu. Fără teorie. Înaintea noastră, ne povesteau maeştrii, ei au dat examen la limba română. După 1990, s-a introdus pentru scurt timp o probă cum ar fi să se comenteze Pietà lui Michelangelo, ca să vadă profesorii cum se exprimă viitorii studenţi. Acum, probele sunt mai simple, pentru că lumea s-a schimbat. Sunt mai multe universităţi care oferă aceste programe şi dacă ai ştacheta sus rămâi fără studenţi. 

Cum era privită şcoala de sculptură în acei ani?

Ca un loc ideal. Aveam o meserie, câştigam bani buni, lucram la turbine şi, pentru că voiam să mă fac sculptor, tata m-a întrebat: „Unde te duci pe coclauri?“. Nu s-a bucurat până când s-a întâlnit cu un prieten, fost general, care l-a întrebat de familie şi de mine. I-a spus că am intrat la sculptură. S-a mirat, când a auzit. „A intrat la sculptură? Ştii ce greu se intră?“. Mama mi-a povestit că în generalul acela a avut încredere şi că după aceea s-a lăudat cu mine. 

De ce aţi ales să urmaţi liceul la seral?

Privind în urmă, nu aş recomanda nimănui, dar atunci trebuia să ajungi repede la pâinea şi cuţitul tău. Sunt al şaptelea copil din şapte, tata nu mai putea să ne crească. Am ajuns operator-turbine în Galaţi şi lucram într-o centrală electrică, cinci ture de noapte pe săptămână, ca să mă pot duce la liceul industrial. Era un pic obositor. 

„Semeni cu taică-tu. Ştii ce sănii grozave cioplea?“

Mai aveaţi timp de sculptură?

Da, n-am abandonat-o niciodată. Într-unul dintre concedii, mi-am făcut un simpozion de sculptură pe malul Dunării. Mi-am luat cortul, securea şi dălţile, iar cu ajutorul unor colegi am tras nişte rădăcini care pluteau pe apă sau erau aruncate de curent acolo şi mi-am făcut un fel de depozit. Şi, după ce am cioplit, am făcut o instalaţie cu ele. Au venit mai mulţi prieteni; într-un fel, am organizat propria tabără. Începuseră taberele de sculptură în România, ajunsesem la Măgura Buzăului şi rămăsesem impresionat de ce se întâmpla acolo. 

Aţi fost selectat în vreo tabără de la Măgura?

Mai întâi i-am însoţit pe sculptorii cu care lucram, precum Turcu Gheorghe şi Mihai Mihai din Galaţi. Erau oameni deschişi cărora a fost de ajuns să le spun că îmi place sculptura şi vreau să lucrez ca să îmi dea cheia de la atelierul lor. Pe Mihai Mihai îl consider părintele meu spiritual, pentru că mi-a dat încredere. Într-adevăr, mi-am dorit să termin la timp Institutul de Arte Plastice ca să ajung participant în Tabăra de la Măgura, pentru că urma să se închidă în 1985. Dar am terminat în ’84, am fost selectat (n.r. – de Uniunea Artiştilor Plastici) şi m-am dus. Am şi o lucrare acolo. Se considera că orice simpozion este şi o ocazie de lansare a unui absolvent, deci veneau absolvenţi, dar şi persoane cu experienţă ca Paul Vasilescu, Napoleon Tiron, George Apostu şi Horia Flămându. În schimb, nu mergeau în tabere cei care se considerau doar modelatori şi nu voiau să cioplească. Măgura e un loc care sper, printr-o îngrijire adecvată, să intre în traseul oricărui circuit turistic, pentru că în prezent doar descoperi lucrările şi te miri ce e cu ele, când te duci la pădure. Dar, de fapt, poţi să găseşti o lecţie întreagă despre artă, despre sculptori şi despre sistemul ideologic de atunci.

 „Nouă păpuşi de cârpă şi un telefon uriaş de tablă“

Mai sunt alţi sculptori în familia dumneavoastră? 

Nu, ceilalţi au devenit profesori de română, de limbi străine, chimişti. Mama ar fi vrut să găsească o legătură şi mi-a zis la un moment dat: „Să ştii că tu semeni cu taică-tu. Ştii ce sănii grozave cioplea? Ca nimeni altul din sat“.    

Ce ocupaţii vă mai găseaţi în oraşul natal?

