Ca să înţelegem ce-au făcut acum studiourile Marvel şi regizorul Jon Watts, secondat de o armată de scenarişti, trebuie s-o luăm puţin înapoi, „pe firul apei“, şi să vedem cum din benzile desenate lansate de Marvel în anii ’60 s-a ajuns la acest film contrariant, încă din titlu, „Spider-Man: Homecoming“. Nu e vorba de nicio „întoarcere acasă“, ci de termenul pentru banchetul anual al liceenilor americani, la care Pete Parker va „absenta motivat“, ca la toate momentele importante ale adolescenţei sale, ceea ce este un leitmotiv al filmului. Însuşi sloganul filmului spune: „Tema poate aştepta. Oraşul nu“, insistând tot pe aceeaşi idee.

Să spunem deocamdată că regizorul Jon Watts este un autor care nu prea se remarcase cu nimic până acum, având doar o carieră modestă în televiziune (singurul său film mainstream este „Cop Car“, din 2015), dar e posibil ca acest film să schimbe lucrurile. În orice caz, el este secondat de o echipă formată din nu mai puţin de cinci scenarişti (şi cu Watts, şase), care – teoretic – încă mai susţin, în creditele de pe generic, că ecranizează comics-urile Marvel create de Stan Lee şi Steve Ditko (aşa cum ne-a obişnuit, Lee, în vârstă acum de 94 de ani, apare şi aici într-un cameo, cel al unui bătrân arţăgos şi pus pe glume).

E greu să fii Spider-Man

După seria de filme care ne-a încântat copilăria, produsă în anii ’70 dar fără licenţă Marvel, prima ecranizare a personajului Marvel este trilogia lui Sam Raimi din anii 2000, cu Tobey Maguire şi Kirsten Dunst în rolurile principale. Era un Om-Păianjen care se lua în serios, imbatabil în puterile lui magice de supererou, un fel de Superman care se lansa de la o clădire la alta cu ajutorul lichidului de pânză. Realizate impecabil de Raimi, filmele au cam plictisit totuşi, aşa că seria a fost abandonată odată cu înaintarea în vârstă a protagoniştilor. Se cerea un Spider-Man pentru anii 2010, şi începutul a fost făcut de cele două filme de până acum din seria „The Amazing Spider-Man“ (2012 şi 2014), ambele cu Andrew Garfield.

Filmele au mers din prost în mai prost, aşa că studiourile Marvel au procedat la modificări radicale: au schimbat regizorul, au schimbat interpretul (Tom Holland, care finalmente se descurcă destul de bine), chiar şi mătuşa May nu mai e Sally Field, ci Marisa Tomey, şi încearcă să facă joncţiunea cu echipa şi seria de filme a Răzbunătorilor („The Avengers“), cel mai de succes produs al lor. Practic, avem de-a face cu un univers cu totul nou în care activează Peter Parker, şi existau toate şansele ca filmul să fie unul „blestemat“, un eşec grandios, ceea ce totuşi nu se întâmplă (cel puţin la nivelul de comedie voluntară filmul este excelent).

Adrian Toomes (Michael Keaton), cu masca lui Stark, într-o poziţie / poză hamletiană

Un lucru rămâne constant în toate aceste avataruri ale personajului (repet, cel creat de Marvel): e greu să fii Omul-Păianjen, e greu să fii un adolescent (15 ani are Pete în filmul de faţă), cu toate problemele „vârstei de trecere“, şi în acelaşi timp să salvezi lumea. Spider-Man e mai stângaci şi ia mai multe buşituri şi julituri în acest film decât în oricare altul de până acum (la ce distanţă suntem de filmele din deceniul trecut ale lui Raimi, în care, cum spuneam, eroul era „fără teamă şi prihană“). În plus, cum technologie oblige, Spider-Man are un costum nou şi hi-tech, perfecţionat, „inteligent“ şi cu voce de femeie, iar multe momente de comic sunt produse de comenzile absurde cu care este utilat acesta.

Liceanul şi „un domn bătrân“ („cu aripi uriaşe“...)

Momentele de vârf ale filmului nu sunt totuşi cele de actualizare forţată a subiectului, ci cele ale confruntării verbale cu principalul villain al filmului, Vulture (interpretat de Michael Keaton, ales probabil în trena „Birdman”, care se dovedeşte şi aici un mare actor). „Vulturul“ zburător este decis să nu-i mai lase pe exploatatori să profite de pe urma celor mulţi („noi le muncim în fabrici, noi le ducem războaiele“), este de fapt, ca gândire politică, un anarhist, un Bakunin cu aripi şi cu un costum greoi şi ridicol. Acest Vulture este diferit de cel din benzile desenate şi alte ecranizări animate, fiind scris de armata de scenarişti, în mod clar, ca o reverenţă faţă de moda actualului côté anti-capitalist.

„Vulturul“ (Michael Keaton) şi-a luat-o prima oară de la sistem, şi e hotărât ca lucrurile să nu se întâmple din nou

Pe numele lui real Adrian Toomes, are şi el o familie pe care trebuie s-o întreţină şi şi-a pierdut slujba, cu ceva ani în urmă, tocmai ca urmare a maşinaţiunilor concernului Stark – deţinut de Tony Stark, alias „Iron Man“ (Robert Downey Jr.) Nu-şi propune însă să schimbe lumea, este mulţumit doar să facă afaceri ilegale şi să profite la umbra celor cu adevărat puternici. Pe lângă el, Peter Parker, cu discursul său idealist, de adolescent care are principii morale şi le ştie pe toate, face figura unui nărod, şi pe bună dreptate. Între cei doi se creează însă o stranie legătură, care probabil va fi aprofundată în episoadele viitoare.

