Robert Glinţă, campion european la înot: „Medalia de care sunt cel mai ataşat este cea pe care urmează să o cuceresc“

Robert Glinţă este primul sportiv român calificat la Jocurile Olimpice de la Tokyo FOTO: arhiva personală

Robert Glinţă, primul sportiv român care s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Tokyo şi portdrapelul României în cadrul competiţiei, vorbeşte, cu pasiune şi cu modestie, despre obstacolele pe care le-a avut de înfruntat, dar mai ales despre dorinţa arzătoare de a câştiga o medalie olimpică

Robert Glinţă (24 de ani) este unul dintre sportivii de la care românii au cele mai mari aşteptări la Jocurile Olimpice de la Tokyo – aceasta datorită palmaresului său impresionant. Multiplu medaliat european, Glinţă a cucerit în luna mai a acestui an, la Campionatele Europene de la Budapesta, medalia de aur în proba de 100 de metri spate, devenind primul înotător român campion european, într-o probă masculină, din istoria nataţiei româneşti. 

Sportivul are o legătură apropiată cu recordurile: în 2015, el a doborât recordul mondial la juniori, la proba de 100 de metri spate, iar calificarea la Tokyo a făcut-o tot cu o astfel de performanţă, depăşind recordul baremului de calificare la 100 metri spate.

În spatele tuturor acestor performanţe impresionate stau o muncă şi o dăruire fără egal. Foarte multe ore petrecute în bazin, alte multe ore de pregătire fizică şi psihologică, momente de agonie şi extaz şi o dorinţă fantastică de a fi cel mai bun.

Ideea unui amplu interviu cu Robert Glinţă s-a născut încă din luna mai, însă programul său încărcat a amânat discuţia. În cele din urmă, la sfârşitul lunii iunie, chiar în seara zilei în care primise titlul de Cetăţean de Onoare al Piteştiului, am stat de vorbă telefonic mai bine de o jumătate de oră cu Robert Glinţă. Şi am descoperit un campion care vorbeşte la fel de bine precum înoată. Un performer amabil şi deschis, plin de modestie, cu o maturitate în gândire şi o determinare impresionante.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, Robert Glinţă povesteşte cum munca asiduă, dusă la extrem, l-a îmbolnăvit de sindromul de supraantrenament, dar şi de ce a renunţat la bursa primită în America pentru a-şi urma visul în România.

Ai intrat pentru prima dată în Bazinul Olimpic Piteşti în 2006, când aveai 9 ani, cu intenţia de a învăţa să înoţi. Ce te-a făcut să treci de la a învăţa să înoţi la a învăţa să fi perfomer la înot?

Robert Glinţă: Cred că am progresat foarte repede. Într-un timp foarte scurt am ajuns să deprind foarte bine mişcările, să stau la suprafaţă foarte bine. Am stat la iniţiere cu domnul Florin Puia, un prieten de-ai tatălui meu, cam două luni, până când primul meu antrenor de performanţă, domnul Viorel Ciobanu, m-a văzut în bazinul mic de la Bazinul Olimpic din Piteşti şi i-a plăcut cum mă mişcam în apă. Atunci mi-a propus să fac parte din grupa de performanţă a dânsului. Bineînţeles că am acceptat şi, într-un timp destul de scurt, am ajuns de la ultimul din grupă să fiu primul din grupa de performanţă a dânsului, la categoria mea de vârstă. Am avut întotdeauna această fire ambiţioasă şi bătăioasă – asta şi datorită părinţilor mei, amândoi fiind practicanţi de sport. Acest lucru m-a ajutat să mă aliniez uşor-uşor pe calea performanţei, pe care mă aflu acum.

Cum a fost primul gust al succesului pentru tine?

Dacă îmi aduc bine aminte, cred că am obţinut prima medalie naţională când aveam 12 ani. Am luat locul trei la campionatul naţional, la categoria mea de vârstă, în proba de 50 de metri fluture. A fost o mare bucurie acel rezultat la momentul respectiv. Pas cu pas am început să urc. Am obţinut primul meu titlu de campion naţional. 

„Performanţa nu înseamnă doar efortul fizic“

Dintre toate medaliile obţinute, care este cea mai specială?

