Terminaţia „escu” era folosită pe vremuri doar în numele odraslelor recunoscute de taţi. Ce nume primeau copiii „din flori”
0
"Escu", terminaţia cel mai des întâlnită la numele româneşti, se traduce prin „fiul/fiica lui” şi a fost folosită prima dată în Evul Mediu. Cercetătorul Sorin Mazilescu explică, pe o reţea de socializare, în ce condiţii putea primi un copil nume de familie precum Ionescu sau Vasilesu şi când se apela la nume de familie precum Amariei ori Aioanei.
Într-o postare făcută miercuri, pe Facebook, fostul director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş arată cum s-a ajuns la folosirea terminaţiei "escu", cel mai des întâlnită la numele româneşti.
"Conceptul de nume de familie datează din vremuri străvechi, de pe vremea Romei Antice. Termenii <<nume de familie>> se traduceau prin <<casă>>, adică totalitatea membrilor căminului, care includea servitorii şi sclavii gospodăriei. În epoca modernă, numele de familie a apărut prima dată în Itala, în secolul al X-lea. Acest lucru s-a datorat extinderii comerţului şi apariţia a mai multor clase sociale. Oamenii bogaţi ai vremurilor voiau să se distingă de cei mai puţin norocoşi, din punct de vedere financiar", explică Sorin Mazilescu.
"În cazul în care tatăl nu-şi recunoştea odrasla, copilul prelua numele mamei"
Potrivit cercetătorului, pentru că prenumele erau puţine şi se repetau destul de des, bărbaţii influenţi şi avuţi au inventat aceste nume pentru a-şi diferenţia familiile de alte neamuri. Aşa s-a ajuns ca multe nume de familie româneşti să se termine în ”escu”.
"Povestea este interesantă. Numele de familie apar în spaţiul românesc târziu, abia în secolul al XVIII-lea. Până atunci, oamenii erau cunoscuţi după numele mic de botez, porecle sau meserii, cu apelativul <<a/al lui…>>. Acelaşi obicei se practică şi în prezent, în anumite zone din România, în special în mediu rural. Terminaţie <<escu>> se traduce prin <<fiul/fiica lui>> şi a fost folosită prima dată în Evul Mediu.
Prin generalizarea limbii slave în biserică, locul unde erau înregistrate numele membrilor parohiei, apare formula de ”sin” care înseamnă exact acelaşi lucru, ”<<fiul lui>>. Ulterior, <<sin>> a fost înlocuit cu <<escu>>. Aşa, din <<Ion sin Vasile>>, care însemna Ion, fiul lui Vasile, numele a devenit Ionescu Vasile. În cazul în care tatăl nu-şi recunoştea odrasla, copilul prelua numele mamei, prin derivate precum Agherghinei, Amariei, Aioanei, etc", mai arată Sorin Mazilescu.
Studiile arată, potrivit explicaţiilor cercetătorului, că sufixul „escu” a fost folosit în numele de familie pentru înregistrarea şi organizarea populaţiei.
"Abia prin <<Sobornicescul Hrisov>> emis de Alexandru Mavrocordat în 1785, dar şi prin <<Codul Calimah>> emis la 1816 s-a pus problema trecerii numelor de familie. Astfel, copiii erau trecuţi cu numele tatălui, care era tot după tradiţie medievală", mai arată Sorin Mazilescu.
Se încarcă comentariile...