„Acesta este doar începutul“

Şi mai siderantă însă este legătura, care funcţionează ca un „leitmotiv“, ca un motor sau resort al filmului, între supererou (aşadar „societatea civilă“) şi Tony Stark / Iron Man (aşadar „elita“ industriaşilor, dar şi intelectuală, un soi de „băsişti“, cum le-ar spune la noi), un fel de „staţi liniştiţi la locurile voastre, tovarăşi“ adresat de (armata de) scenarişti publicului american (şi nu numai), pentru că aţi văzut ce i s-a-ntâmplat lui Vulture dacă s-a împotrivit: a ajuns la închisoare, băgat acolo de un puşti de numai 14 ani.

„Păianjenul“ se situează într-o ciudată poziţie de submisie faţă de industriaşul „Răzbunător“, care are apariţii de deus ex machina, adică de închipuit şi de imbecil; doar spre sfârşit, pentru „a îndulci pastila“, scenariştii îi oferă un scurt moment de demnitate şi personalitate, nejustificat de traiectoria personajului de până atunci. Parker n-are însă decât 15 ani, este în perioada de creştere – atât fizică, cât şi mentală –, aşa încât – cum se spune? – „creştem, învăţăm, ne grupăm; acesta este doar începutul“.

Info

Omul-Păianjen: Întoarcerea acasă / Spider-Man: Homecoming (SUA, 2017)
Regia: Jon Watts
Cu: Tom Holland, Michael Keaton, Robert Downey Jr., Marisa Tomei, Zendaya

3 stele

Citeşte şi: „Parker. Peter Parker“ – cronica la primul film „The Amazing Spider-Man“, din 2012

PORTRET DE REGIZOR

Jonathan Demme – rămâne regizorul „Tăcerii mieilor“


Chiar dacă regizorul american Jonathan Demme a încetat din viaţă mai demult, pe 26 mai 2017 (în Manhattan, la vârsta de 73 de ani, în urma unui cancer esofagian), numele său este suficient de important pentru istoria cinematografului american, încât să-l putem omagia oricând la această rubrică. Născut pe 22 februarie 1944 (în plin război) în Long Island, Jonathan Demme este recunoscut în primul rând drept autorul filmelor de imens succes „Tăcerea mieilor“ (1991) şi „Philadelphia“ (1993), ambele răsplătite cu numeroase Oscaruri, dar filmografia sa, doar în calitate de regizor, numără nu mai puţin de... 63 de titluri (e-adevărat, cu scurtmetrajele şi numeroasa producţie de televiziune). Păcat că ultimul său film de cinema, „Ricki and the Flash“ (2015, cu Meryl Streep), despre care-am scris în această pagină, era destul de slăbuţ, neridicându-se la înălţimea marilor sale filme.

Un Oscar pentru regie

Deşi făcea filme de peste un deceniu şi jumătate, debutând tocmai în 1974, cu comedia de acţiune „Caged Heat“ (de „referinţă“ pentru genul „girls in prison“), se poate spune că Jonathan Demme a dat lovitura cu filmul „Tăcerea mieilor“, în 1991, deşi nu era neapărat ca această ecranizare a unui roman thriller semnat de Thomas Harris (autor care mai fusese ecranizat anterior, şi chiar de Michael Mann) să se transforme într-un succes atât de mare. Au contribuit la aceasta regia sigură a lui Demme (recompensată cu-n Oscar) şi, mai ales, intepretarea actorilor Jodie Foster şi Anthony Hopkins, la rândul lor transformaţi în superstaruri de acest film, care a căpătat, în final, cele mai importante cinci Oscaruri. A urmat, în 1993, un alt mare succes, „Philadelphia“ (două Oscaruri, unul pentru Tom Hanks şi unul pentru cântecul „Streets of Philadelphia“, scris şi interpretat de Bruce Springsteen).

Jonathan Demme l-a şi regizat pe Springsteen în videoclipul piesei, şi a făcut-o împreună cu un alt Demme, Ted Demme. Era unchiul acestui regizor remarcabil („The Ref“, „Beautiful Girls“, „Blow“), stins în 2002, la doar 38 de ani, în urma unei supradoze accidentale de cocaină. Chiar dacă a mai realizat filme apreciate (cum ar fi, în 1998, „Beloved“, ecranizare după romanul nobelizatei Toni Morrison, un straniu film cu afro-americani care vă va face să uitaţi convenţionalismul şi pitorescul lui Alex Haley şi-al său Kunta Kinte din „Rădăcini“, sau remake-ul după „Candidatul manciurian“, în 2004), regizorul nu a mai repetat succesul celor două filme din primii ani ’90.

Top 5 filme importante

1. Tăcerea mieilor (SUA, 1991)
2. Philadelphia (SUA, 1993)
3. Beloved (SUA, 1998)
4. Swimming to Cambodia (SUA, 1987)
5. Melvin şi Howard (SUA, 1980)

Citeşte şi: „Meryl Streep şi-a făcut film“ – cronica la „Ricki and the Flash“ (2015), ultimul film de cinema al lui Jonathan Demme