Maeştrii Mihai Mihai şi Turcu Gheorghe şi-au cumpărat o barcă, numai că Mihai Mihai s-a dus la Tulcea, iar Turcu Gheorghe a plecat pentru o perioadă. Aşa am rămas stăpânul bărcii. Două veri au fost minunate. Făceam cărăuşie pe fluviu şi, uneori, treceam Dunărea înot cu prieteni de-ai mei. Pe cei mai fricoşi îi puneam la rame şi noi ne aruncam din barcă şi înotam. Aveam un fel de siguranţă, pentru că undeva era şi o barcă. Ce mai făceam? Mai târziu, am închiriat un garaj cu Romelo Pervolovici ca să facem sculptură. Atunci citeam biografii multe, dar şi tratatul de sculptură al lui Baraschi (n.r. – Constantin), pe care l-am copiat de mână cu tot cu desen. Mi s-a părut esenţial. Este un ghid pentru începători: cum să faci armătura, cum pui pământul, dar are şi o parte de istoria artei. Mai eram şi îndrăgostit – citeserăm amândoi Edgar Allan Poe, aşa că am pictat portretul lui şi i l-am dat. 

Chiar aşa, pe soţia dumneavoastră cum aţi cunoscut-o?

Când am dat examen la Şcoala Populară de Arte, ne-am aşezat unul lângă altul. A scăpat parcă un creion pe jos şi m-am repezit să îl iau, s-a aplecat şi ea şi ne-am izbit cap în cap.

Ca în filme?

Ca în filme. În ’71 s-a întâmplat. 

Aţi adus aminte în treacăt despre armată. Cum a fost?   

Crudă, cu toate că am făcut o armată uşoară, în afară de cele 26 de zile într-o unitate la marginea ţării, când am depus jurământul, că după aceea am fost repartizat în Galaţi. Am prins o lege: cei proaspăt căsătoriţi puteau să facă armata în oraşul în care locuia soţia, ca să nu se sinucidă. Pentru că fuseseră multe cazuri. Eram căsătorit de două luni şi mă duceam într-o unitate civilă, nu în garnizoană. Chiar mâncam la cantina civilă. Dar eu voiam să mă duc în atelier să lucrez. Nici nu m-au lăsat să dau la facultate! Eram ciclul doi şi, în unele unităţi, celor ca mine, care voiau, li se permitea să meargă să dea examen, pentru că ei terminau până în toamnă. 

Se presupune că experienţele din armată te maturizează.

Într-un mod negativ. Perioada de instrucţie doar m-a îndurerat. Era o umilire a individului ca să-i şteargă personalitatea şi să facă din el o maşinuţă. Îţi aminteau că faci parte dintr-un grup, dintr-un detaşament, şi că numai ăla conta. A durat un an şi trei luni, după care am venit la Bucureşti. 

Nu vi se făcea dor de Galaţi?

Ba da, mă duceam mai mult pentru mâncare. Când eram student, nu mâncam aşa bine ca acasă. ;

„După ’90, când am ajuns la Cotroceni, mi-am descoperit frunzele de acant“

 Lucra la „Ploaie cu Soare“, într-o tabără studenţească, după anul III de facultate 

Înainte de Revoluţie deja eraţi angajat.

Am terminat facultatea ca şef de promoţie şi am ales primul la repartiţie, la Marmura Bucureşti, o întreprindere de prelucrare a pietrei şi a marmurei, unde se lucra pentru şantierele mari ale patriei. La un moment dat, numai pentru Casa Poporului. Dar acolo nu ne-au întâmpinat ca pe nişte artişti. Directorul ne-a spus: „Băi, băieţi, eu n-am nevoie de creatori, pentru că la mine vin piesele făcute de arhitecţi, iar eu le cioplesc. Dacă vreţi să faceţi asta şi învăţaţi repede, o să vă dau piese bune“. Deşi meşterii în echipa cărora eram au avut o oarecare înţelegere, era muncă multă. În perioada aceea, am şi expus, chiar am avut o expoziţie cu Dinu Săvescu şi cu Ion Drăghici la Galeria Tineretului de atunci. 

Care erau limitele în ce privea temele abordate, în condiţiile cenzurii? 

Eu făceam atunci obiecte de inspiraţie bizantină şi am continuat cu ele până prin ’90. Un coleg mai mare, Bela Crişan, mi-a dat atelierul lui, mic, dar de ajuns încât să poţi să-ţi hrăneşti visurile. De acolo am plecat la bursa „Theodor Aman“, care consta într-un atelier gratuit, la Muzeul „Aman“. Personalul de la muzeu şi-a exprimat, într-o discuţie, dorinţa să pună o placă cu numele celor care au lucrat acolo, începând cu Dimitrie Paciurea, pentru că Aman i-a permis să muncească în spaţiul acela. 