Un moment cu adevărat special în cariera mea în nataţie a fost la vârsta de 16 ani, când am obţinut o medalie de bronz în proba de 100 de metri spate, la Festivalul Olimpic al Tineretului European, la juniori, în Utrecht, Olanda. A fost o performanţă în urma căreia am decis să investesc tot interesul şi toate resursele necesare pentru a încerca să scot cât mai mult din potenţialul meu. Acea medalie de bronz a fost ca un motor pentru evoluţia mea ulterioară. Pentru mine, performanţa nu înseamnă doar efortul fizic, ci şi stilul de viaţă şi disciplina din afara bazinului. Iar acum sunt învestit trup şi suflet cu dorinţa de a scoate cel mai bun rezultat din cariera mea.

Ai fost singurul înotător român care a ajuns în faza finalelor la Jocurile Olimpice de vară din 2016 de la Rio de Janeiro. Acum eşti primul sportiv român calificat la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Cât de mult s-a schimbat modul tău de pregătire în toţi aceşti cinci ani?

Este un subiect laborios. De-a lungul carierei mele am trecut prin multe medii de viaţă, de pregătire, am schimbat foarte mulţi antrenori – mai mult de nevoie, decât de voie. De doi ani sunt alături de antrenorul principal de apă, domnul Mugur Tomescu, iar tatăl meu este preparatorul fizic. Alături de cercetătorul Pierre de Hillerin lucrez pe un simulator pentru îmbunătăţirea capacităţilor motrice şi a tehnicii din bazin. Fac inclusiv pregătire psihologică alături de domnul Aurelian Ursulescu. Aceşti oameni sunt pionii principali cu care am privilegiul să mă pregătesc. Mă bucur că în sfârşit am ajuns lângă nişte oameni dedicaţi trup şi suflet activităţii pe care o desfăşor, foarte profesionişti şi cu bună credinţă. Suntem pe aceeaşi undă, ceea ce este foarte important.

Ai spus că faci inclusiv pregătire psihologică. La ce te ajută, mai concret?

Da, consider că pregătirea psihologică nu este deloc de neglijat. Aspectul emoţional şi al presiunii pot face diferenţa atunci când contează cel mai mult. Au fost sportivi care nu au făcut faţă presiunii şi au clacat. Pregătirea psihologică m-a ajutat să îmi gestionez toată presiunea, astfel încât să mă raportez strict la mine pentru a obţine un rezultat cât mai bun.

Tatăl, antrenor şi prieten

Progresul în înot înseamnă să-ţi îmbunătăţeşti timpul. Cât de dificil este să încerci să devii din ce în ce mai eficient cu un consum energetic cât mai mic?

Pregătirea este extraordinar de complexă – ceea ce este definitoriu este înotul specific în bazin. Proba de 100 metri spate, în care am cele mai multe şanse, este împărţită în mai multe categorii de pregătire. Startul se antrenează separat – există o parte de ondulaţii şi la start şi la întoarcere. Un antrenament special este pentru înotul pe spate, pentru a avea o tehnică cât mai eficientă şi o deplasare prin apă cu un consum energetic cât mai mic. Apoi, contează şi pregătirea tactică a probei, pentru a gestiona eficient toate resursele, astfel încât să am o eficienţă cât mai mare până la finalul cursei pentru a obţine o performanţă cât mai bună. Pregătirea pe uscat o fac cu tatăl meu, a cărui contribuţie în ultimele mele rezultate a fost extrem de importantă. Şi asta deoarece prin antrenamentele specifice pe uscat am reuşit să am o capacitate de rezistenţă la efort mult îmbunătăţită. Contează mult şi pregătirea pe simulator alături de domnul cercetător Pierre de Hillerin. Pe simulator pot vedea inclusiv viteza pe care o am la o anumită forţă.

Cât de mult te ajută faptul că tatăl tău este antrenorul de pregătire fizică? Ai alt confort interior? Cum este tatăl tău ca antrenor?

Tatăl meu are o fire foarte autoritară, dar de-a lungul anilor am crescut ca prieteni, iar relaţia pe care o avem este una foarte apropiată. Cred că acest lucru este unul benefic în pregătirea pe care ne-o desfăşurăm pentru îmbunătăţirea timpilor în bazin. Ne cunoaştem de foarte mult timp, evident, astfel încât există o mare dezinvoltură în ceea ce vrem unul de la altul şi în comunicarea noastră nu există ascunzişuri, fiind una foarte directă. Am o colaborare extrem de eficientă cu tatăl meu. Contează mult că îl am foarte apropiat în performanţa pe care o fac.

