Reşiţa: PORTRET / Vasile Marin face butoaie pentru tot Banatul
0
După ce a încercat să facă bani muncind în fabrică, bărbatul a preluat meşteşugul socrului său şi face butoaie de lemn. Tot el face şi fierăria şi asamblarea.
PROFIL
Născut. 5 martie 1960, la Optaşi, judeţul Olt.
Studii. Liceu.
Ocupaţie. Dulgher.
Familie. Căsătorit, o fată şi un băiat.
Vasile Marin a învăţat dulgheritul de la socrul său, „o afacere de familie”, cum îi place să spună. „Socrii mei lucrează din tată în fiu, e tradiţională această ocupaţie. Eu am preluat-o după Revoluţie, prin 1994”, povesteşte dulgherul. Omul a avut propria sa meserie, era ospătar, barman, bucătar, dar a văzut că nu poate trăi din asta şi şi-a încercat norocul cu lucratul lemnului.
„Am mirosit că este o afacere bănoasă şi m-am apucat şi eu de dulgherit. Fac de toate: butoaie de ţuică, putine de brânză, căzi pentru fructe, baniţe de grâu sau porumb, tot ce se face la ţară din lemn” povesteşte acesta.O simplă doagă de butoi trece şi de 150 de ori prin mâna meşterului, până capătă forma potrivită pentru vasul din care va face parte. „Meşteşugul ăsta începe în pădure. Tre să aduci lemnul din pădure, să-l usuci, apoi te apuci şi-l iei la mână, făcând fiecare doagă în parte, iar la final pui cercurile de fier. Şi pe alea tot eu le fac, eu le strâng şi la pun nituri”, povesteşte Marin.
Omul munceşte câteva zile până încheagă un butoi, dar spune că e mulţumit. „Păi ce să faci, îmi iese şi mie câteceva şi muncesc, nu fur” spune dogarul. Vasile Marin are un adevărat traseu pe care aduce Butoaiele. „De la Craiova la Severin, apoi la Caransebeş, Oţelu Roşu, apoi Reşiţa, Lugoj” povesteşte omul. Vasile Marin nu e cunoscut numai de ţăranii care-i cumpără produsele, ci şi de oameni din zeci de oraşe. Asta pentru că meşterul a fost chemat la diverse târguri de meşteri populari, la Muzeul Satului şi la tot soiul de sărbători tradiţionale.
Secretul butoaielor
Dar un meşter bun nu trebuie să ştie numai meşteşugul foarte bine, trebuie să cunoască şi secretele celor la care ajung butoaiele. „Aici, în Banat, ţuica se pune în butoaie speciale, din lemn de dud sau de salcâm, ca să-i dea culoare licorii, să o facă plăcută când e turnată în pahar”, povesteşte omul. El spune că cel mai bun lemn pentru păstrat ţuica este stejarul. „Stejarul lasă şi un parfum ţuicii, ca şi dudul, îi dă o aromă de cognac, dar aici nu e căutat”, mai spune el.
Întrebări şi răspunsuri
Care e cel mai mare şi cel mic butoi pe care îl vindeţi?
Păi, cel mai mare este de 150 de litri şi costă doar 300 de lei, iar cel mai mic este de 10 litrii şi costă 150 de lei. Astea le am acum cu mine, dar fac şi mai mari, fac şi căzi.
Cercurile de fier cine le face?
Tot eu, cine altcineva? Le bat la ciocan, le înroşesc în foc şi aşa călite le îndoi, pe urmă le prind cu nituri.
Mai aveţi ucenici?
Am doi copii, dar nu mi-au furat meşteşugul. Sunt copii din sat care vin şi învaţă de la mine, chiar dacă nu o fac pentru a duce meşteşugul mai departe, dar aşa, pentru ei.
Ce-i place
Îi place mâncarea bună, un păhărel de ţuică din butoi de stejar, pentru că stejarul o îmbogăţeşte alimentar, îi place să fie înconjurat de copiii atunci când lucrează, ca să nu se piardă meşteşugul.
Ce nu-i place
Nu-i plac gardienii publici de prin oraşe care-l iau la rost că vânde marfa pe trotuare sau pe la colţul străzi. „Eu am autorizaţii, am acte, totul la mine. Muncesc, nu fur nimic de la nimeni”, se revoltă el.
Se încarcă comentariile...