Piesele lucrate la Marmura ajungeau în special la Casa Poporului?

La început am lucrat pentru Cotroceni. După ’90, când am ajuns acolo, mi-am descoperit frunzele de acant. M-a disciplinat mult acea muncă. Acum, când încep o lucrare, ştiu cum să o duc la capăt, ceea ce vine din experienţa cu piatra. Nu te poţi enerva pe material, trebuie să urmăreşti firea lui: lemnul e ceva, piatra altceva. Nu am un material preferat, dar cândva colegii îmi spuneau Lemnarul, pentru că aveam mult rumeguş în atelier.

Nu sunt nostalgic deloc, nu tânjesc după perioada aceea. Era lipsită de libertate. Nu erai om. Am intrat odată la un rând în cartierul Crângaşi, cu copilul în braţe, care avea vreo doi ani, şi, la un moment dat, s-a îngrămădit lumea pentru că nu mai ajungea uleiul. Oamenii nu s-au mai uitat că e şi un copil acolo. Cu greu am reuşit să ies din rând. 

La Revoluţie aţi fost în Bucureşti?

Da, cu Mircea Roman (n.r. – sculptor şi prieten), pregăteam o expoziţie. Trebuia să o deschidem până în Crăciun şi, după ce am adus cu un taxi două lucrări, le-am descărcat şi ne-am dus pe Calea Victoriei, la o târâie tava, unde e un magazin acum. Ne-am luat câte o porţie de mâncare şi, în timp ce vorbeam despre ce o să facem, a apărut dintr-o dată un tânăr transfigurat, cu ochi mari, şi a spus: „A început, gata“. Nu înţelesem ce anume, dar pe urmă Mircea a zis că a început Revoluţia. Când am ieşit, deja erau pe stradă oameni care strigau „Jos Ceauşescu“. Era ziua în care a ţinut discursul Nicolae Ceauşescu, tot venea lumea şi, la un moment dat, au apărut camioanele cu grătare la geamuri şi cu tunuri de apă. Am fugit cu Mircea şi ne-am întors în atelier gâfâind. Seara, Mircea a fost pe baricade, dar mie, pentru că, aveam copil mic, soţia mea mi-a spus să rămân în casă. Până mi-a dat telefon un coleg că m-a văzut cum strigam. Zice „Bravo ţie. Dar să ştii că de sus eraţi filmaţi“. De la un institut de proiectări. În cele din urmă, mi-am luat la revedere de la nevastă, de la copil şi-am zis că, dacă nu mă mai întorc, ei să plece la Galaţi.     

Înainte să iasă lumea în stradă în Bucureşti, ştiaţi de Timişoara? 

Da, ne aşteptam să se întâmple şi aici. Oameni din străinătate ne spuneau că o să fie şi în Bucureşti. 

Artişti din străinătate?

Nu. Alţii. Iar despre Timişoara ştiam de la Europa Liberă. Ne duceam la serviciu la Marmura, şi, în timp ce ciopleam, mai comentam câţi au murit acolo. Era o stare de aşteptare.

L-aţi cunoscut pe Ceauşescu?

A făcut o vizită de lucru la Marmura. Nu spun câte pregătiri au fost, s-au controlat toate grinzile, s-au curăţat. Eu nu înţelegeam de ce ne-au spus să aplaudăm cu mâinile sus când intră tovarăşul. De fapt, nu voiau să avem vreo scrisoare ascunsă sau altceva. A venit Ceauşescu în atelier, aveam fiecare o piesă aleasă şi directorul ne-a scos în faţă: „Am o echipă de foarte buni muncitori, dar am şi doi artişti“. Am dat mâna cu Ceauşescu. Nu sunt nostalgic deloc, nu tânjesc după perioada aceea. Era lipsită de libertate. Nu erai om. Am intrat odată la un rând în cartierul Crângaşi, cu copilul în braţe, care avea vreo doi ani, şi, la un moment dat, s-a îngrămădit lumea pentru că nu mai ajungea uleiul. Oamenii nu s-au mai uitat că e şi un copil acolo. Cu greu am reuşit să ies din rând. 

„Cortegiul sacrificaţilori“, la Sighet   FOTO: Wikimedia Commons 

Aţi expus lucrări în afară înainte de ’89?