Cât a fost sacrificiu, cât a fost durere şi cât a fost bucurie în cariera ta de până acum?

Cred că procentajele sunt foarte greu de estimat – aş spune 100% durere, 100% tristeţe, 100% fericire, pentru că am avut parte de toate până acum. Şi sunt convins că parcursul meu nu s-a terminat. Îmi doresc să fac performanţă în continuare. În ultimii ani am început să prind gustul performanţei şi să îmi dau seama ce înseamnă să faci performanţă cu adevărat. Până la urmă, şi bucuriile, şi durerile mi-au fost lecţii de pe urma cărora am învăţat şi am avut de câştigat. Am acumulat experienţă şi mi-am rafinat lucrurile pe care trebuie să le fac pentru a îmi merge bine.

Ţelul: medalia olimpică

La Jocurile Olimpice de la Tokyo, medalia de aur este obiectivul tău clar. Cum îţi vezi competitorii faţă de Jocurile Olimpice de la Rio?

Competiţia este extraordinar de puternică. Îi urmăresc, desigur, pe toţi. Realist vorbind, timpul meu personal cel mai bun nu se află între primii trei. Campionul olimpic Ryan Murphy este un competitor foarte puternic – sunt şi doi ruşi extraordinar de buni, mai sunt un chinez, un australian la nivel foarte înalt. Competiţia va fi una extrem de dură, însă tocmai acest lucru mă face să fiu cea mai bună versiune a mea în fiecare zi pentru a reuşi să le ţin piept pretendenţilor la titlul de campion olimpic. Ştiu cât de greu este de obţinut această medalie de aur. Vreau să ştiu că am făcut tot ce îmi stă în putinţă pentru a obţine cel mai bun rezultat de care sunt eu capabil. Ce va conta cel mai mult pentru mine la Jocurile Olimpice va fi să mă bucur de competiţie.

Care este medalia de care eşti cel mai ataşat? Cea pe care o vei obţine la Tokyo?

(Zâmbeşte) Medalia de care sunt cel mai ataşat este întotdeauna medalia pe care urmează să o cuceresc. Trecutul este trecut. Titlul de campion european şi cel de vicecampion european îmi folosesc ca sursă de energie, inspiraţie şi motivaţie de a continua şi de a ţine ştacheta sus. Însă mereu sunt cu gândul la medaliile pe care doresc să le câştig în viitor.

„America nu se potrivea valorilor mele şi cu ceea ce îmi doream să fac“

2017 a fost pentru tine un an al încercărilor, al necunoscutului.

Da, aşa este. În urma unor analize biochimice mi s-a pus diagnosticul sindromului de supraantrenament. Recomandarea a fost să fac repaus complet timp de cel puţin trei luni pentru a îi da timp organismului să se refacă şi să reintre în parametrii optimi de funcţionare. A fost destul de severă situaţia la momentul respectiv. Oricât de mult îmi doream să continui, mai mult mă afundam în acea prăpastie în care mă aflam. Pur şi simplu nu mai puteam să fac faţă vreunui efort, oricât de mic. A fost absolut necesară acea pauză. Mi-am ieşit din formă complet, iar revenirea a fost extrem de grea. A fost un parcurs greu fizic şi mintal până am reuşit să mă repun pe picioare şi să recontinui parcursul în performanţă pe care mi-l doream.

Tot atunci ai primit şi bursa în Statele Unite ale Americii. Cât de greu ţi-a fost să pleci şi să o iei de la început atât de departe de mediul din ţară care te formase?