În ’86, prin Uniune (n.r. – Artiştilor Plastici), am participat la o expoziţie în Bulgaria, unde am şi vândut lucrarea. Mi-au trimis o înştiinţare că o să primesc 8.000 de leva şi că trebuie să îi ridic de acolo. Şi l-am întrebat pe preşedintele Uniunii ce să fac. M-a trimis în Bulgaria. Nu aveam paşaport, dar am primit o hârtie cum că sunt laureat acolo şi m-am dus la Paşapoarte. Abia după doi ani mi l-au dat. După ’90, mi-au zis câţiva colegi că, înainte să plec, i-au întrebat securiştii dacă vreau să rămân în Bulgaria. Ţin minte că, în 1988, când am ajuns acolo, le-am trimis o carte poştală părinţilor şi le-am scris că am sentimentul că sunt sub un pom de Crăciun. La noi era o sărăcie lucie, dar acolo, în vitrine, găseai carne, brânză, portocale. Pentru mine era belşugul. Am văzut şi o coadă la hârtie igienică cu trei straturi! Aşa era la ei. 

Astăzi, consideraţi că mass-media şi instituţiile publice de cultură din ţară le oferă artelor plastice, în special sculpturii, posibilitatea să ajungă uşor la public?

Există emisiuni scurte, de jumătate de oră, la televizor în care se prezintă literatura, concertele şi apoi artele. Pe de altă parte, sunt momente, cum e anul Centenarului, când autorităţile se uită spre sculptori, pentru că vor să ridice monumete. Dar nu ai cum să le faci în trei luni; e nevoie de un fel de argumentare prin operă, deci trebuie să treacă un timp mai îndelungat ca să poată fi analizate. O să vedem cu toţii până la 1 decembrie câte lucrări vor apărea.

80.0000 de lei, după o expoziţie din ’90

Aţi primit vreo ofertă?

Am primit două oferte pentru anul Centenarului şi le-am refuzat tocmai pentru că nu sunt în stare în trei luni să mă ocup de lucrare: să o torn, să o cizelez şi să o montez. Acum am un program expoziţional care nu include să fac voievozi sau portrete de personalităţi, ci compoziţii la care mă gândesc de mult. De fapt, de prin ’95 lucrez la o singură temă: gestul spaimei. Cred că aceste emoţii – le-am numit odată porţi deschise spre Divinitate – sunt nişte ferestre. Dacă am putea să le citim, am putea să aflăm mai multe despre om. Pentru că omul, de exemplu în momentele de bucurie, se transfigurează. Şi lucrarea de doctorat a avut această temă. Au existat trei momente trăite la maximum, în ’84 şi ’85. Unul dintre ele s-a întâmplat când am mers cu soţia la mare. Eram la 2 Mai, ea stătea pe faleză, iar eu căutam o sârmă să fac un fel de acoperiş din cearşaf. Am tras de o sârmă, o capsă lăsată acolo a explodat – era o unitate militară în zonă –, m-a rănit (n. r. – pe unul dintre pomeţi) şi a ţâşnit sânge. Atunci, soţia mea, din cauza zgomotului, şi-a ridicat privirea sus. În timpul ăsta am văzut-o. A fost ceva miraculos, pentru că am uitat de mine, am observat cum a ridicat braţele în sus, cu capul dat pe spate şi a scos un strigăt. Pe urmă, s-a răsucit ca o flacără, a căzut în genunchi şi a pus mâinile la faţă. A lăsat braţele jos şi şi-a aşezat capul pe braţe. Am rămas uimit. După aceea, s-a ridicat iar spre mine şi atunci mi-am revenit şi ne-am dus la tabăra de pionieri, unde m-au cusut. Prima lucrare cu această temă a fost „Gestul lui Toma“, cu trei personaje. Trei oameni care par să bage degetul în rana lui Iisus, dar de fapt este vorba despre faptul că fiecare generaţie are nevoie de propria experienţă ca să creadă. Am tot cioplit şi, la un moment dat, am avut un grup de 18 personaje. Lucrarea în lemn a fost expusă în Bucureşti, au văzut-o Ştefan Câlţia şi Dorana Coşoveanu, care se ocupau de deschiderea Muzeului de la Sighet şi m-au întrebat dacă vreau să o expun acolo o perioadă. După ce s-a închis expoziţia de aici, am suit-o în camion, am dus-o acolo şi am montat-o. A stat un an într-o sală mare şi publicul a fost de părere că lucrarea ar trebui să rămână. Apoi, Ministerul Culturii a plătit transpunerea ei în bronz, de care m-am ocupat personal. Nu a fost uşor, dar am lucrat bine cu o echipă de colegi tineri. Fiecare personaj din lemn a fost copiat, îl aduceam iar în atelier şi îl relucram; erau lucruri pe care trebuia să le adâncesc, pentru că prin transfer se pierdeau detalii. După aceea, mergeau la turnătorie. Am cioplit-o în doi ani, turnarea a început în luna martie şi prin noiembrie cred că s-a montat. Acum, varianta în lemn este la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. 

La expoziţia de la Teatrul Naţional din Bucureşti, încă deschisă  FOTO: Mihaela Năstase 

După ’90, unde aţi lucrat?

În martie ’90, am deschis o expoziţie personală la Galeria Orizont şi am vândut mult, de vreo 80.000 de lei, şi nu m-am mai dus la Marmura. Am plecat după aceea în Germania, unde am lucrat ca asistent cu sculptorul Peter Jacobi. După aceea am fost în Georgia, până am primit un post la Institutul de Arte Plastice. Era ceva aşteptat, pentru că, atunci când am terminat, Geta Caragiu şi-a dorit să mă păstreze asistent. Au încercat, dar nu aveam buletin de Bucureşti şi legea de atunci nu permitea.    

„Să dai şi tu, nu doar să primeşti“

Aţi fost şi decan al Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii de Arte din Bucureşti.   

Am candidat şi am fost decan patru ani. Am zis că fiecare om ar trebui să fie, într-un anumit moment, mai activ în probleme de organizare şi de conducere. Să dai şi tu, nu doar să primeşti. Şi mi-a plăcut să lucrez cu studenţii. Frumuseţea vine când vezi că omul cu care lucrezi s-a dezvoltat şi a înţeles ceva. Şi sunt momente când simt că s-a schimbat şi că abia atunci vine de bucurie la şcoală. Mai întreb studenţii ce vor face după ce vor termina sculptura. Se vor ocupa tot de Icar? O temă actuală este ecologia sau consumerismul. Înainte, temele clasice pentru sculptură erau maternitatea şi, în general, multă mitologie, apoi perioada modernă a introdus natura statică şi detaliul. 

Vorbiţi-mi şi despre expoziţia recentă de la Teatrul Naţional. Cum aţi ales lucrările?

Aceasta şi cea de la Galeriile Carol sunt cele mai recente expoziţiim încă deschise. La Teatrul Naţional am expus împreună cu Mircea Roman. Ne cunoaştem din 1984 şi între noi s-a legat o prietenie care s-a cimentat prin faptul că am lucrat mult timp împreună. Nu la lucrările noastre, ci am organizat alte expoziţii. Maria (n.r. – Paşc, coordonatorul proiectului cultural Contemporanii) a fost invitată să facă o expoziţie acolo în perioada mai-septembrie şi ne-a chemat să ne gândim la o temă. Atunci am văzut Sala Studio prima oară şi am propus să facem noi doi. Am vrut să expun grupul „Neliniştea“, iar Mircea a hotărât să înconjoare lucrarea cu altele. 

CV

Numele: Aurel Vlad

Data şi locul naşterii: 31 martie 1954, Galaţi

Studii: 

Între 1980 şi 1984, a studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, secţia sculptură, la clasa Getei Caragiu-Gheorghiţă.

Începând cu 2008, vreme de patru ani, a fost decan al Facultăţii de Arte Plastice, din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. 

Din 1990, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. 

Dintre statele în care şi-a expus lucrările fac parte Germania, Japonia, Italia, Franţa şi Austria.

Printre lucrările de artă monumentală se regăsesc: „Cortegiul Sacrificaţilor“ (1999), bronz, aflată la Memorialul Sighet din Sighetul Marmaţiei; „Izvorul vieţii“ (2001), piatră, şi „Coloana Mariei“ (2002), piatră, ambele în comuna germană Beratzhausen.

În 2003, a fost distins cu premiul al III-lea la Simpozionul Internaţional de Sculptură din Fuente Palmera, Spania. În România a obţinut, printre altele, Marele Premiu „Constantin Brâncuşi” la Bienala de Pictură – Sculptură din Timişoara, în 2010, şi Premiul pentru excelenţă în artă, acordat de Uniunea Artiştilor Plastici din România, în 2014. 

Locuieşte în: Bucureşti