La momentul respectiv plecasem de la Baia Mare; nu ştiam încotro să o apuc. Ştiam că aveam neapărată nevoie de acea pauză de patru luni. Însă în acea perioadă am luat decizia de a accepta o bursă în Statele Unite – mă gândeam că voi avea parte de un nou început, de un nou mediu de viaţă alături de nişte prieteni noi, alături de antrenori foarte bine puşi la punct. University of Southern California este o universitate de prestigiu. Acestea îmi erau gândurile şi consolarea. Mă gândeam că, atunci când voi încheia repausul, voi avea toate resursele necesare şi voi fi împins de la spate de acest mediu nou de pregătire din America, de dorinţa mea de a-mi demonstra capacităţile şi de a arăta de ce am meritat acea bursă completă. A mai fost şi frica de eşec. Toată această presiune pe care am folosit-o într-un mod constructiv m-a ajutat enorm de mult să trec peste toate durerile şi disconfortul de care am avut parte când am reînceput pregătirea.

Cum a fost experienţa ta americană la University of Southern California?

Într-un an mi-am dat seama de toate resursele de care dispuneam acolo. Infrastructura era una foarte bună. Sistemul de antrenamente era unul destul de bun, însă era limitat, pentru că focalizarea lor era legată de adunarea punctelor pentru campionatul naţional universitar. Aici a fost un mic impediment, căci eu îmi doream foarte mult să îmi continui şi parcursul meu de performanţă la nivel internaţional. În funcţie de necesităţile echipei de acolo, exista şi posibilitatea să se abuzeze de tine, în sensul de a fi forţat să acoperi o gamă mai largă de probe şi de procedee pentru a suplini lipsurile echipei. Astfel, însă, puteam pierde din vedere pregătirea mea specifică pe care mi-o doream.

Înaintea olimpicilor americani

Prea puţini tineri români se mai întorc din străinătate. Pe tine ce te-a făcut să revii?

După un an, mi-am dat seama că mediul de viaţă în care mă aflam în America nu era deloc potrivit cu valorile mele şi cu ceea ce doream să fac în continuare. A fost o decizie dificilă, am cântărit mult plusurile şi minusurile şi mi-am dat seama că din punctul meu de vedere nu merită să petrec încă trei sau patru ani în Statele Unite şi că voi avea mai multe de câştigat dacă voi merge pe altă cale. Au trecut deja trei ani de când am luat această decizie şi pot spune cu mâna pe inimă că am luat decizia potrivită şi corectă.

Când erai student în America, ai obţinut o victorie impresionantă într-un concurs local, între lotul naţional al SUA şi selecţionata universitară Pac-12: ai câştigat cursa de 100 yarzi spate, depăşind doi campioni olimpici ai SUA, Matt Grevers şi Ryan Murphy. E un atu moral această victorie înainte de Jocurile Olimpice?

Cu siguranţă. Am avut foarte multe de câştigat de pe urma acelei victorii – a fost prima competiţie după acea perioadă de pauză, aşadar, un motiv de mare motivaţie pentru mine. Victoria de atunci contează şi în prezent – îmi ridică presiunea de pe umeri, pentru că am înţeles că aceşti campioni olimpici nu sunt lei, sunt toţi oameni, cu două mâini şi două picioare. Am aceleaşi capacităţi ca ei. Chiar dacă există diferenţe şi de pregătire, şi genetice între mine şi aceşti campioni, nu vreau să mă las mai prejos.

Multiplu campion

Nume: Robert Andrei Glinţă

Data şi locul naşterii: 18 aprilie 1997, Piteşti

Cariera:

Prima clasare pe un podium a fost la vârsta de 11 ani, obţinând locul III la ştafetă şi la 50 de metri fluture.

La proba de 100 metri spate deţine recordul mondial pentru juniori şi recordul naţional pentru seniori.

A fost singurul înotător român care a ajuns în faza finalelor la Jocurile Olimpice de vară din 2016 de la Rio de Janeiro, clasându-se pe locul VIII la proba 100 metri spate.

Este multiplu campion naţional şi medaliat la mai multe competiţii internaţionale.

În 2015 a obţinut titlul mondial la juniori, 100 metri spate.

Cele mai valoroase medalii ale sale la Campionatele Europene sunt cea de aur, din 2021, şi cea de bronz din 2017, ambele la proba 100 metri spate.

Locuieşte în: Bucureşti

Vă mai recomandăm şi:

Revenire de senzaţie. Înotătorul Robert Glinţă a stabilit două recorduri naţionale după ce a avut coronavirus

Robert Glinţă, medalie de argint la 50 metri spate la CE de la Buda​pesta